ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1211/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe data

de 20 noiembrie 2000, la Curtea de Apel Oradea, reclamantul P.G. a făcut

contestație împotriva hotărârii nr. 455 din 29 octombrie 2001, a Casei Județene

de Pensii Satu Mare – Comisia pentru stabilirea situațiilor prevăzute de O.G.

nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, susținând că a suferit

persecuții etnice în timpul ocupării Ardealului de Nord, fiind apoi obligat să

se refugieze în localitatea Ineu.

Instanța sesizată, prin sentința nr.

61/CA/2002 - P din 25 februarie 2002, a respins acțiunea, cu motivarea că în

luna octombrie 1940, reclamantul a fost încorporat în armata maghiară, „de unde

a plecat și în decembrie 1940 s-a dus la Arad, fără să sufere vreo persecuție

etnică”.

Împotriva sentinței a declarat

recurs, reclamantul, susținând că după ocupația hortystă a Ardealului de Nord,

bărbații din satul în care domicilia, erau zilnic scoși din case și bătuți, iar

caselor li se spărgeau ferestrele, situație care l-a determinat să se refugieze

în Banat, de unde a fost încorporat, întorcându-se de pe front în septembrie

1944.

În concluzie, a solicitat să i se

recunoască beneficiul legii invocate, precizând în plus că soției sale i-a fost

admisă o acțiune similară.

Recursul este fondat.

Din materialul probator existent la

dosarul cauzei rezultă că reclamantul și soția sa au avut domiciliul într-un

sat – fost Principele Mihai, devenit mai târziu Traian, situat în apropierea

liniei de graniță dinainte de cedarea Ardealului de Nord, în urma Dictatului de

la Viena, că locuitorii din acele sate au fost supuși unor persecuții etnice și

expulzați în România. Mai rezultă că reclamantul a fost încorporat într-o

unitate militară din Ungaria, precum și că mai târziu, a ajuns în România,

lucrând o perioadă de timp împreună cu soția sa, ca muncitor agricol, într-o

fermă în apropiere de Arad.

Prin urmare, este în afară de orice

îndoială că, abstracție făcând de circumstanțele în care s-au succedat aceste

evenimente și care trădează o acutizare a tensiunilor dintre autoritățile

maghiare, din acea vreme și populația românească, reclamantul a fost nevoit să

se refugieze în România. Această situație a fost reținută, de altfel, ca fapt

obiectiv, chiar de către instanța de fond.

Afirmația că decizia ar fi fost

luată fără ca reclamantul „să sufere vreo persecuție etnică”, pe lângă faptul

că nu-și găsește temei în materialul probator, rămânând o simplă aserțiune, dar

este și, logic, improbabilă, fiind cu totul neverosimil ca reclamantul să-și fi

părăsit de bună voie gospodăria și pământul stăpânit, ca și toate celelalte

bunuri, fără ca luarea unei decizii atât de grave să fi fost determinată de un

factor profund constrângător, explicabil în condițiile istorice la care s-a

făcut mai sus referire.

În cauză, s-a mai invocat prin

întâmpinarea depusă, existența unei legitimații de refugiat, de care

reclamantul însuși s-a prevalat și pe care este aplicată o ștampilă cu

mențiunea „Anulat”, contrazicându-se astfel tocmai statutul juridic pe care l-a

reclamat.

Actul respectiv, ca și raționamentul

dedus din el, nu are nici o relevanță.

Explicația anulării legitimației de

refugiat constă pur și simplu în existența unor erori de înregistrare

intervenite.

Astfel, la rubrica „domiciliul

actual” s-a trecut inițial „Prahova” și, în continuare, „Uzinele electrice”,

pentru ca apoi să se bareze superficial această înregistrare, înscriindu-se

„Apa Acră Arad”, adică numele fermei în care reclamantul a lucrat imediat după

refugiu, așa cum rezultă fără dubiu din probele administrate.

Că n-a fost vorba de o anulare a

condiției de refugiat a reclamantului, o probează cu certitudine faptul că pe

coperta respectivei legitimații s-a făcut mențiunea „Trecut în fișa nr. 5860 la

Arad”, deci schimbat numărul de evidență, iar nu anulată pur și simplu,

calitatea recunoscută.

În sfârșit, și în același sens, este

de reținut că pe carnetul intitulat „Condicuță pentru servitor agricol”,

eliberat soției reclamantului, în partea finală este trecut printre actele de

identitate, pe baza cărora i s-a eliberat acesteia condicuța de servitor

agricol, „Carnet de refugiat nr. 5860”, adică același tip de act și cu același

număr, ca cel înscris pe carnetul anulat al reclamantului.

Față de considerentele mai sus

expuse, urmează a se conchide ca fiind pe deplin dovedit în cauză, condiția de

refugiat/strămutat a reclamantului și pe cale de consecință, îndreptățirea sa

la recunoașterea beneficiului prevederilor drepturilor conferite prin art. 1

din Legea nr. 189/2000, pe perioada decembrie 1940 - martie 1945, cu începere

de la data introducerii acțiunii la Comisia pentru stabilirea situațiilor

prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.189/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul P.G., împotriva sentinței civile nr. 61/CA/2002 - P din 25

februarie 2002, a Curții de Apel Oradea.

Casează sentința atacată și în fond,

admite acțiunea. Obligă pârâta Casa Județeană de Pensii Satu Mare să-i

recunoască reclamantului P.G., calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000,

cu plata drepturilor cuvenite pentru perioada decembrie 1940 - martie 1945, cu

începere de la data introducerii acțiunii la comisie.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 martie 2003.