ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1577/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 296 din 11 iunie 2002 , Curtea

de Conturi, secția jurisdicțională, a respins recursul jurisdicțional declarat

de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor împotriva sentinței nr. 15

din 18 martie 2002 pronunțată de colegiul jurisdicțional al Curții de Conturi a

României, sentință prin care a fost admisă contestația formulată de B.V.O. împotriva

deciziei de imputare nr. 131.040 din 9 iulie 1999 emisă de Ministerul

Agriculturii și Alimentației iar decizia de imputare a fost anulată, ca tardiv

emisă.

Inițial, cauza a fost înregistrată la

Judecătoria sectorului 3 București care, prin sentința civilă nr. 4702 din 23

martie 2000, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea colegiului

jurisdicțional al Curții de Conturi, apreciind că, potrivit art. 46 din Legea

nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată,

competența de soluționare aparține acestui colegiu jurisdicțional.

Prin contestația formulată, contestatorul B.V.O.

a solicitat anularea deciziei de imputare nr. 131.040 din 9 iulie 1999 emisă de

Ministerul Agriculturii și Alimentației, privind obligarea sa la plata sumei de

65.120.986 lei, cotă parte dintr-un prejudiciu total în valoare de 106.000.000

lei, constatat ca fiind produs în patrimoniul Centrului de Perfecționare a

Personalului din Agricultura Privată Băneasa unde contestatorul a îndeplinit

funcția de director. Totodată, contestatorul a solicitat exonerarea sa de la plata

sumei ce i-a fost imputată.

În motivarea contestației, contestatorul a

arătat următoarele:

- în urma controlului financiar de gestiune

efectuat de Corpul de control al Ministerului Agriculturii și Alimentației la

Centrul de Perfecționare a Personalului din Agricultura Privată, Băneasa, al

cărui rezultat a fost consemnat în procesul verbal înregistrat sub nr. 136.635

din 7 mai 1999, s-a reținut în sarcina sa un prejudiciu produs patrimoniului

unității, ca fiind rezultatul unei gestionări defectuoase constând în: lipsuri

la unele bunuri de inventar; efectuarea de cheltuieli nejustificate; depășirea

unor baremuri de cheltuieli; achiziții de bunuri cu încălcarea dispozițiilor

legale; încasarea unor sume necuvenite;

- pentru toate operațiunile reținute de organul

de control, la nivelul unității există dovezi care atestă necesitatea,

legalitatea și oportunitatea măsurilor pe care, în calitate de director al

unității, le-a luat în legătură cu administrarea mijloacelor materiale și

bănești aparținând patrimoniului unității;

- imputația făcută în sarcina sa este fără temei

și cu încălcarea legii iar contestația este întemeiată pe prevederile art. 176

și art. 110 C. muncii, așa cum aceste reglementări erau în vigoare la acea

dată.

Intimatul, Ministerul Agriculturii și

Alimentației, prin întâmpinarea depusă a solicitat respingerea contestației și

menținerea deciziei de imputare ca temeinică și legală, arătând că prejudiciul

s-a produs ca urmare a modului abuziv și nelegal de administrare a patrimoniului

unității de către contestator în calitatea funcției deținute de acesta.

Prin notele scrise depuse la dosarul cauzei,

contestatorul a invocat tardivitatea emiterii deciziei de imputare, susținând

că Ministerul Agriculturii și Alimentației a luat cunoștință de producerea

prejudiciului ce face obiectul imputației, ca urmare a înregistrării la cabinetul

acestuia a referatului nr. 1058 din 23 martie 1999 întocmit de M.Ș., șef serviciu

control financiar de gestiune care a fost delegat de conducerea Ministerului

Agriculturii și Alimentației cu efectuarea în perioada 16 februarie – 15

aprilie 1999 a controlului financiar la Centrul de Perfecționare a Personalului

din Agricultura Privată Băneasa, referat prin care acesta aduce la cunoștință

constatarea întregului prejudiciu ce face obiectul imputației. Contestatorul a mai

susținut că termenul de 60 de zile, de emitere a deciziei de imputare prevăzut

de art. 108, alin. (2) C. muncii, începe să curgă de la data înregistrării

referatului menționat și a solicitat instanței să constate că în raport cu această

dată, emiterea deciziei de imputare s-a făcut cu depășirea termenului prevăzut

de Codul muncii.

