ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3533/2003

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3533/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 17 aprilie 200 și precizată la 4 iunie 2002, reclamanta SC S. SRL Timișoara

a solicitat anularea deciziei nr. 216 din 18 martie 2002 a Ministerului

Finanțelor Publice, precum și a procesului-verbal încheiat la 10 decembrie 2001

de controlorii Direcției Controlului Financiar Fiscal Timiș, prin care s-a

stabilit în sarcina sa obligația de a plăti către bugetul de stat a sumei de

8.430.862.033 lei din care 4.174.536.726 lei, reprezentând Fond Național de

Solidaritate, 4.179.859.40 lei reprezentând majorări la acest fond, 59.465.899

lei penalități, precum și 17.000.000 lei amenzi.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, la data de 10 decembrie 2001, reprezentanții autorității fiscale au

verificat modul de constituire, evidențiere și virare a Fondului Național de

Solidaritate cu privire la taxa fixă lunară pe mese de joc potrivit O.U.G. nr.

118/1999, modificată, pentru perioada 21 februarie 2002 – 30 noiembrie 2001 și

că, deși societatea a desfășurat activitate de casino, obținând licențe și

pentru perioada 1 decembrie 2000 - 30 noiembrie 2001 și 1 decembrie 2001 – 30

noiembrie 2002 și i s-au eliberat certificatele de atestare fiscală nr. 6401

din 10 noiembrie 2000 și nr. 254567 din 17 octombrie 2001 emise, primul de

Direcția Generală de Muncă și Protecție Socială Timiș, iar cel de-al doilea

chiar de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș în sensul că nu are

datorii, totuși aceștia i-au stabilit în mod nelegal, debitul arătat, iar

Ministerul Finanțelor Publice, prin decizia nr. 216 din 18 martie 2002 a

respins ca neîntemeiată contestația cu privire la procesul verbal atacat, (cu

excepția amenzilor contravenționale, nefiind competentă în această materie).

În plus, reclamanta a arătat că i

s-a eliberat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș și

certificatul de atestare fiscală nr. 151587 din 11 august 2000, precum și

adeverința nr. 6698 din 10 octombrie 2001 emisă de Ministerul Muncii și

Protecției Sociale prin care se atestă, de asemenea, că nu are datorii, în același

sens fiind și adresa nr. 604 din februarie 2002 și care mai precizează că la

data încheierii protocolului între Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul

Muncii și Protecției Sociale (29 iunie 2001) societatea nu figura cu debite.

Reclamanta a mai arătat, pe de o

parte, că susținerile Ministerului Finanțelor Publice în sensul că aceste

adeverințe și certificate nu au fost emise pe baza unei verificări de fond nu

subzistă întrucât au fost eliberate de cadre de specialitate ale autorității

fiscale.

Pe de altă parte, reclamanta a

arătat și că pentru perioada februarie 2000 – martie 2001 Ministerul Finanțelor

Publice, prin organele sale abilitate, nu era competent a stabili aceste

debite, ci numai după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 32/2001. SC reclamantă a

mai susținut și că începând din luna august 2001 a achitat taxa prevăzută de

lege.

Printr-o altă critică adusă

procesului-verbal de control s-a invocat și nelegalitatea calculului

penalităților în raport cu faptul că s-au calculat în prealabil majorări de

întârziere, în opinia reclamantei neputându-se stabili în același timp și

majorări și penalități și, în plus, cuantumul acestora a fost greșit calculat.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 357 din 5

noiembrie 2002, a admis în parte acțiunea reclamantei și a anulat actele

autorităților fiscale atacate în ceea ce privește obligarea acesteia la plata

sumelor de 2.812.544.620 lei reprezentând taxa de timbru social pentru

constituirea Fondului Național de Solidaritate și 3.700.154.939 lei majorări de

întârziere aferente, diferența dintre suma totală contestată și suma de plătit,

respingând în rest acțiunea și obligând pârâții la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru a se pronunța în sensul arătat,

instanța de fond a reținut, pe de o parte, că pentru perioada februarie 2000 –

decembrie 2000 singurele organe abilitate să verifice dacă societățile

comerciale care desfășoară activități constând în jocuri de noroc sunt cele ale

Ministerului Muncii și Protecției Sociale, iar nu cele ale Ministerului

Finanțelor Publice, astfel cum nelegal s-a procedat în cauză.

Totodată, s-a reținut că și pentru

perioada cuprinsă între ianuarie 2001 și data intrării în vigoare a O.U.G. nr.

