ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1873/2003

Ședința publică de la 16 mai 2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iulie 2002, la Curtea

de Apel București, secția contencios administrativ, S.C. F. S.A. a declarat

recurs împotriva sentinței nr. 442 din 22 aprilie 2002 pronunțată de Curtea de

Apel București solicitând casarea acesteia pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta a susținut că

în mod greșit instanța de fond a reținut ca întemeiate obiecțiunile la raportul

de expertiză efectuat în cauză.

A mai susținut recurenta că în mod greșit s-au

interpretat dispozițiile art. 9.3 și art. 9.8 din H.G. nr. 401/2002 cumulativ, opinia

recurentei fiind că acestea trebuie reținute alternativ.

Cât privește debitul reprezentând fondul de

cercetare-dezvoltare și majorările aferente recurenta a precizat că nu a recunoscut

niciodată creanța statului consemnată în procesul-verbal de control nr. 5290

din 29 mai 1995 în termen de 5 ani potrivit termenului de prescripție prevăzut

de O.G. nr. 11/1996. Se precizează că nu se poate susține întreruperea

prescripției prin recunoașterea ei care nu a făcut-o niciodată.

Administrația Finanțelor Publice sector 5 a

formulat o întâmpinare la recursul declarat prin care a cerut respingerea

recursului întrucât corect instanța a reținut obiecțiunile intimatei la

raportul de expertiză, experții depășindu-și atribuțiile prin aprecierile ce

le-au făcut cu privire la diferite acte normative și chiar interpretându-le.

Cât privește interpretarea pct. 9 din H.G. nr. 401/2000

intimata a precizat că instanța a făcut o interpretare corectă, în acord cu

art. 17 pct. b, lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000 care prevăd „cota 0” pentru:

- exportul de bunuri, transportul și prestările

de servicii legate direct de exportul bunurilor, efectuate de contribuabili cu

sediul în România, a căror contravaloare se încasează în valută în conturi

bancare deschise la bănci autorizate de Banca Națională a României;

- mai mult pct. 9.9 din H.G. nr. 401/2000,

susține intimata prevede că: „nerespectarea prevederilor pct. 9.3.- 9.8 privind

justificarea „cotei 0” de taxă pe valoarea adăugată și/sau nerespectarea

condiției de încasare a valutei în conturi bancare deschise la bănci autorizate

de Banca Națională a României atrag obligația plății taxei pe valoarea adăugată

prin aplicarea cotei corespunzătoare livrărilor și prestărilor la intern și a majorărilor

de întârziere aferente.

Cât privește cel de-al III-lea motiv de recurs, intimata

a precizat că înainte de 29 septembrie 2000 (când expira termenul de 5 ani

prevăzut atât de art. 44 din Decretul nr. 221/1960, în vigoare la data încheierii

procesului verbal de control, cât și de O.G. nr. 11/1996) recurenta a făcut o

cerere de acordare a unor înlesniri de plată, cerere ce are efect întreruperea

termenului de prescripție de la această dată curgând un termen nou.

Cu privire la cauza de față Curtea Supremă de

Justiție constată că la 22 aprilie 2002, Curtea de Apel București a respins

acțiunea formulată de reclamanta S.C. F. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor

Publice și Administrației Finanțelor Publice sectorul 5.

Hotărârea atacată este legală și temeinică.

Așa cum rezultă în cauză recurenta-reclamantă

prin acțiunea înregistrată la 24 iulie 2001 a chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice solicitând anularea deciziei nr. 956 din 27 iunie 2001 emisă

de minister.

În motivarea acțiunii reclamanta a precizat că

prin decizia Ministerului Finanțelor Publice i s-a respins contestația

împotriva procesului verbal nr. 354 din 14 martie 2001 încheiat de Administrația

Finanțelor Publice sectorul 5.

În mod corect instanța a considerat că

recurenta-reclamantă nu beneficiază de „cota 0” de TVA pentru transportul

aferent exporturilor de mărfuri întrucât nu a îndeplinit prevederile art. 9.2

din H.G. nr. 401/2000 privind normele de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000 care

prevăd condiția încasării contravalorii exportului în valută în conturi bancare

deschise la bănci autorizate de BNR.

În cauză s-a dovedit că societatea a încasat

contravaloarea transportului în valută în numerar iar în lei prin bancă.

Instanța a reținut în mod corect că apărarea

invocată de reclamantă și reținută de expertul contabil, că sumele încasate în

numerar sau prin virament în lei, provin de la persoane juridice române care au

solicitat efectuarea transportului extern de mărfuri, este nerelevantă. Aceasta

întrucât în acest caz operează condiția încasării în valută, în conturi bancare

a contravalorii acestuia, condiție prevăzută la pct. 9.9 din H.G. nr. 401/2000.

Interpretarea actelor normative invocate de

societatea comercială a fost făcută corect de instanța de judecată, opinia

societății fiind neîntemeiată, ca de altfel și susținerea privind debitul

rezultat din fondul de cercetare-dezvoltare și majorările aferente acestuia, cu

privire la care există cerere de înlesniri de plată, (ce constituie o recunoaștere

care potrivit art. 99 lit. b) din O.G. nr. 11/1996 coroborat cu prevederile

pct. 8.1 lit. c) din ordinul Ministrului Finanțelor nr. 2494/1998 întrerupe

cursul prescripției executării silite).

Așa fiind hotărârea pronunțată de instanța de

fond este legală și temeinică iar recursul declarat împotriva acestei sentințe

fiind neîntemeiat va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de S.C.

F. S.A. București împotriva sentinței civile nr. 442 din 22 aprilie 2002 a

Curții de Apel București, secția contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 mai 2003.