ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 149/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Oradea  la data de 30 mai 2003,

reclamantul G.I. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Satu-Mare,

solicitând anularea hotărârii nr.1635 din 17 aprilie 2003 emisă  de pârâtă și

obligarea acesteia să-i recunoască calitatea de beneficiar al Ordonanței de

Guvern nr.105/1999, aprobată prin  Legea nr.189/2000 cu modificările și

completările ulterioare.

În

motivarea acțiunii, reclamanta  a arătat că s-a născut în perioada de refugiu a

părinților, care au fost nevoiți să se refugieze datorită persecuțiilor etnice

în localitatea Surdești și ulterior în localitatea Negrești, județul Maramureș.

Prin

sentința civilă nr.264/CA-P din 23 iunie 2003, Curtea de Apel Oradea, secția

comercială  și de contencios administrativ a admis acțiunea introdusă de

reclamantul G.I., a anulat  hotărârea nr.1635 din 17 aprilie 2003  emisă de

pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare, pe care a obligat-o să-i recunoască

reclamantului calitatea de beneficiar al O.G. nr.105/1999 aprobată prin Legea

nr.189/2000 cu modificările și completările ulterioare.

Pentru

a pronunța  această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul s-a

născut  în perioada refugiului părinților săi și în consecință se încadrează în

prevederile art.1 lit.c din Legea nr.189/2000.

Impotriva

sentinței civile susmenționate a declarat recurs Casa Județeană de Pensii

Satu-Mare care a motivat, în esență, că, nici în O.G. nr.105/1999 și nici  în

modificările ulterioare ale acesteia, prin Legea nr.189/2000 și respectiv prin

Legea nr.367/2001 nu se face vorbire de persoanele care s-au născut în timpul

în care părinții au fost strămutați sau refugiați.

Recursul

este neîntemeiat.

În

conformitate cu dispozițiile art.14 din Decretul  nr.31 din 30 ianuarie 1954

privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, domiciliul minorului este

la părinții săi, iar potrivit art.100 C. fam. copilul minor locuiește la

părinții săi.

Exercitarea

drepturilor și îndatoririlor părinților față de minori impune, pe lângă

existența, de regulă, a unui domiciliu comun, în cadrul căruia să poată fi

realizată paza fizică și juridică a minorului, și asigurarea nemijlocită de

către părinți a unor alte cerințe cu privire la obligația de întreținere, de

îngrijire, de dezvoltare, de educație, inclusiv îndatorirea de a administra

bunurile minorului.

Drepturile

și obligațiile părintești sunt enumerate generic în conținutul art.101, 105,

107 ș.a. din C. fam., texte aflate sub Titlul III privind “Ocrotirea celor

lipsiți de capacitate, a celor cu capacitate restrânsă și a altor persoane” .

În

raport cu dispozițiile legale mai sus citate ca și, în general, cu economia

reglementărilor aduse prin Codul familiei, care impun în mod imperativ o

conduită  juridică de protecție, ajutor și pază a părinților față de minor, se

impune cu rigoare concluzia că minorul trebuie să trăiască de regulă alături de

părinții săi precum și că orice separare de aceștia nu este validă decât în

cazuri de excepție, anume prevăzute de lege și reglementate prin lege.

Despărțirea copilului de părinți, afară de asemenea cazuri de excepție, este un

act imoral și antisocial, după cum și instituirea sau confirmarea prin măsuri

de fapt a statutului juridic al minorului din cadrul familiei, în despărțire de

statutul juridic al părinților care-l au în îngrijire, constituie în aceeași

măsură o încălcare a principiilor legii.

Din

această perspectivă, concluzia la care se ajunge prin asumarea raționamentului

propus de recurentă în sensul că un minor, mai ales de o vârstă foarte fragedă

nu împărtășește condiția grav restrictivă impusă părinților săi este eronată și

nu poate fi acceptată, fiind contrară ordinei publice și bunelor moravuri (

art.5 din codul civil).

Soluția

ca și motivarea adusă de prima instanță hotărârii pronunțate sunt în afară de

orice critică și exprimă un mod corect și uman de înțelegere a legii în

resorturile și finalitatea sa.

De

asemenea, potrivit prevederilor art.1 din O.G. nr.105/1999, aprobată prin Legea

nr.189/2000, beneficiază de prevederile acestui act normativ persoana, cetățean

român, care în perioada 6 septembrie 1940 – 6 martie 1945 a suferit persecuții

etnice, aflându-se în una din cele 6 situații enumerate, în dispozițiile

normative menționate.

Din

interpretarea teleologică a prevederilor ordonanței, rezultă că atât obiectul

cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii

pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate de regimurile

respective, din motive etnice, în perioada arătată.

Având

în vedere că legiuitorul a urmărit ca de aceste drepturi compensatorii să se

bucure toate persoanele, cetățeni români, care au avut de suferit consecințele

persecuțiilor exercitate din motive etnice, prin persoane persecutate trebuie

înțeles atât persoanele care au suferit acele persecuții în mod nemijlocit, cât

și acelea care au suferit persecuțiile respective în mod indirect, prin

consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.

Acesta

este cazul copiilor care s-au născut în perioada în care părinții lor s-au

refugiat sau au fost strămutați, ca urmare a unor persecuții din motive etnice

și au suferit astfel toate consecințele nefavorabile care au decurs din această

situație.

În

cauză este necontestat  că reclamantul, care s-a născut ulterior datei la care

părinții săi au fost nevoiți să se refugieze din localitatea de domiciliu, a

suferit aceleași consecințe nefavorabile și prejudicii pe care le-a suferit

familia sa ca urmare a persecuțiilor etnice exercitate.

Față de

considerentele mai sus expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează

a fi respins ca atare, menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Satu-Mare împotriva sentinței

civile nr. 264/CA-Pi din 23 iunie 2003 a Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată, în ședința

publică, astăzi 20 ianuarie  2004.