32/2001, competența în ceea ce privește modul de constituire, virare și

utilizare a sumelor provenite din taxa de timbru social revine de asemenea

organelor de control ale Ministerului Muncii și Protecției Sociale.

Pe de altă parte, instanța de fond a

reținut că abia de la data publicării O.U.G. nr. 32/2001, reclamantei îi

revenea obligația să plătească sumele datorate la bugetul de stat în

conformitate cu art. 10 alin. (2) din O.U.G. nr. 32/2001 la organele fiscale

teritoriale la care este înregistrată ca plătitoare de impozite și taxe, iar

pentru această perioadă (5 martie 2001 – 30 noiembrie 2001), potrivit

expertizei financiar-contabile, reclamanta datorează suma totală de

1.841.696.574 lei reprezentând taxa de timbru social și majorări aferente.

S-a mai apreciat că în mod corect se

reține comisionul de 1%, fiind fără relevanță că timbrul social este achitat la

termen sau cu întârziere, întrucât textul legal menționat nu face distincție

între sumele virate în termen și cele virate cu depășirea termenului legal de

plată. Totodată, instanța de fond a reținut și că, în mod corect, expertiza a

apreciat că organele de control au aplicat nelegal cota de 0,5% în ceea ce

privește majorările de întârziere în raport cu dispozițiile legale aplicabile

pe perioadele supuse controlului, precum și faptul că, potrivit Anexei 3 la

raportul de expertiză, reclamanta a achitat din totalul sumei datorate (de

1.841.696.574 lei) suma de 1.244.790.000 lei.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs atât reclamanta SC S. SRL Timișoara, cât și Direcția Generală a

Finanțelor Publice Timiș în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor

Publice.

Recurenta-reclamantă a solicitat

admiterea recursului său, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul

admiterii în întregime a acțiunii precizate și totodată suspendarea executării

pentru debitul de 1.841.696 .574 lei, fără citarea părților, până la

soluționarea recursului.

Prin critica formulată sentinței

atacate se susține că instanța de fond a reținut că datorează taxa de timbru

social începând cu data de 5 martie 2001, fără să aibă în vedere certificatele

de atestare fiscală, deși expertul a arătat efectele acestora, iar

certificatele au fost emise în condițiile prevăzute de Ordinul Ministrului

Finanțelor nr. 448/1999. Se mai susține că instanța de fond, în mod greșit, nu

a reținut că susținerea pârâtei potrivit căreia societatea nu putea fi

verificată cu privire la achitarea acestui fond la data eliberării

certificatelor, deoarece nu se constituise această taxă – nu este reală

întrucât, în primul rând această obligație îi incumba, iar în al doilea rând,

faptul că acest fond a fost achitat începând cu luna august 2001, trebuia

constatat de autoritatea fiscală. Eliberarea certificatelor, arată

recurenta-reclamantă, echivalează cu renunțarea autorității de a urmări aceste

sume, teză acceptată și de expertul care a efectuat expertiza dispusă de

instanță.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Timiș, prin recursul declarat în nume propriu și în numele Ministerului

Finanțelor Publice a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței

atacate în sensul respingerii în fond a acțiunii reclamantei ca neîntemeiată,

invocând, în principal, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și

încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 118/1999, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 5/2000 și O.U.G. nr. 32/2001.

Printr-un prim motiv de recurs

recurenta-pârâtă susține că, la data efectuării controlului, Ministerul

Finanțelor Publice era competent, potrivit O.U.G. nr. 32/2001, să-l efectueze

pentru întreaga perioadă controlată, contrar celor reținute de instanța de

fond.

O altă critică se referă la faptul

că, deși instanța de fond constată că, pentru perioada martie – noiembrie 2000,

reclamanta datorează taxa aferentă acestor luni, totuși, apreciază, în mod

greșit, că se impune reducerea acesteia cu comisionul de 1% la sumele achitate,

preluând din raportul de expertiză calculul acestor reduceri care includ și

lunile în care nu s-au făcut plățile, ajungându-se la o sumă diminuată de plată

pentru perioada menționată.

Recurenta-pârâtă solicită

modificarea sentinței și sub acest aspect, arătând că sumele datorate sunt

corect stabilite de organul de control, reducerea cu 1% urmând a se face odată

cu plata efectivă.