Contestatorul a depus ca probă în susținerea

excepției de tardivitate a deciziei de imputare, referatul înregistrat la cabinetul

Ministerului Agriculturii și Alimentației sub nr. 1058 din 23 martie 1999.

Intimatul, Ministerul Agriculturii și

Alimentației, prin precizările formulate în scris și depuse la dosarul cauzei,

a susținut că data înregistrării la cabinetul ministrului a referatului nr. 1058

nu poate fi considerată ca dată la care acesta a luat cunoștință de producerea

pagubei, întrucât în referat nu se fac mențiuni cu privire la existența și valoarea

unui prejudiciu individualizat pe persoane răspunzătoare de producerea acestuia.

În opina intimatului, termenul de emitere a deciziei de imputare a început să

curgă după data de 27 mai 1999 când a fost înregistrată la secretariatul Corpului

de control și inspecții, „Sinteza notei de control” care a fost transmisă

Direcției management, resurse umane din cadrul Ministerului Agriculturii și Alimentației

unde a fost înregistrată sub nr. 38.388 din 31 mai 1999 și a fost aprobată ca

atare de ministru.

La pronunțarea sentinței de admitere a

contestației și de anulare a deciziei de imputare, ca tardiv emisă, colegiul jurisdicțional

al Curții de Conturi a reținut următoarele:

- prin referatul înregistrat la cabinetul Ministrului

Agriculturii și Alimentației sub nr. 1058 din 23 martie 1999, acesta a luat

cunoștință atât de existența prejudiciului, în valoare de 106.000.000 lei cât

și de persoanele răspunzătoare de producerea prejudiciului astfel că de la această

dată începe să curgă termenul de 60 de zile de la emiterea deciziei de

imputare;

- împrejurarea că în legătură cu aspectele

sesizate la data de 23 martie 1999 de delegatul împuternicit de conducerea

Ministerului Agriculturii și Alimentației cu efectuarea controlului financiar,

s-au sesizat atât Departamentul de Control al Guvernului cât și Primul

Ministru, precum și faptul că pe parcursul controlului dispus s-au constatat și

alte prejudicii decât cele consemnate în referatul sus-menționat, toate acestea

nu sunt de natură să ducă la preschimbarea datei de luare la cunoștință de

producerea pagubei.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

jurisdicțional intimatul Ministerul Agriculturii și Alimentației care, între

timp, și-a schimbat denumirea în Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor, criticând-o ca netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs formulate în scris,

intimatul a reiterat cele susținute la instanța jurisdicțională de fond,

dezvoltând aceste susțineri, în sensul că referatului nr. 1058 din 23 martie

1999 nu i se poate atribui valoarea unui act de sesizare a unui prejudiciu,

întrucât nu face referire la cuantumul prejudiciului și la repartizarea acestuia

pe persoanele răspunzătoare de producerea lui.

Prin decizia nr. 296 din 11 iunie 2002, secția jurisdicțională

a Curții de Conturi a respins recursul jurisdicțional declarat de intimat și a

menținut sentința colegiului jurisdicțional al Curții de Conturi, ca legală și

temeinică.

Pentru a pronunța astfel, secția jurisdicțională

a Curții de Conturi a reținut că actul prin care persoana delegată de

conducerea Ministerului Agriculturii și Alimentației cu efectuarea controlului

financiar la Centrul de Perfecționare a Personalului din Agricultura Privată, Băneasa,

a adus la cunoștința ministrului faptul că la unitatea controlată s-au săvârșit

de către cei doi directori ai acesteia respectiv, P.D. aflat în funcție până la

1 noiembrie 1997 și contestatorul B.V.O. aflat în funcție până la 25 ianuarie

1999, un număr de 12 abateri și abuzuri care au avut drept consecință un

prejudiciu în valoare de 106.000.000 lei, un asemenea act este nu numai necesar

dar și suficient pentru ca odată adus la cunoștința conducătorului unității,

acesta să determine începerea curgerii termenului de 60 de zile pentru emiterea

deciziei de imputare.

Împotriva acestei decizii, intimatul Ministerul

Agriculturii, Alimentației și Pădurilor a declarat recurs, în temeiul art. 82 alin.

