ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3368/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 iulie 2002, reclamantul T.O. a chemat în judecată Ministerul Justiției și pe Ministrul Justiției, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se anuleze rezoluția nr. 31/2001 emisă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și pe cale de consecință să se dispună „obligarea la efectuarea propunerii și emiterea ordinului privind numirea sa în funcția de procuror stagiar, potrivit repartiției emise”.

În motivarea cererii sale, reclamantul a susținut că, deși a promovat examenul organizat la data de 22 ianuarie 2000 pentru ocuparea posturilor vacante de magistrat, a fost declarat admis la testul psihologic și apt din punct de vedere medical pentru ocuparea funcției respective, a fost repartizat la data de 8 iunie 2000 ca procuror stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, urmând ca ulterior să i se comunice rezoluția de învestire în funcție, totuși, la 13 decembrie 2000 i s-a adus la cunoștință dispoziția Ministerului Public nr. 2057 din 6 decembrie 2000 prin care a fost înștiințat că nu poate fi numit în funcție, întrucât nu se bucură de reputația cerută pentru exercitarea profesiei de magistrat, rezoluție pe care a contestat-o, iar prin rezoluția nr. 7/D.R.M.P.

din 3 aprilie 2001 s-a dispus reanalizarea situației sale. Deși situația sa a fost reanalizată, totuși nu i s-a comunicat rezoluția de numire în funcție, motiv pentru care, arată reclamantul, a formulat cereri la Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și la Ministerul Justiției, iar la 27 iunie 2002 i s-a adus la cunoștință, din nou, printr-o rezoluție a Ministerului Public cu nr. 31/2001 din data de 20 iunie 2002 că nu se bucură de bună reputație, rezoluție care, în opinia sa, este nulă, nefondată și caducă, emisă și cu încălcarea dispozițiilor art. 2 și art. 10 alin. (1) și (2) din Regulamentul pentru participarea la concursul de recrutare a magistraților.

Totodată, reclamantul a arătat că prin actul criticat emis de un organ necompetent și incompatibil în opinia sa, i s-a încălcat un drept câștigat și anume, dreptul la muncă, fără să se țină cont nici de dispoziția reprezentantului Ministerului Justiției care la data de 1 septembrie 2001 i-a aprobat cererea de învestire. De asemenea, reclamantul a susținut că afirmațiile din adresa nr. 31/2001 din 20 iunie 2002 sunt tendențioase și eronate, în raport cu probele cu care demonstrează buna sa reputație, care nu poate fi alterată, prin singura sa greșeală când, datorită unui diferend, a fost sancționat contravențional, căci în acțiunea penală nu s-a administrat de instanță nici o probă pentru a i se stabili vinovăția, iar la al doilea termen de judecată a intervenit împăcarea părților.

Tot prin acțiune, reclamantul a solicitat instanței de fond să dispună anexarea dosarului întocmit la Serviciul Personal al Parchetului General la dosarul cauzei. La data de 19 iulie 2002 și la cea de 15 august 2002, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită și anularea rezoluției nr. 1746/D.R.M.P./2002 emisă de Ministerul Justiției care cuprinde, în opinia sa, aceeași manifestare de voință juridică, ca și în cele două rezoluții anterioare criticate, dar exprimată sub forma că Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat faptul că nu îndeplinește condițiile cumulative cerute de Legea nr. 92/1992 pentru exercitarea funcției de magistrat, ceea ce echivalează cu o delegare de autoritate către Parchet, juridic inacceptabilă.

Prin încheierea din 6 septembrie 2002 a fost admisă cererea reclamantului de introducere în cauză a Ministerului Public. La data de 4 octombrie 2002 reclamantul și-a precizat din nou acțiunea, în sensul că solicită și anularea rezoluției nr. 1799 din 23 septembrie 2002 a Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, considerând-o netemeinică și nelegală. Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, prin sentința nr. 321 din 1 noiembrie 2002, a respins acțiunea precizată a reclamantului, considerând neîndeplinite cerințele art. 1 și 11 din Legea nr. 29/1990.