Printr-un ultim motiv de recurs

recurenta-pârâtă susține că referitor la modul de calcul a majorărilor de

întârziere, instanța de fond a dat o interpretare greșită prevederilor legale,

apreciind că la sumele achitate cu întârziere se aplică regimul creanțelor

bugetare prevăzute de O.G. nr. 11/1996, iar nu legea specială, respectiv O.U.G.

nr. 118/1999.

Recurentele au formulat întâmpinări

în termen legal, solicitând fiecare respingerea recursului celeilalte părți.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu toate probele administrate în cauză și cu

toate dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul autorităților fiscale este fondat, iar

cel al societății reclamante nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în

continuare.

Este de necontestat că izvorul

obligației de a achita taxe la fonduri speciale, cât și a celei bugetare este

întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie și

reglementează veniturile respective.

Prin O.U.G. nr. 118/1999 s-a

înființat Fondul Național de Solidaritate ca un fond special, administrat și

gestionat de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, iar printre resursele

financiare ale acestuia s-a prevăzut și taxa de timbru social asupra jocurilor

de noroc.

Conform art. 9 din O.U.G. nr.

118/1999 (M. Of., nr. 312/30.06.1999), s-a prevăzut că modul de constituire,

virare și utilizare a sumelor provenite din taxa de timbru social se verifică

de către organele de control în domeniul protecției sociale ale Ministerului

Muncii și Protecției Sociale.

Prin dispozițiile H.G. nr. 661/1999

și H.G. nr. 743/2000, de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 118/1999 în forma inițială și, respectiv, a aceleiași

ordonanțe, dar cu modificările și completările ulterioare, s-au prevăzut, în

cadrul capitolului „Constituirea Fondului Național de Solidaritate”,

obligațiile ce revin organizatorilor de jocuri de noroc, printre aceste

obligații fiind și aceea de a depune lunar la direcțiile generale de muncă și

protecție socială teritoriale, până la data de 5 a lunii curente, o declarație

de impunere pentru contribuțiile datorate în luna precedentă, în anexa nr. 1

fiind prevăzut și modelul declarației - art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 743/2000

-, nedepunerea acesteia fiind sancționată potrivit Legii nr. 87/1994 - art. 4

alin. (4) din H.G. nr. 743/2000.

O.U.G. nr. 118/1999 a fost

modificată și completată prin O.U.G. nr. 5/2000 (M. Of., nr. 74/21.02.2000) și

prin O.U.G. nr. 32/2001 (M. Of., nr. 110/05.03.2002).

În conformitate cu art. VII din

O.U.G. nr. 32/2001, sursele Fondului Național de Solidaritate prevăzute la art.

2 din O.U.G. nr. 118/1999, precum și majorările și penalitățile de întârziere

constituie venituri ale bugetului de stat, iar potrivit art. IX alin. (1)

regularizările se efectuează la bugetul de stat, sumele datorate de

contribuabili vărsându-se la bugetul de stat începând cu anul 2001, acestea

urmând regimul juridic al creanțelor bugetului de stat - art. IX alin. (3).

Conform art. IX alin. (4), controlul stabilirii și virării sumelor datorate

bugetului de stat se exercită de Ministerul Finanțelor Publice și unitățile

sale teritoriale prin organele de control fiscal, art. X din O.U.G. nr. 32/2001

arătând și procedura de transfer a gestiunii fondurilor prevăzute de art. I-VIII

din ordonanță.

În plus, prin art. X alin. (3) din

O.U.G. nr. 32/2001 s-a reglementat și modul de declarare și de plată a sumelor

până la aprobarea normelor metodologice.

Prin art. 1 din H.G. nr. 618/2000

(M. Of., nr. 371/10.08.2000) privind aprobarea Normelor metodologice privind

aplicarea O.U.G. nr. 32/2001, s-au prevăzut din nou obligațiile

contribuabililor referitoare la declarația privind sumele datorate bugetului de

stat prevăzute la art. I-VII din O.U.G. nr. 32/2001, precum și faptul că

prevederile referitoare la întocmirea și depunerea declarațiilor, plata

obligațiilor bugetare, soluționarea contestațiilor, controlul fiscal,

executarea creanțelor bugetare, precum și cele referitoare la evaziunea

fiscală, sunt aplicabile și obligațiilor de plată la bugetul de stat prevăzute

de art. I-VII din O.U.G. nr. 32/2001.