(1) din Legea nr. 94/1992, republicată în 1999, criticând-o ca fiind

netemeinică și nelegală.

Prin motivele de recurs formulate în scris,

intimatul a arătat, în esență, că instanța de recurs jurisdicțional a apreciat

greșit cu privire la luarea la cunoștință de producerea pagubei , de către cel

în drept să emită decizia de imputare, respectiv, Ministrul Agriculturii și

Alimentației. În opinia recurentului, faptul luării la cunoștință nu poate fi

determinat de referatul înregistrat la cabinetul ministrului sub nr. 1058 din

23 martie 1999, întrucât acest referat nu face precizări cu privire la un

prejudiciu cert și la persoanele vinovate de producerea acestuia ci doar informează

conducerea ministerului cu privire la stadiul controlului dispus.

Examinând decizia atacată, actele și

lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale incidente cauzei, această

instanță constată că recursul este nefondat.

Sediul reglementării răspunderii materiale îl constituie

art. 102-109 C. muncii, așa cum acesta se afla în vigoare la data emiterii

deciziei de imputare ce face obiectul cauzei.

Potrivit art. 108, alin. (1) C. muncii menționată

(bun), răspunderea materială pentru paguba cauzată unității poate fi stabilită

numai în cazurile în care aceasta a fost constatată în cel mult 3 ani de la

data producerii ei.

În ceea ce privește termenul de emitere a

deciziei de imputare, la alin. (2) și alin. (4) al art. 108 din același cod al

muncii, se prevede că acesta este de cel mult 60 de zile de la data când cel în

drept să emită această decizie a luat cunoștință de producerea pagubei iar după

expirarea acestui termen, prejudiciul se impută celui vinovat de neluarea

măsurii de imputare.

În concret, această instanță este chemată să

stabilească dacă referatul înregistrat la cabinetul Ministrului Agriculturii și

Alimentației sub nr. 1058 din 23 martie 1999, de către persoana delegată de

conducerea acestui minister cu efectuarea controlului financiar la Centrul de

Perfecționare a Personalului din Agricultura Privată, Băneasa, are valoarea unui

act de sesizare a prejudiciului ce a făcut obiectul deciziei de imputare

contestate.

Din conținutul referatului menționat, rezultă că

s-a adus la cunoștința ministrului faptul constatării la unitatea controlată a

unor abateri și abuzuri săvârșite de cei doi directori care au activat în

această unitate, respectiv P.D. și B.V.O., faptele acestora fiind în legătură

cu modul de administrare a patrimoniului unității și producând un prejudiciu în

valoare de 106.000.000 lei a cărui componență este detaliată pe 12 puncte și se

referă la : lipsuri la bunurile de inventar; efectuarea de cheltuieli

nejustificate; depășirea unor baremuri de cheltuieli; achiziții de bunuri cu

încălcarea dispozițiilor legale; încasarea unor sume necuvenite.

Această sesizare, în condițiile și forma în care

a fost făcută, se dovedește a fi necesară și suficientă pentru a determina

începerea curgerii termenului de 60 de zile înlăuntrul căruia urmează să fie

emisă decizia de imputare.

Un act de control sau un alt act echivalent prin

care sunt conturate pagube ce antrenează răspunderea materială a persoanelor vinovate,

determină începerea termenului de 60 de zile pentru emiterea deciziei de

imputare.

Instanța de fond și cea de recurs jurisdicțional

au apreciat corect cu privire la nerespectarea de către intimat a termenului de

emitere a deciziei de imputare, termen ce a expirat la 23 mai 1999, în timp ce

decizia de imputare a fost emisă la 9 iulie 1999.

Termenul de emitere a deciziei de imputare,

astfel cum este reglementat de Codul muncii în vigoare la acea dată, este un

termen imperativ, de decădere, nesusceptibil de suspendare sau întrerupere iar

nerespectarea acestuia duce la anularea deciziei de imputare, cum în mod corect

a procedat instanța jurisdicțională de fond.

Față de considerentele expuse și în conformitate

cu prevederile art. 312, alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat urmează a

fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor

împotriva deciziei nr. 296 din 11 iunie 2002 a Curții de Conturi, secția jurisdicțională,

ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 16 aprilie 2003.