CASE OF RODRIGUES DA SILVA AND HOOGKAMER v. THE NETHERLANDS

Primul reclamant s-a născut în 1972 și trăiește în Amsterdam. Al doilea reclamant s-a născut în 1996 și locuiește în Amsterdam și Uithoorn. Primul reclamant a venit în Țările de Jos în iunie 1994, lăsându-și cei doi fii dintr-o relație anterioară, Jean (născută în 1990) și Carlos (născută în 1992), cu părinții ei. În Țările de Jos, ea a locuit cu partenerul ei, dl Hoogkamer, care se afla în locuri de muncă plătite atunci. Primul reclamant a susținut că au examinat solicitarea unui permis de ședere care îi permite să locuiască în Țările de Jos cu partenerul ei, dar că, datorită nedisponibilității documentelor referitoare la venitul dlui Hoogkamer, o astfel de cerere nu a fost niciodată făcută. 10. În aprilie 1995, primul fiu al reclamantului Carlos s-a alăturat mamei sale și dl Hoogkamer. Celălalt fiu al ei Jean a rămas în Brazilia cu bunicii săi. 11. La 3 februarie 1996 Rachael, al doilea reclamant, s-a născut la primul reclamant și dl Hoogkamer. Primul reclamant a fost investit ipso jure cu autoritatea parentală (ouderlijk gezag) peste Rachael. Rachael a fost recunoscut (erkenning) de dl Hoogkamer la 28 martie 1996, din cauza căreia a obținut cetățenia olandeză. 12. Prima reclamantă și dl Hoogkamer s-au despărțit în ianuarie 1997. Rachael a rămas cu tatăl ei, care a solicitat ulterior Curtea de districtă din Amsterdam (kantonrechter) în căutarea de a fi acordată autorității parentale în cazul lui Rachael. Curtea de District a acordat cererea la 20 februarie 1997. Primul reclamant a apelat ulterior la Curtea Regională de Amsterdam (arrondissementsrechtbank) împotriva acestei decizii. Curtea regională a solicitat Comitetului pentru îngrijire și protecție a copilului (Raad voor de Kinderbescherming) să examineze ce atribuire a autorității parentale ar fi în interesul cel mai bun al lui Rachael. 13. La 12 august 1997, primul reclamant a solicitat un permis de reședință care i-ar permite să locuiască în Țările de Jos, fie – în funcție de rezultatul procedurii privind autoritatea parentală – cu fiica ei Rachael, fie pentru a avea acces la ea. De asemenea, a formulat o cerere în numele fiuului său Carlos. 14. Consiliul de îngrijire și protecție a copiilor a constatat, în raportul său din 26 august 1997, că autoritatea parentală ar trebui să rămână cu dl Hoogkamer. Având în vedere probabilitatea că primul reclamant ar trebui să se întoarcă în Brazilia, acordarea autorității ei parentale asupra Rachael ar putea duce la o întrerupere de contact între Rachael și tatăl ei și, de asemenea, între Rachael și bunicii ei paterni, care au fost foarte importante pentru ea. S-a considerat că aceasta ar fi o experiență traumatizantă pentru Rachael, care a avut rădăcinile ei în Țările de Jos și a cărui legătură cu toate persoanele în cauză a avut loc în țara respectivă. 15. În decizia din 26 noiembrie 1997, Curtea Regională de Amsterdam a anulat totuși decizia Curții de District și a acordat prima autoritate parentală solicitantă asupra Rachael. Dl Hoogkamer a interzis un recurs asupra punctelor de drept la Curtea Supremă (Hoge Raad). 16. La 12 ianuarie 1998, ministrul Adjunct al Justiției (Staatssecretaris van Justitie) a respins cererea primului reclamant de permis de ședere. Primul reclamant a depus obiecție (bezwaar) împotriva prezentei decizii. În audierea cu privire la această obiecție în fața unei comisii oficiale (commissie Ambtelijke) din 27 mai 1998, s-a declarat în numele primului reclamant că a lucrat (în mod ilegal, deoarece nu era în posesia unui permis de ședere care îi permitea să facă acest lucru) de luni până joi și că în acele zile Rachael a stat fie cu tatăl ei, fie cu bunicii ei. În 12 iunie 1998, viceministrul