ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 655/2003

La apelul nominal s-au prezentat recurenta-reclamantă reprezentată de avocatul M.C., precum și intimata-pârâtă Direcția Generală a Vămilor reprezentată de consilierul juridic C.P. Procedura completă. Avocatul M.C. a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în scris la dosar, modificarea sentinței atacate și în fond admiterea acțiunii reclamantei astfel cum a fost precizată. Consilierul juridic C.P. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică. Reprezentanta Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat.

C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 28 aprilie 2000, reclamanta SC „J&M C.C ” SRL a chemat în judecată Direcția Generală a Vămilor, solicitând anularea decizei nr.563 din 28 martie 2000, recunoașterea dreptului la încadrare a importului de cafea prăjită la poziția tarifară 09.01.21.00, în care valoarea de comparație este de 2,5 USD/Kg. și obligarea pârâtei la considerarea sumelor suplimentare reținute de organele vamale, în total 147.512.649 lei, drept plată anticipată pentru importurile viitoare. Prin Sentința civilă nr.707 din 22.06.2001 Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ a respins ca tardiv formulată acțiunea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, recurs care prin decizia nr.945 din 7 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție – Secția de Contencios Administrativ a fost admis, casându-se sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Curtea de Apel București – Secția de contencios administrativ, rejudecând cauza în fond după casare, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată prin sentința civilă nr.1330 din 12 octombrie 2001. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a susținut că reclamanta prin depunerea declarației vamale de import și a declarației pentru valoarea în vamă, conform Ordinului circular nr.5/1998, respectiv 4 USD/Kg. și nu cel de 2,5 USD/Kg.

stipulat în factura externă, a condus la concluzia că prima valoare este cea reală și nu cea de a doua. Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei sentințe, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art.304 pct.9 și 10 Cod procedură civilă. În esență, criticile formulate de recurentă vizează aspectul referitor la aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de fond a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Ordinului circular nr.5/1998 emis de directorul general al Direcției Generale a Vămilor, act nepublicat în Monitorul Oficial, neavând deci caracter obligatoriu; instanța de fond, deși a identificat corect situația de fapt, nu a analizat toate probele administrate în cauză, din care rezultă că potrivit art.1 din Acordul privind aplicarea art. VII al Acordului G.A.T.T., valoarea în vamă a mărfurilor importate este valoarea de tranzacție a acestora.

Recursul este nefondat. Din actele și lucrările dosarului rezultă că, la data de 22 februarie 1999 societatea reclamantă a efecutat prin Biroul Vamal Giurgiu un import de cafea prăjită nedecafeinizată, încadrată la poziția tarifară 09.01.12.100. Cu adresa nr.822/ 11.01.1999 Direcția Generală a Vămilor a comunicat birourilor vamale valorile în vamă statistice potrivit pct.3 din Ordinul circular nr.5/1998 cu aplicabilitate din data de 15 ianuarie 1999 pentru mai multe categorii de bunuri printre care și cafea. În mod corect instanța de fond a reținut că recurenta a acționat în conformitate cu acest ordin circular, declarând valoarea în vamă de 4 USD/Kg. și nu cea de 2,5 USD/Kg. cât era prețul de tranzacție, conform declarației vamale de import nr.2426/ 30.09.1999.

De asemenea, recurenta-reclamantă, la data de 30 aprilie 1999 a depus la Biroul Vamal Giurgiu și declarația pentru valoarea în vamă, în care la rubrica „valoare” este declarată suma de 20.000 USD și nu 12.000 USD cât era stipulată în factura externă. Potrivit art.39 din H.G. nr.626/1997 privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României „declararea mărfurilor și prezentarea lor la vămuire se face de către importatori sau reprezentanți ai acestora, prin depunerea unei declarații vamale în detaliu, în formă scrisă, în termen de 30 zile de la data depunerii declarației sumare. Art.3 lit.S din Legea nr.141/1997 privind Codul vamal al României prevede că declarația vamală este actul unilateral cu caracter public, prin care o persoană manifestă, în formele și modalitățile prevăzute de reglementările vamale, voința de a plasa mărfurile sub regim vamal determinat.

Declarația vamală în detaliu, semnată de importator, de exportator sau de reprezentanții acestora, are valoarea unei declarații pe proprie răspundere în ceea ce privește: exactitatea datelor înscrise în declarația vamală, autenticitatea documentelor anexate la declarația vamală și plasarea mărfurilor sub regimul vamal solicitat. Totodată, concluzia instanței de fond cu privire la determinarea valorii în vamă a produselor importate este întemeiată, întrucât instanța a avut în vedere toate probele administrate în cauză din care reiese că deși valoarea de tranzacție era de 2,5 USD/Kg., societatea recurentă a declarat în vamă un preț mai mare decât cel menționat în contractul încheiat cu producătorul extern, respectiv 4 USD/Kg., acționând în acest fel în acord cu prevederile Ordinului circular nr.5/1998.

Organele vamale în mod corect au făcut încadrarea vamală a importului de cafea la poziția tarifară 09.01.12.100 pe baza declarației vamale de import și a declarației pentru valoare în vamă, făcute de societatea recurentă, ținând seama și de forma de prezentare a produsului importat (vrac sau ambalată). Având în vedere cele ce preced, recursul se vădește nefondat și urmează a fi respins, sentința instanței de fond fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de SC „J&M C.C ” SRL împotriva sentinței civile nr.1330 din 12 octombrie 2001 a Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 februarie 2003.