Rodrigues da Silva și Hoogkamer împotriva Țărilor de Jos

Primul reclamant s-a născut în 1972 și trăiește în Amsterdam. Al doilea reclamant s-a născut în 1996 și locuiește în Amsterdam și Uithoorn. Primul reclamant a venit în Țările de Jos în iunie 1994, lăsându-și cei doi fii dintr-o relație anterioară, Jean (născută în 1990) și Carlos (născută în 1992), cu părinții ei. În Țările de Jos, ea a locuit cu partenerul ei, dl Hoogkamer, care se afla în locuri de muncă plătite atunci. Primul reclamant a susținut că au examinat solicitarea unui permis de ședere care îi permite să locuiască în Țările de Jos cu partenerul ei, dar că, datorită nedisponibilității documentelor referitoare la venitul dlui Hoogkamer, o astfel de cerere nu a fost niciodată făcută.

10. În aprilie 1995, primul fiu al reclamantului Carlos s-a alăturat mamei sale și dl Hoogkamer. Celălalt fiu al ei Jean a rămas în Brazilia cu bunicii săi. 11. La 3 februarie 1996 Rachael, al doilea reclamant, s-a născut la primul reclamant și dl Hoogkamer. Primul reclamant a fost investit ipso jure cu autoritatea parentală (ouderlijk gezag) peste Rachael. Rachael a fost recunoscut (erkenning) de dl Hoogkamer la 28 martie 1996, din cauza căreia a obținut cetățenia olandeză. 12. Prima reclamantă și dl Hoogkamer s-au despărțit în ianuarie 1997. Rachael a rămas cu tatăl ei, care a solicitat ulterior Curtea de districtă din Amsterdam (kantonrechter) în căutarea de a fi acordată autorității parentale în cazul lui Rachael.

Curtea de District a acordat cererea la 20 februarie 1997. Primul reclamant a apelat ulterior la Curtea Regională de Amsterdam (arrondissementsrechtbank) împotriva acestei decizii. Curtea regională a solicitat Comitetului pentru îngrijire și protecție a copilului (Raad voor de Kinderbescherming) să examineze ce atribuire a autorității parentale ar fi în interesul cel mai bun al lui Rachael. 13. La 12 august 1997, primul reclamant a solicitat un permis de reședință care i-ar permite să locuiască în Țările de Jos, fie – în funcție de rezultatul procedurii privind autoritatea parentală – cu fiica ei Rachael, fie pentru a avea acces la ea. De asemenea, a formulat o cerere în numele fiuului său Carlos.

14. Consiliul de îngrijire și protecție a copiilor a constatat, în raportul său din 26 august 1997, că autoritatea parentală ar trebui să rămână cu dl Hoogkamer. Având în vedere probabilitatea că primul reclamant ar trebui să se întoarcă în Brazilia, acordarea autorității ei parentale asupra Rachael ar putea duce la o întrerupere de contact între Rachael și tatăl ei și, de asemenea, între Rachael și bunicii ei paterni, care au fost foarte importante pentru ea. S-a considerat că aceasta ar fi o experiență traumatizantă pentru Rachael, care a avut rădăcinile ei în Țările de Jos și a cărui legătură cu toate persoanele în cauză a avut loc în țara respectivă. 15. În decizia din 26 noiembrie 1997, Curtea Regională de Amsterdam a anulat totuși decizia Curții de District și a acordat prima autoritate parentală solicitantă asupra Rachael.

Dl Hoogkamer a interzis un recurs asupra punctelor de drept la Curtea Supremă (Hoge Raad). 16. La 12 ianuarie 1998, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea primului reclamant de permis de ședere. Primul reclamant a depus obiecție (bezwaar) împotriva prezentei decizii. În audierea cu privire la această obiecție în fața unei comisii oficiale (commissie Ambtelijke) din 27 mai 1998, s-a declarat în numele primului reclamant că a lucrat (în mod ilegal, deoarece nu era în posesia unui permis de ședere care îi permitea să facă acest lucru) de luni până joi și că în acele zile Rachael a stat fie cu tatăl ei, fie cu bunicii ei. În 12 iunie 1998, viceministrul Justiției a respins obiecția, declarând că, chiar dacă s-a ținut seama de dreptul Rachael de a locui în Țările de Jos și de a fi crescut și educat acolo, interesele bunăstării economice a țării au depășit interesele primului reclamant.