Justiției a respins obiecția, declarând că, chiar dacă s-a ținut seama de dreptul Rachael de a locui în Țările de Jos și de a fi crescut și educat acolo, interesele bunăstării economice a țării au depășit interesele primului reclamant. Deși primul reclamant nu a solicitat prestații de asistență socială, ea nu a plătit nici impozite, nici contribuții de securitate socială, și există un număr suficient de resortisanți ai statelor membre ale Uniunii Europene sau extratereștrii care locuiesc legal în Țările de Jos disponibile pentru a completa postul pe care îl ocupa. De asemenea, interesul general a prevaleat asupra interesului dlui Hoogkamer de a-și putea conduce viața de familie cu Rachael în Țările de Jos. În acest context, s-a remarcat că, în momentul în care dl Hoogkamer a început relația sa cu primul reclamant, acesta din urmă nu avea dreptul de a reședi în Țările de Jos. Prin urmare, el a acceptat că viața de familie cu Rachael ar trebui să fie bucurată în altă parte sau într-un mod diferit. S-a remarcat, de asemenea, că dl Hoogkamer nu a acordat o contribuție financiară substanțială la îngrijirea și educația lui Rachael, deoarece el a avut grijă doar de aceste cheltuieli în zilele în care Rachael a rămas cu el și, pe măsură ce el a primit beneficii de bunăstare, aceste costuri au fost suportate de fonduri publice. La 30 octombrie 1998, Curtea Supremă a anulat hotărârea Curții regionale de la Amsterdam din 26 noiembrie 1997 în cadrul procedurii privind autoritatea parentală și a adresat cazul Curții de Apel la Amsterdam (gerechtshof). 20. Curtea Regională de la Haga, ședința la Haarlem, a respins recursul împotriva refuzului de a acorda primului reclamant un permis de ședere. În hotărârea sa din 12 februarie 1999, Curtea Regională a susținut că art. 8 din Convenția nu obligă autoritățile naționale să asigure că părinții lui Rachael nu ar trebui să aleagă între părăsirea Rachael cu tatăl ei în Olanda sau a lăsat-o să meargă în Brazilia cu mama ei. Ambele opțiuni au fost considerate facabile. Potrivit Curții Regionale, faptul că Rachael ar trebui să fie fără tatăl sau mama ei a fost, strict vorbind, rezultatul alegerii părinților de a concepe un copil într-un moment în care primul reclamant nu a fost autorizat să rezidă în Țările de Jos. La 28 iunie 1999, a avut loc o audiere la Curtea de Apel din Amsterdam în cadrul procedurii privind autoritatea parentală, în cadrul căreia un ofițer al Comitetului pentru îngrijire și protecție a copilului a declarat instanței că raportul Consiliului din 26 august 1997 a rămas relevant și că este în interesul cel mai bun statu quo al lui Rachael, cu care dl Hoogkamer are autoritatea parentală în fața ei. În decizia din 15 iulie 1999, Curtea de Apel din Amsterdam a susținut decizia Curții de District din Amsterdam din 20 februarie 1997 de atribuire a autorității parentale asupra Rachael domnului Hoogkamer. Curtea de Apel a acceptat faptul că dl Hoogkamer, susținut de bunicii lui Rachael, a fost suficient de capabil să furnizeze Rachael educația și îngrijirea necesare, și că el a făcut acest lucru într-adevăr în practică. A fost de părere că observațiile formulate de primul reclamant în susținerea argumentului ei că interesele lui Rachael ar fi mai bine servite în cazul în care autoritatea parentală i-ar fi acordată – chiar dacă acest lucru ar însemna că Rachael locuiește în Brazilia fără contact cu tatăl și bunicii ei – au fost de greutate insuficientă în comparație cu posibilitățile pe care tatăl le-a oferit și le-a oferit. Prima reclamantă a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva acestei decizii, care a fost respinsă de Curtea Supremă la 27 octombrie 2000 22. Deși a primit o scrisoare din 8 iulie 1999 de la