ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 504/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iunie

2002, la Curtea de Apel Pitești SC T. SA a declarat recurs împotriva sentinței

nr. 55/2002, a Curții de Apel Pitești, solicitând casarea acesteia pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului, recurenta a

susținut că în mod greșit instanța a respins cererea de efectuare a unui raport

de expertiză contabilă, cu motivarea că proba a fost cerută, după ce s-a dat

cuvântul, în fond, părților, procedându-se la judecarea cauzei.

Sub acest aspect, recurenta a

susținut că de fapt proba fusese cerută anterior, printr-o cerere scrisă.

Recurenta a mai susținut că nu a

greșit, atunci când a modificat ordinea de stingere a debitelor, plâtindu-se

mai întâi debitele curente și apoi, pe cele din 30 aprilie 2001, aceasta fiind

interpretarea pe care a dat-o O.U.G. nr. 68/1999.

A mai susținut recurenta că după

aprecierea lor, debitele restante la 30 aprilie 1999, nu se mai iau în

considerare, iar stabilirea vechimii debitelor – art. 8 din O.G. nr. 11/1996,

fiind aplicabil doar pentru debitele scadente, în perioada 30 aprilie – 31

august 1999, scadența debitelor restante la 30 aprilie 1999, devenind prin

O.U.G. nr. 68/1999, data de 31 august 1999.

Din actele cauzei, Curtea Supremă de

Justiție reține următoarele:

Prin sentința nr. 55 din 13 mai

2002, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ,

a respins ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta SC T. SA Pitești,

împotriva pârâților Direcția Generală a Finanțelor Publice și Ministerul

Finanțelor București.

S-a reținut că situația de fapt

reținută prin actul de control, nu a fost combătută de reclamantă, prin

înscrisuri, de natură a dovedi plata integrală a majorărilor de întârziere

aferente neachitării în termen a obligațiilor fiscale.

Aceeași situație s-a reținut, și în

privința aplicării prevederilor inserate în Ordinul Ministerului Finanțelor nr.

620/1997, pentru aprobarea Normelor metodologice, în aplicarea O.U.G. nr.

68/1999.

Instanța a subliniat, de asemenea,

principiul rezultat din reglementările fiscale, că stingerea obligațiilor

bugetare restante se face în ordinea vechimii, iar nu prin rescadențarea

obligațiilor restante.

Cum reclamanta însăși a recunoscut

că nu și-a îndeplinit integral obligațiile fiscale față de stat, neputându-se

reține aplicarea greșită a actelor normative în vigoare la data controlului

(O.U.G. nr. 68/1999, Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 620/1997 și nr.

608/1999), instanța a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Hotărârea atacată este legală și

temeinică, astfel încât recursul declarat va fi respins.

Din actele cauzei rezultă că cele 2

procese-verbale indicate de organele de control, respectiv din 16 decembrie

1998 și 31 octombrie 2001, au reținut în mod întemeiat și legal că reclamanta

nu și-a îndeplinit obligațiile legale referitoare la determinarea, evidențierea

și virarea obligațiilor față de bugetul statului, ceea ce a atras implicit,

calcularea majorărilor de întârziere, așa cum sunt menționate detaliat în

procesul-verbal din 31 octombrie 2001.

Potrivit O.U.G. nr. 68/1999,

persoanele juridice care au înregistrat la 30 aprilie 1999, majorări de

întârziere, beneficiază de înlesniri la plată, dacă achită aceste datorii până

la 30 noiembrie 1999, cu condiția ca debitele restante la 30 aprilie 1999, care

au generat majorările, să fi fost achitate până 19 mai 1999 sau vor fi plătite

până la 31 august 1999.

Deci, pentru a putea beneficia de

aceste facilități, debitorii sunt obligați să-și achite integral datoriile

provenite din impozite, taxe și alte venituri ale bugetului de stat, datorate

pe perioada 30 aprilie 1999 – 31 august 1999, precum și majorările de

întârziere aferente.

Reclamantul nu și-a îndeplinit

obligațiile legale fiscale, astfel încât încercarea sa de a interpreta într-un

mod personal, favorabil pentru el, nu este de natură a determina schimbarea

situației de fapt, reținută prin actele administrative atacate.

Cât privește proba cu expertiză

contabilă, în mod corect a fost respinsă de instanță, atât pentru faptul că

cererea pentru administrarea probei nu a fost susținută oral în fața instanței,

partea declarând chiar că nu mai are probe de administrat, fiind de acord cu

judecarea cauzei, iar pe de altă parte este de observat că obiectivul

expertizei nu putea fi primit.

Astfel, expertul nu era în măsură să

interpreteze legea, așa cum cerea reclamantul, aceasta fiind numai de

competența instanței.

Așa fiind, constatându-se că

hotărârea atacată este legală și temeinică, recursul declarat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC T.

SA Pitești, împotriva sentinței nr. 55 din 13 mai 2002, a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 februarie 2003.