Deși primul reclamant nu a solicitat prestații de asistență socială, ea nu a plătit nici impozite, nici contribuții de securitate socială, și există un număr suficient de resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene sau extratereștrii care locuiesc legal în Țările de Jos disponibile pentru a completa postul pe care îl ocupa. De asemenea, interesul general a prevaleat asupra interesului dlui Hoogkamer de a-și putea conduce viața de familie cu Rachael în Țările de Jos. În acest context, s-a remarcat că, în momentul în care dl Hoogkamer a început relația sa cu primul reclamant, acesta din urmă nu avea dreptul de a reședi în Țările de Jos. Prin urmare, el a acceptat că viața de familie cu Rachael ar trebui să fie bucurată în altă parte sau într-un mod diferit.

S-a remarcat, de asemenea, că dl Hoogkamer nu a acordat o contribuție financiară substanțială la îngrijirea și educația lui Rachael, deoarece el a avut grijă doar de aceste cheltuieli în zilele în care Rachael a rămas cu el și, pe măsură ce el a primit beneficii de bunăstare, aceste costuri au fost suportate de fonduri publice. La 30 octombrie 1998, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții regionale de la Amsterdam din 26 noiembrie 1997 în cadrul procedurii privind autoritatea parentală și a adresat cazul Curții de Apel la Amsterdam (gerechtshof). 20. Curtea Regională de la Haga, ședința la Haarlem, a respins recursul împotriva refuzului de a acorda primului reclamant un permis de ședere. În hotărârea sa din 12 februarie 1999, Curtea Regională a susținut că art. 8 din Convenția nu obligă autoritățile naționale să asigure că părinții lui Rachael nu ar trebui să aleagă între părăsirea Rachael cu tatăl ei în Olanda sau a lăsat-o să meargă în Brazilia cu mama ei.

Ambele opțiuni au fost considerate facabile. Potrivit Curții Regionale, faptul că Rachael ar trebui să fie fără tatăl sau mama ei a fost, strict vorbind, rezultatul alegerii părinților de a concepe un copil într-un moment în care primul reclamant nu a fost autorizat să rezidă în Țările de Jos. La 28 iunie 1999, a avut loc o audiere la Curtea de Apel din Amsterdam în cadrul procedurii privind autoritatea parentală, în cadrul căreia un ofițer al Comitetului pentru îngrijire și protecție a copilului a declarat instanței că raportul Consiliului din 26 august 1997 a rămas relevant și că este în interesul cel mai bun statu quo al lui Rachael, cu care dl Hoogkamer are autoritatea parentală în fața ei.

În decizia din 15 iulie 1999, Curtea de Apel din Amsterdam a susținut decizia Curții de District din Amsterdam din 20 februarie 1997 de atribuire a autorității parentale asupra Rachael domnului Hoogkamer. Curtea de Apel a acceptat faptul că dl Hoogkamer, susținut de bunicii lui Rachael, a fost suficient de capabil să furnizeze Rachael educația și îngrijirea necesare, și că el a făcut acest lucru într-adevăr în practică. A fost de părere că observațiile formulate de primul reclamant în susținerea argumentului ei că interesele lui Rachael ar fi mai bine servite în cazul în care autoritatea parentală i-ar fi acordată – chiar dacă acest lucru ar însemna că Rachael locuiește în Brazilia fără contact cu tatăl și bunicii ei – au fost de greutate insuficientă în comparație cu posibilitățile pe care tatăl le-a oferit și le-a oferit.

Prima reclamantă a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva acestei decizii, care a fost respinsă de Curtea Supremă la 27 octombrie 2000 22. Deși a primit o scrisoare din 8 iulie 1999 de la poliția locală informand-o că a trebuit să părăsească Olanda în termen de două săptămâni, prima reclamantă rămâne în Țările de Jos. Lucrează de luni până vineri. Rachael rămâne cu ea în weekend și cu bunicii ei paterni în cursul săptămânii. Acest aranjament este confirmat într-o scrisoare datată 20 martie 2002 scrisă de bunicii lui Rachael la reprezentantul legal al reclamanților: „Aranjamentul de acces am încheiat cu [primul reclamant], mama nepoatei noastre Rachael Hoogkamer, este pe deplin satisfăcător pentru toate părțile.

