ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 550/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introductivă din 12

septembrie 2001, reclamantul U.A. a solicitat în contradictoriu cu Direcția de

Muncă și Solidaritate Socială a județului Maramureș, actualmente Casa Județeană

de Pensii Maramureș, să se dispună anularea hotărârii nr. 2912 din 10 iulie

2001, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate în perioada 1940

– 1945, conform Legii nr. 189/2000, pentru aprobarea O.G. nr. 105/1999.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că, în urma instaurării în anul 1940, a regimului horthyst în Ardealul

de Nord, a fost obligat să se refugieze împreună cu familia sa și să se

stabilească pe teritoriile românești, pentru a scăpa de persecuțiile exercitate

de acest regim asupra populației române și, deși a probat cu acte starea de

fapt, cererea de aplicare a dispozițiilor O.G. nr. 105/1999, i-a fost respinsă.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, analizând cauza venită prin

declinarea de competență de la Tribunalul Maramureș, s-a pronunțat prin

sentința civilă nr. 536 din 12 decembrie 2001, în sensul respingerii acțiunii,

ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut, în esență, că potrivit art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, privind

acordarea unor drepturi, persoanelor persecutate de regimurile instaurate în

România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, din motive

etnice, beneficiază de drepturile stabilite prin O.G. nr. 105/1999, persoana,

cetățean român, care a suferit persecuții din motive etnice, prin strămutare în

altă localitate, decât cea de domiciliu.

Sensul legii este acela de a fi

despăgubiți cetățenii români care au suferit persecuții exercitate de vreunul

din guvernele instaurate în acea perioadă, datorită apartenenței la o anumită

etnie, și nu pentru persecuțiile exercitate de alte regimuri sau de armata de

ocupație.

Situația de evacuat, expulzat sau

refugiat din teritoriile aflate temporar sub ocupația maghiară, nu se regăsește

în nici una din situațiile limitativ prevăzute de art. 1 din lege.

Forma de persecuție reclamată,

strămutarea forțată pe motive etnice, nu s-a produs din culpa Statului român și

a autorităților românești, ci a autorităților maghiare care au impus etnicilor

români, printre care și reclamantul, să-și părăsească localitatea de domiciliu.

Împotriva sentinței astfel

pronunțate, reclamantul U.A. a formulat o cerere de revizuire, înregistrată la

data de 18 aprilie 2002. la Curtea de Apel Cluj. secția comercială și de

contencios administrativ, prin care a solicitat schimbarea în întregime a hotărârii,

în sensul admiterii acțiunii, pe motiv că noul act normativ, respectiv H.G. nr.

127/2002, prevede și situația de refugiat, în care s-a aflat.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, s-a pronunțat prin sentința civilă nr.

181/2002, în sensul respingerii cererii de revizuire, pe motiv că actul nou

invocat de reclamant, respectiv H.G. nr. 127/2002 nu poate fi asimilată

înscrisului la care face referire această dispoziție legală. Pentru aceasta,

instanța a avut în vedere că o hotărâre de guvern nu poate fi asimilată unui

înscris doveditor, deținut de partea potrivnică și descoperit după darea

hotărârii, precum și faptul că actul normativ nu era publicat la data

pronunțării hotărârii, a cărei revizuire s-a cerut.

Împotriva soluției pronunțate a

declarat recurs U.A., criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului astfel

declarat, recurentul a arătat că în intervalul 6 septembrie 1940 – 6 martie

1945, a fost refugiat din Transilvania de Nord, în Timișoara, așa cum rezultă

din certificatul seria C nr. 564/2001, eliberat de Arhivele Statului, Direcția

Județeană Timiș.

Recursul este nefondat, pentru cele

ce urmează.

Prin art. 2 din H.G. nr. 127/2002, a

fost definită noțiunea de „persoană care a fost strămutată din altă

localitate”, în această categorie fiind incluse și persoanele care s-au

refugiat.

Hotărârea criticată a fost dată,

însă, după pronunțarea sentinței, iar actul normativ, respectiv H.G. nr.

127/2002, nici nu era publicat la data pronunțării hotărârii, a cărei revizuire

se cere, așa cum corect a relevat și instanța de fond.

Pe de altă parte, față de

condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., și anume, revizuirea, se

poate cere conform art.322 pct.5 Cod procedură civilă: „dacă după darea

hotărârii s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică

sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința

părților, ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care

s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere

”.

Or, în raport cu condițiile

prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., actul nou invocat, respectiv H.G.

nr. 127/2002, nu poate fi asimilată înscrisului, la care face referire această

dispoziție legală.

Recursul se privește nefondat, hotărârea Curții de

Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, fiind temeinică și

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de U.A.,

împotriva sentinței civile nr. 181 din 23 mai 2002, a Curții de Apel Cluj,

secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 februarie 2003.