Totodată, dispozițiile legale

referitoare la controlul fiscal, prevăzute de O.G. nr. 70/1997, se referă și la

prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații bugetare, de a

constata contravenții, de a aplica majorări de întârziere, penalități și amenzi

și în cazul controlului fiscal ulterior.

Prin urmare, până la prescrierea

acestui drept și cu respectarea celorlalte condiții ale controlului fiscal,

autoritatea fiscală are posibilitatea de a acționa.

În cauză, pe de o parte, este

necontestat că recurenta-reclamantă nu s-a conformat dispozițiile legale mai

sus arătate, nu a constituit, nu a evidențiat și nu a virat sumele datorate. De

asemenea, aceasta nu a formulat declarațiile prevăzute de lege.

Pe de altă parte, se constată că în

mod greșit a reținut instanța de fond necompetența autorității fiscale de a

efectua controlul, în raport cu dispozițiile legale, arătate în cele ce preced,

potrivit cărora chiar dacă s-a schimbat natura sursei de venit, precum și

gestionarul acesteia, legea permite acestuia din urmă respectivul control, atât

cu privire la stabilirea, cât și la virarea sumelor datorate, în calitatea sa

de autoritate care a preluat în baza legii aceste atribuții.

Cu privire la argumentele

recurentei-reclamante referitoare la valoarea certificatelor de atestare

fiscală și a diverselor adeverințe se reține că certificatele eliberate

acesteia nu respectă modelul formularului, iar potrivit Ordinului Ministerului

Finanțelor nr. 448/1999 acesta este „valabil 30 de zile de la data eliberării”

sale [Anexele 1 și 5 pct. 6 și 7].

De altfel, la 10 decembrie 2001,

data încheierii procesului verbal de control, acestea nu mai erau valabile.

Cu privire la calculul majorărilor

și penalităților se constată, pe de o parte, că noțiunile de majorări de

întârziere și penalități au conotații diferite și mod de calcul distinct, iar

aplicarea uneia nu exclude aplicarea celeilalte, contrar celor susținute de

recurenta-reclamantă.

Astfel, neexecutarea de către

contribuabili a obligațiilor fiscale la momentul la care acestea au devenit

exigibile atrage obligarea la plata majorărilor de întârziere prevăzute de

lege, ca formă de răspundere patrimonială specifică dreptului fiscal cu

caracter recuperatoriu, majorări care se calculează cu ziua lucrătoare imediat

următoare celei în care obligația a devenit exigibilă până în ziua plății

inclusiv și calculul se face zi cu zi, iar plata cu întârziere a obligațiilor

bugetare se sancționează cu penalități de întârziere de 0,5% pentru fiecare

fracțiune de lună de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare

celei în care acestea aveau termen de plată.

În cauză, astfel cum corect se

susține de autoritățile fiscale, art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 118/1999, potrivit

căruia virarea cu întârziere a sumelor reprezentând valoarea timbrului social

atrage majorarea sumelor datorate cu 0,30% pentru fiecare zi de întârziere,

privește sursa de venit și această dispoziție din legea specială nu a fost

modificată nici prin ordonanțele ulterioare, nici prin Legea nr. 366/2001 de

aprobare a O.U.G. nr. 118/1999.

Cu privire la motivul de recurs

vizând greșita reținere a comisionului de 1% se constată că și acesta este

întemeiat, întrucât potrivit art. 10 din O.U.G. nr. 118/1999, cu modificările

și completările ulterioare, acesta poate fi reținut numai din sumele

constituite și virate.

Având în vedere cele mai sus

arătate, precum și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., se

constată, pe de o parte, că nici unul dintre motivele de recurs formulate de

recurenta-reclamantă nu pot fi primite, iar pe de altă parte, că toate motivele

de recurs invocate de recurentele-pârâte sunt fondate.

De altfel, se constată că deși

instanța de fond a reținut că din suma de 1.841.696.574 lei reclamanta a

achitat suma de 1.244.790.000 lei, totuși, în recurs, aceasta a solicitat

suspendarea executării pentru întreaga sumă - și în condițiile în care sunt

aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 29/1990.

Prin urmare, se va respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă și se va admite recursul recurentelor-pârâte,

se va casa sentința atacată și în fond se va respinge acțiunea reclamantei ca

neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a județului Timiș în nume propriu și în numele

Ministerului Finanțelor Publice, împotriva sentinței nr. 357 din 5 noiembrie

2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și în fond

respinge acțiunea reclamantei.

Respinge recursul declarat de SC S.

SRL Timișoara împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 28 octombrie 2003.