Potrivit aranjamentului, Rachael rămâne cu noi în timpul săptămânii. Vineri seara o ducem la mama ei și o colectăm din nou târziu în duminică după-amiază. Nu a apărut niciun dezacord asupra acestui punct în ultimii ani. Confirmam în continuare că vizitele weekend-end ale nepoatei noastre la mama ei trece într-o moda foarte plăcută și că ea se bucură să ne spună despre ei. Cu alte cuvinte, contactul strâns cu mama ei are un efect benefic asupra nepoatei noastre.” 23. În ianuarie 2002, primul reclamant a solicitat un permis de reședință care îi permite să locuiască în Țările de Jos cu noul său partener olandez. În această cerere, primul reclamant a indicat că Rachael a fost crescut în parte de bunicii ei și, în parte, de noua ei familie.

Cererea a fost respinsă la 18 aprilie 2002, deoarece primul reclamant nu a fost în posesia permisului de reședință temporar necesar (castigând tot voorlopig verblijf). Primul reclamant nu a contestat această decizie. 24. Al doilea fiu al primului reclamant, Jean, locuiește cu mama sa în Țările de Jos începând cu februarie 2002. 25. Autoritatea parentală cuprinde datoria și dreptul unui părinte de a-și îngriji și de a-și crește copilul (art. 247 § 1 din Codul Civil (Burgerlijk Wetboek). Părintele investit cu autoritatea parentală este reprezentantul legal al copilului (wettelijk vertegenwoordiger) și administrează posesiunile copilului (art. 245 § 4 din Codul Civil). 26. La momentul material, admiterea, reședința și expulzarea extratereștrilor au fost reglementate prin Legea privind extratereștrii din 1965 (Vreemdelingenwet 1965). La 1 aprilie 2001 a intrat în vigoare o nouă Lege privind extratereștrii, dar acest lucru nu are nicio influență asupra cazului în cauză.

27. Guvernul urmărește o politică restrictivă privind imigrația datorită situației populației și ocuparea forței de muncă în Țările de Jos. Externii sunt eligibili pentru admitere numai pe baza obligațiilor care rezultă din acorduri internaționale, sau dacă prezența acestora servește un interes național esențial, sau pe motive umanitare convingătoare. 28. Politica de admitere pentru reuniunea familiei a fost stabilită în Orientările de punere în aplicare ale Legii privind extraterestrii 1994 (Vreemdelingencirculaire 1994). Acestea prevăd că soțul, partenerul, un copil minor născut din căsătorie sau relație și care aparține efectiv unității de familie (gezin), și un copil minor născut în afara căsătoriei, dar care aparține de fapt unității de familie ar putea fi eligibil pentru reuniunea familiei în cazul în care s-au îndeplinit anumite condiții (în ceea ce privește ordinea publică, cazarea și viața de viață).

În contextul reuniunilor familiale cu alți membri ai familiei (așa numit reuniune de familie extinsă), astfel de alți membri aparținând de fapt unității familiale ar putea fi, de asemenea, eligibile dacă ar suferi altfel dificultăți disproporționate. 29. Fraza „de fapt aparține unității familiale” (feitelijk behoren tot het gezin) utilizată în Țările de Jos doar parțial suprapune cu termenul „vie de familie” în art. 8 din Convenție. Extraterestrul în cauză trebuie să aparțină unității de familie cu care intenționează să trăiască în Țările de Jos

8. The first applicant was born in 1972 and lives in Amsterdam. The second applicant was born in 1996 and lives in Amsterdam and Uithoorn. 9. The first applicant came to the Netherlands in June 1994, leaving her two sons from a previous relationship, Jean (born in 1990) and Carlos (born in 1992), with her parents. In the Netherlands she lived with her partner Mr Hoogkamer, who was in paid employment at that time. The first applicant submitted that they had looked into applying for a residence permit allowing her to reside in the Netherlands with her partner, but that, owing to the unavailability of documents concerning Mr Hoogkamer's income, such an application had never actually been made. 10. In April 1995 the first applicant's son Carlos joined his mother and Mr Hoogkamer.

