ÎCCJ, Decizia nr. 121/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 548 din 6 iunie 2002, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, între alții, pe inculpatul C.I.Ș. la 5 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la tâlhărie prevăzută de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. a), e), cu aplicarea art. 13 și a art. 37 lit. a) C. pen. precum și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 31 raportat la art. 290, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 86 4 raportat la art. 83 C. pen., s-a revocat suspendarea sub supraveghere a pedepsei de un an și 8 luni închisoare, aplicată anterior, dispunându-se să fie executată și această pedeapsă, astfel că inculpatul va executa în total, conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., pedeapsa de 7 ani și 2 luni închisoare.

S-a dedus din pedeapsă durata arestării preventive, cu începere de la 28 mai 2001 până la 12 iulie 2001 și de la 29 august 2001 până la 6 iunie 2002, menținându-se, totodată, măsura arestării inculpatului. Împotriva sentinței inculpatul a declarat apel, acesta fiind respins prin decizia penală nr. 721 din 5 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Inculpatul a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea acestuia, la 27 februarie 2003. Cauza a fost amânată la 8 mai 2003 și, apoi, la 3 iulie 2003. La termenul din 3 iulie 2003, verificându-se legalitatea arestării inculpatului, prin încheierea din acea zi s-a constatat de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, că această măsură este legală și s-a dispus prelungirea arestării până la 1 august 2003. Prin încheierea din 24 iulie 2003, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat din nou că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 22 august 2003 inclusiv. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar încălca normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul C.I.Ș. împotriva încheierii din 24 iulie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5042/2002. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 25 august 2003.