ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2980/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 27 august

2002, reclamantul F.A. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Bihor și a

solicitat ca în contradictoriu cu pârâta, să se dispună anularea hotărârii nr.

1475 din 13 august 2002 emisă de aceasta și să fie obligată pârâta să îi

recunoască calitatea, drepturile acordate prin O.G. nr. 105/1999, aprobată prin

Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare.

A susținut că după 6 septembrie

1940, la data ocupării Ardealului, părinții săi au fost strămutați în Ungaria,

din localitatea de domiciliu care a fost Oradea, că această strămutare a fost

aplicată cetățenilor români care au refuzat să se refugieze în localități din

România, care nu au fost cedate Ungariei hortyste. Curtea de Apel Oradea,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 529/CA din

10 octombrie 2002, a admis acțiunea, a anulat hotărârea criticată și a obligat

pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să îi recunoască reclamantului

calitatea de strămutat și să îi acorde drepturile prevăzute de O.G. nr.

105/1999 și Legea nr. 189/2002.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța de fond a constatat că sub noțiunea de transfer, autoritățile

maghiare, după 6 septembrie 1940, instaurate în Ardeal, au strămutat în Ungaria

cetățenii români care au refuzat a părăsi domiciliile și să se refugieze în

localități românești necedate Ungariei.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, criticând soluția ca

fiind nelegală, instanța aplicând greșit legea, reclamantul și părinții săi

nefiind strămutați, ci părinții transferați cu serviciul în localitatea Gyomore

în Ungaria, că nu este, deci, persecutat pe motive etnice.

Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor cuprinse în

O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

ulterioare, de prevederile acestor acte normative beneficiază persoana,

cetățean român care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuții din

motive etnice, prin strămutare din localitatea de domiciliu.

Cu actele și probele administrate

s-a făcut dovada că una din formele utilizate de autoritățile Ungariei hortyste

de a persecuta cetățenii români, a fost strămutarea lor, izgonirea din localitățile

de domiciliu, că lucrătorii căilor ferate ce au refuzat să părăsească

localitățile ocupate, localități unde domiciliarii au fost mutați forțat în

Ungaria.

Reclamantul, minor fiind, a urmat

părinții strămutați și care evident că au avut de suferit nu numai cu pierderea

gospodăriei, dar și prin persecuțiile aplicate românilor.

Drepturile prevăzute de actele

normative sus-citate sunt drepturi compensatorii acordate ca o reparație pentru

consecințele negative produse ca urmare a persecuțiilor exercitate asupra celor

ce au suferit strămutarea și se cuvin tuturor celor care îndeplinesc condițiile

legii, indiferent de vârsta avută la data respectivă, adică și copiii

strămutați împreună cu părinții lor.

Curtea constată că instanța de fond,

în aprecierea exactă a probatoriului, a aplicat corect legea, pronunțând o

hotărâre legală, iar în consecință se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Bihor împotriva sentinței nr. 529/CA/2002 – P din 10

octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 octombrie 2003.