Her other son Jean remained in Brazil with his grandparents. 11. On 3 February 1996 Rachael, the second applicant, was born to the first applicant and Mr Hoogkamer. The first applicant was invested ipso jure with parental authority (ouderlijk gezag) over Rachael. Rachael was recognised (erkenning) by Mr Hoogkamer on 28 March 1996, as a result of which she obtained Dutch nationality. 12. The first applicant and Mr Hoogkamer split up in January 1997. Rachael stayed with her father, who subsequently applied to the Amsterdam District Court (kantonrechter) seeking to be awarded parental authority over Rachael. The District Court granted the application on 20 February 1997. The first applicant subsequently appealed to the Amsterdam Regional Court (arrondissementsrechtbank) against that decision.

The Regional Court requested the Child Care and Protection Board (Raad voor de Kinderbescherming) to examine which attribution of parental authority would be in Rachael's best interests. 13. On 12 August 1997 the first applicant applied for a residence permit which would allow her to reside in the Netherlands, either – depending on the outcome of the proceedings concerning parental authority – with her daughter Rachael, or in order to have access to her. She also made an application on behalf of her son Carlos. 14. The Child Care and Protection Board found, in its report of 26 August 1997, that parental authority should remain with Mr Hoogkamer. In view of the likelihood of the first applicant having to return to Brazil, awarding her parental authority over Rachael could lead to a break-off in contact between Rachael and her father and also between Rachael and her paternal grandparents, who were very important to her.

It was felt that this would be a traumatic experience for Rachael, who had her roots in the Netherlands and whose bonding with all the persons concerned had taken place in that country. 15. In a decision of 26 November 1997, the Amsterdam Regional Court nevertheless quashed the decision of the District Court and awarded the first applicant parental authority over Rachael. Mr Hoogkamer lodged an appeal on points of law with the Supreme Court (Hoge Raad). 16. On 12 January 1998 the Deputy Minister of Justice (Staatssecretaris van Justitie) rejected the first applicant's application for a residence permit. The first applicant lodged an objection (bezwaar) against this decision.

At the hearing on this objection before an official committee (ambtelijke commissie) on 27 May 1998, it was stated on behalf of the first applicant that she worked (illegally, as she was not in possession of a residence permit allowing her to do so) from Monday to Thursday and that on those days Rachael stayed either with her father or with her grandparents. Rachael stayed with her mother on the remaining days of the week. 17. On 12 June 1998 the Deputy Minister of Justice dismissed the objection, holding that, even if account was taken of Rachael's right to reside in the Netherlands and to be brought up and educated there, the interests of the economic well-being of the country outweighed the interests of the first applicant.

Although the first applicant did not claim welfare benefits, she did not pay taxes or social security contributions either, and there were sufficient numbers of nationals of European Union member States or aliens residing lawfully in the Netherlands available to fill the post she was occupying. The general interest also prevailed over Mr Hoogkamer's interest in being able to lead his family life with Rachael in the Netherlands. In this context it was noted that, at the time Mr Hoogkamer started his relationship with the first applicant, the latter had not been entitled to reside in the Netherlands. He had thus accepted that family life with Rachael might have to be enjoyed elsewhere or in a different manner.

It was further noted that Mr Hoogkamer did not make a substantial financial contribution to Rachael's care and upbringing since he only took care of those expenses on the days Rachael stayed with him and, as he was in receipt of welfare benefits, those costs were borne by public funds. 18. The first applicant lodged an appeal against this decision with the Regional Court of The Hague, sitting in Haarlem. 19. On 30 October 1998 the Supreme Court quashed the Amsterdam Regional Court's decision of 26 November 1997 in the proceedings concerning parental authority and referred the case to the Amsterdam Court of Appeal (gerechtshof). 20. The Regional Court of The Hague, sitting in Haarlem, dismissed the appeal against the refusal to grant the first applicant a residence permit.

In its decision of 12 February 1999, the Regional Court held that Article 8 of the Convention did not oblige national authorities to ensure that Rachael's parents would not have to choose between leaving Rachael with her father in the Netherlands or letting her go to Brazil with her mother. Both these options were considered to be feasible. According to the Regional Court, the fact that Rachael would have to be without either her father or her mother was, strictly speaking, the result of the parents' choice to conceive a child at a time when the first applicant was not allowed to reside in the Netherlands. No further appeal lay against this decision.

