ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 785/2003

La data de 21

februarie 2003, s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul

L.D.S.împotriva deciziei nr.213 din 2 iulie 2001 a Curții de Apel Constanța,

Secția civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 21 februarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 27 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului civil de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 21 septembrie 1998 pe rolul Judecătoriei Constanța, reclamantul

L.D.S. a chemat în judecată pârâta B.D.solicitând ca prin sentință să se

constate intervenită între părți vânzarea-cumpărarea imobilului situat în

Eforie Nord, str.Tudor Vladimirescu, format din construcție neterminată,

amplasată pe un teren concesionat.

A motivat că la

data de 3 aprilie 1998 a împrumutat pârâtei suma de 45 milioane lei,

reprezentând echivalentul a 5200 USD, cu scadența la 27 iunie 1998. În contract

s-a stipulat clauza potrivit căreia în caz de nerestituire a sumei se va

transmite reclamantului-creditor proprietatea imobilului, instituindu-se și

interdicția de înstrăinare și grevare a bunului în favoarea acestuia. Pârâta nu

a restituit suma și, deși notificată, nu s-a prezentat în fața notarului pentru

a perfecta vânzarea-cumpărarea imobilului.

Reclamantul a

invocat în drept dispozițiile art.969 C.civ.

Pârâta a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii.

Judecătoria

Constanța, prin sentința civilă nr.16098/26.10.1998 a admis acțiunea,

constatând intervenită în beneficiul reclamantului vânzarea-cumpărarea

imobilului.

Apelul declarat

de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr.1124/12.05.1999 pronunțată de Tribunalul Constanța.

Împotriva

acestei hotărâri pârâta a declarat recurs, care a fost admis prin decizia civilă

nr.840/23.05.2000 a Curții de Apel Constanța.

Au fost casate

ambele hotărâri, admițându-se excepția necompetenței materiale de soluționare a

cauzei și trimițându-se dosarul la Tribunalul Constanța pentru rejudecare în

fond. S-a reținut că în raport de prevederile art.2 pct.1 lit.b C. proc.civ.,

cum valoarea imobilului este de circa 400 milioane lei, competența de

soluționare a cauzei în fond revine tribunalului iar nu judecătoriei.

Rejudecând în

fond, Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr.838/18.12.2000 a respins

acțiunea formulată de reclamant ca inadmisibilă.

Instanța a

reținut în esență că stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând

transmiterea proprietății către creditor nu constituie o „convenție legal

făcută” în sensul prevederilor art.969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită

întrucât este prohibită de lege. Într-adevăr, o asemenea stipulație este

echivalentă clauzei penale, prohibită în contractele de împrumut, astfel încât

nu poate avea nici un efect.

S-a mai motivat

că nu sunt incidente normele referitoare la novație întrucât nu este

îndeplinită condiția nașterii unei obligații noi valabile și nici dispozițiile

art.1295 C.civ. privind caracterul consensual al vânzării, lipsind prețul ca

element esențial al obiectului actului juridic.

Apelul declarat

de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr.213/3.07.2001 a Curții de Apel Constanța.

Instanța de

apel a reținut în esență că:

- intenția

reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de împrumut cu garanție

imobiliară;

- clauza

privind dobândirea proprietății de către creditorul împrumutător contravine

naturii juridice a acestui contract, în raport de dispozițiile art.1066 și 1088

C.civ.;

- această clauză

este în realitate o clauză penală, lovită de nulitate absolută întrucât a fost

și este prohibită de lege.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.D.S. la data de 21 august 2001,

pe care și l-a completat cu un motiv suplimentar a doua zi. Ambele cereri sunt

formulate în termenul legal, dovada existentă în dosarul Curții de apel

atestând că reclamantului recurent i-a fost comunicată decizia la 7 august

2001.

Recurentul s-a

referit la dispozițiile art.304 pct.9 C.proc.civ.,susțințnd în esență că:

- instanța de

apel a reținut în mod greșit că, atunci când s-a pus problema competenței

materiale de soluționare a cauzei, în apelul din primul ciclu procesual, s-ar

fi reținut și nulitatea clauzei penale. Or, o asemenea discuție nu s-a făcut în

acel apel, instanța ocupându-se strict de problema competenței materiale;

- ambele

instanțe, rejudecând fondul, au considerat în mod eronat ca fiind nulă clauza

penală fără a verifica textul Legii nr.313/1879; în realitate, clauza expresă,

clară și imperativă inserată în contract nu este lovită de nulitate; ea

reprezintă voința părților și modalitatea prin care creditorul se asigură că va

fi dezdăunat în caz de neexecutare a obligației de către debitoare;

- instanțele au

constatat nulitatea clauzei penale fără a fi investite în acest sens, depășind

astfel cadrul procesual stabilit de părți.

