ÎCCJ, Decizia nr. 192/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 216 din 4

martie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpatul B.M. la 14 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a

drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen. pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000, cu

aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., precum și la 3 ani închisoare și, respectiv,

4 ani închisoare pentru infracțiunile prevăzute de art. 4 și de art. 5 din

Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., dispunând, în urma

revocării unui rest de 968 zile închisoare, rămas neexecutat dintr-o pedeapsă

anterioară, să execute pedeapsa cea mai grea, de 14 ani închisoare și

interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C.

pen.

S-a dedus din pedeapsă perioada

arestării preventive, cu începere de la 6 noiembrie 2002 până la 4 martie 2003,

menținându-se, totodată, starea de arest a inculpatului.

Împotriva sentinței, procurorul și

inculpatul au declarat apel.

Prin decizia penală nr. 387 din 23

iulie 2003, Curtea de Apel București, secția I penală, a respins ca nefondat

apelul inculpatului și, admițând apelul procurorului, a desființat parțial

sentința și, în fond, a contopit restul de 964 zile închisoare, rămas

neexecutat din pedeapsa anterioară, cu fiecare din pedepsele stabilite pentru

cele trei infracțiuni concurente și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa

cea mai grea de 14 ani închisoare și interzicerea timp de 8 ani a drepturilor

prevăzute în art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva deciziei pronunțate în apel, fiind fixat termen, pentru judecarea

acestuia, la 21 noiembrie 2003.

Prin încheierea din 15 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a

dispus prelungirea acesteia până la 12 septembrie 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă,

în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător

dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)",

care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru

încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin

care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea

arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul B.M. împotriva încheierii din 15 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3589/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi, 8

septembrie 2003.