21. On 28 June 1999 a hearing took place before the Amsterdam Court of Appeal in the proceedings concerning parental authority, during which an officer of the Child Care and Protection Board told the court that the Board's report of 26 August 1997 remained pertinent and that it was in Rachael's best interests for the status quo – with Mr Hoogkamer having parental authority over her – to be maintained. In its decision of 15 July 1999 the Amsterdam Court of Appeal upheld the decision of the Amsterdam District Court of 20 February 1997 awarding parental authority over Rachael to Mr Hoogkamer. The Court of Appeal accepted that Mr Hoogkamer, supported by Rachael's grandparents, was sufficiently capable of providing Rachael with the necessary upbringing and care, and that he was indeed doing so in practice.

It was of the opinion that the submissions made by the first applicant in support of her argument that Rachael's interests would be better served if parental authority were awarded to her – even if this meant Rachael living in Brazil without contact with her father and grandparents – were of insufficient weight compared to the possibilities the father had to offer and was offering. The first applicant lodged an appeal on points of law against this decision, which was dismissed by the Supreme Court on 27 October 2000. 22. Despite having received a letter dated 8 July 1999 from the local police informing her that she had to leave the Netherlands within two weeks, the first applicant remains in the Netherlands.

She works from Monday to Friday. Rachael stays with her at the weekend and with her paternal grandparents during the week. This arrangement is confirmed in a letter dated 20 March 2002 written by Rachael's grandparents to the applicants' legal representative: “The access arrangement we have concluded with [the first applicant], the mother of our granddaughter Rachael Hoogkamer, is fully satisfactory for all parties. According to the arrangement, Rachael stays with us during the week. On Friday evening we take her to her mother and collect her again late on Sunday afternoon. No disagreement whatsoever has arisen on this point in the past years. We further confirm that the weekend visits of our granddaughter to her mother pass off in a very pleasant fashion and that she enjoys telling us about them.

In other words, the close contact with her mother has a beneficial effect on our granddaughter.” 23. In January 2002 the first applicant applied for a residence permit allowing her to reside in the Netherlands with her new Dutch partner. In this application the first applicant indicated that Rachael was being brought up partly by her grandparents and partly by her new family. The application was rejected on 18 April 2002 as the first applicant was not in possession of the required temporary residence permit (machtiging tot voorlopig verblijf). The first applicant did not challenge this decision. 24. The second son of the first applicant, Jean, has been living with his mother in the Netherlands since February 2002. 25. Parental authority comprises the duty and the right of a parent to care for and bring up his or her child (Article 247 § 1 of the Civil Code (Burgerlijk Wetboek)).

The parent invested with parental authority is the child's statutory representative (wettelijk vertegenwoordiger) and administers the child's possessions (Article 245 § 4 of the Civil Code). 26. At the material time, the admission, residence and expulsion of aliens were regulated by the Aliens Act 1965 (Vreemdelingenwet 1965). On 1 April 2001 a new Aliens Act came into force, but this has no bearing on the present case. 27. The government pursues a restrictive immigration policy due to the population and employment situation in the Netherlands. Aliens are eligible for admission only on the basis of obligations arising out of international agreements, or if their presence serves an essential national interest, or on compelling humanitarian grounds.

28. The admission policy for family reunion purposes was laid down in the Aliens Act Implementation Guidelines 1994 (Vreemdelingencirculaire 1994). These provided that the spouse, the partner, a minor child born of the marriage or relationship and actually belonging to the family unit (gezin), and a minor child born outside the marriage but actually belonging to the family unit could be eligible for family reunion if certain conditions (relating to public order, accommodation and livelihood) were met. In the context of family reunion with other family members (so-called extended family reunion), such other members actually belonging to the family unit might also be eligible if they would otherwise suffer disproportionate hardship.

29. The phrase “actually belonging to the family unit” (feitelijk behoren tot het gezin) used in Netherlands law only partly overlaps with the term “family life” in Article 8 of the Convention. The alien in question must belong to the family unit with which he or she intends to live in the Netherlands