Pârâta B.D.a

formulat întâmpinare, arătând că hotărările criticate sunt legale și temeinice,

astfel încât a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând

actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele în legătură cu

motivele de recurs formulate.

Prima critică

este nefondată.

Nici un moment

pe parcursul motivării deciziei civile nr.213 din 3 iulie 2001, Curtea de Apel

Constanța nu a afirmat ca în primul ciclu procesual (decizia nr.840/23.05.2000)

aceeași instanță ar fi antrenat problema validității clauzei penale. Simpla

lectură a filei 2 din decizia recurată este edificatoare în acest sens.

În ceea ce

privește validitatea clauzei penale, Curtea reține că potrivit definiției

legale date de art.1066 C.civ., ea este „aceea prin care o persoană, spre a da

asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i”.

În speță,

pârâta intimată,  „dând asigurare” că va restitui la scadență suma împrumutată

„s-a legat” ca, în caz de neexecutare a obligației, să transfere reclamantului

proprietatea asupra bunului imobil.

Așadar,

definiția legală a clauzei penale este neechivocă asupra naturii stipulației pe

care recurentul-reclamant dorește să o valorifice prin acțiune. Ea nu este o

garanție imobiliară, așa cum în mod greșit a susținut reclamantul, întrucât nu

are nici unul dintre caracterele specifice acestora.

Pe de altă

parte, în raport de definiția dată contractului de împrumut prin act.1576 și

1584 și de dispozițiile art.966 și 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea

cauzei actului juridic, în mod întemeiat Curtea de apel a reținut și motivat că

stipulația cuprinsă în contractul de împrumut contravine naturii juridice a

acestuia, întrucât prin norma imperativă din art.1088 C.civ., „la obligațiile

care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot

cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț,

de fidejusiune și societate”.

De altfel, a

existat o preocupare mai veche și constantă a legiuitorului de a interzice

clauza penală în contractul de împrumut, sens în care încă prin Legea din

20.11.1879 „pentru anularea clauzei penale din oarecari contracte” s-a statuat:

„clauza penală aflată în contracte de împrumuturi ... este și va rămâne

anulată. Judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata

dobânzii prevăzute de art.1589 C.civ.”.

Această

reglementare, care nu a ieșit nici un moment din vigoare și în legătură cu care

nu s-ar putea susține că ar fi desuetă, este în concordanță și cu actualul

regim juridic al dobânzii, configurat prin O.G. nr.9/2000, care în art.9

precizează că „în raporturile civile obligația de a plăti o dobândă mai mare

decât cea stabilită în condițiile prezentei ordonanțe este nulă de drept”.

În consecință,

corect Curtea de apel a reținut că atât sub imperiul legii vechi cât și al noii

reglementări, clauza penală convenită de părți în contractul de împrumut, în

sensul transmiterii proprietății imobilului de către debitoare în cazul

neachitării sumei la scadență este lovită de nulitate absolută.

Principiul

libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului,

invocate de reclamantul recurent nu pot conduce la o altă concluzie, întrucât

numai convențiile „legal făcute” au putere de lege între părțile contractante

(art.969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art.5 din același cod:”nu se poate

deroga prin convenții sau dispoziții particulare la legile care interesează

ordinea publică și bunele moravuri”.

Nici cel de-al

treilea motiv de recurs nu este întemeiat.

Instanțele nu

s-au pronunțat asupra nulității clauzei penale întrucât nu au fost investite cu

acest capăt de cerere. A fost însă respinsă acțiunea reclamantului,

motivându-se, pe cale incidentă, că solicitarea lui nu poate fi primită

întrucât clauza pe care el se întemeiază este nulă și nu poate produce efecte,

ceea ce înseamnă, în mod evident, că nu s-au depășit limitele investirii.

Așa fiind, cum

decizia pronunțată este în întregime legală și temeinică, recursul declarat de

reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul L.D.S.împotriva deciziei nr.213 din

3 iulie 2001 a Curții de Apel Constanța, Secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 27 februarie 2003.