poliția locală informand-o că a trebuit să părăsească Olanda în termen de două săptămâni, prima reclamantă rămâne în Țările de Jos. Lucrează de luni până vineri. Rachael rămâne cu ea în weekend și cu bunicii ei paterni în cursul săptămânii. Acest aranjament este confirmat într-o scrisoare datată 20 martie 2002 scrisă de bunicii lui Rachael la reprezentantul legal al reclamanților: „Aranjamentul de acces am încheiat cu [primul reclamant], mama nepoatei noastre Rachael Hoogkamer, este pe deplin satisfăcător pentru toate părțile. Potrivit aranjamentului, Rachael rămâne cu noi în timpul săptămânii. Vineri seara o ducem la mama ei și o colectăm din nou târziu în duminică după-amiază. Nu a apărut niciun dezacord asupra acestui punct în ultimii ani. Confirmam în continuare că vizitele weekend-end ale nepoatei noastre la mama ei trece într-o moda foarte plăcută și că ea se bucură să ne spună despre ei. Cu alte cuvinte, contactul strâns cu mama ei are un efect benefic asupra nepoatei noastre.” 23. În ianuarie 2002, primul reclamant a solicitat un permis de reședință care îi permite să locuiască în Țările de Jos cu noul său partener olandez. În această cerere, primul reclamant a indicat că Rachael a fost crescut în parte de bunicii ei și, în parte, de noua ei familie. Cererea a fost respinsă la 18 aprilie 2002, deoarece primul reclamant nu a fost în posesia permisului de reședință temporar necesar (castigând tot voorlopig verblijf). Primul reclamant nu a contestat această decizie. 24. Al doilea fiu al primului reclamant, Jean, locuiește cu mama sa în Țările de Jos începând cu februarie 2002. 25. Autoritatea parentală cuprinde datoria și dreptul unui părinte de a-și îngriji și de a-și crește copilul (art. 247 § 1 din Codul Civil (Burgerlijk Wetboek). Părintele investit cu autoritatea parentală este reprezentantul legal al copilului (wettelijk vertegenwoordiger) și administrează posesiunile copilului (art. 245 § 4 din Codul Civil). 26. La momentul material, admiterea, reședința și expulzarea extratereștrilor au fost reglementate prin Legea privind extratereștrii din 1965 (Vreemdelingenwet 1965). La 1 aprilie 2001 a intrat în vigoare o nouă Lege privind extratereștrii, dar acest lucru nu are nicio influență asupra cazului în cauză. 27. Guvernul urmărește o politică restrictivă privind imigrația datorită situației populației și ocuparea forței de muncă în Țările de Jos. Externii sunt eligibili pentru admitere numai pe baza obligațiilor care rezultă din acorduri internaționale, sau dacă prezența acestora servește un interes național esențial, sau pe motive umanitare convingătoare. 28. Politica de admitere pentru reuniunea familiei a fost stabilită în Orientările de punere în aplicare ale Legii privind extraterestrii 1994 (Vreemdelingencirculaire 1994). Acestea prevăd că soțul, partenerul, un copil minor născut din căsătorie sau relație și care aparține efectiv unității de familie (gezin), și un copil minor născut în afara căsătoriei, dar care aparține de fapt unității de familie ar putea fi eligibil pentru reuniunea familiei în cazul în care s-au îndeplinit anumite condiții (în ceea ce privește ordinea publică, cazarea și viața de viață). În contextul reuniunilor familiale cu alți membri ai familiei (așa numit reuniune de familie extinsă), astfel de alți membri aparținând de fapt unității familiale ar putea fi, de asemenea, eligibile dacă ar suferi altfel dificultăți disproporționate. 29. Fraza „de fapt aparține unității familiale” (feitelijk behoren tot het gezin) utilizată în Țările de Jos doar parțial suprapune cu termenul „vie de familie” în art. 8 din Convenție. Extraterestrul în cauză trebuie să aparțină unității de familie cu care intenționează să trăiască în Țările de Jos