Pentru a se pronunța în acest sens instanța de fond a reținut, în esență, că din toate probele administrate în cauză și dispozițiile legale incidente pricinii rezultă că pârâții au constatat în mod corect că reclamantul nu îndeplinește una dintre condițiile obligatorii prevăzute de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992, republicată, respectiv că nu se bucură de o bună reputație. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.O., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Printr-un prim motiv de recurs, recurentul arată că instanța de fond a apreciat eronat fapta săvârșită la data de 1 septembrie 1998, când, în urma unui diferend, a fost sancționat contravențional, precum și aspectele legate de desfacerea disciplinară a contractului său de muncă, întrucât prin hotărâre judecătorească s-a constatat nulitatea absolută a sancțiunii disciplinare și s-a dispus reintegrarea sa în muncă.

Printr-un al doilea motiv de recurs recurentul susține că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra mijloacelor de apărare invocate și nici asupra dovezilor administrate în apărare, în primul rând cele cu referire atât la rezoluțiile Ministerului Public, cât și la raporturile sale juridice cu intimații-pârâți, precum și a raporturilor dintre aceștia. De asemenea, recurentul critică și faptul că instanța de fond i-a respins nejustificat cererile pentru administrarea probatoriului solicitat. Al treilea motiv de recurs se referă la lipsa de temei legal a sentinței atacate, precum și la faptul că instanța de fond nu putea omite să se pronunțe asupra rezoluției favorabile pentru numirea sa în funcție, dată la 1 septembrie 2002 de ministrul secretar de stat din Ministerul Justiției.

Examinând sentința atacată în raport cu toate criticile formulate subsumate celor trei motive de recurs, toate probele administrate în cauză, precum și dispozițiile incidente pricinii, prin prisma și a art. 304 1 C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Potrivit dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 92/1992, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr. 179/1999, poate fi numit magistrat cel care îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 46 lit. a) - f) din lege.

Printre aceste condiții se află și cele prevăzute la lit. f) teza a II-a referitoare la promovarea concursului ori a examenului de admitere în magistratură, precum și cele la lit. c) potrivit cărora cel ce poate fi primit în magistratură nu are antecedente penale și se bucură de o bună reputație, Regulamentul elaborat de Ministerul Justiției pentru organizarea concursului (art. 2 și art. 10), având o forță juridică inferioară acestei legi în ierarhia actelor normative aplicabile în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art. 51 alin. (1) din Legea de organizare judecătorească, la judecătorii și parchetele de pe lângă aceste instanțe pot funcționa judecători și, respectiv, procurori stagiari, numiți prin ordin al ministrului justiției, cu respectarea condițiilor prevăzute la art. 46. Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași art. 51 din Legea nr. 92/1992, procurorii stagiari sunt numiți la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În cauză, este necontestat că recurentul-reclamant a absolvit examenul prevăzut de art. 46 lit. f) din Legea nr. 92/1992, fiind supusă, însă, controlului judecătoresc legalitatea rezoluțiilor prin care nu s-au avizat favorabil cererile acestuia și nu s-a emis propunerea prevăzută de art. 51 alin. (2) pe motiv că din verificările efectuate rezultă că T.O.

nu se bucură de bună reputație. De asemenea, este necontestat că în toamna anului 1998 recurentul-reclamant a fost sancționat cu amendă contravențională pentru producerea unui scandal în urma căruia cel lovit l-a acționat în judecată în baza art. 180 alin. (2) C. pen., dar întrucât părțile s-au împăcat, instanța a încetat procesul penal. Această soluție nu este, însă, de natură a înlătura aspectele ce au dus la alterarea reputației recurentului-reclamant, cu atât mai mult cu cât fapta a fost săvârșită chiar în perioada concediului său medical (25 august – 13 octombrie 1998), când i-a fost desfăcut disciplinar și contractul de muncă (la 5 octombrie 1998), sancțiune disciplinară anulată, însă, de instanța judecătorească pentru lipsa anchetei prealabile administrative și pentru că recurentul se afla în concediu medical.

Prin urmare, chiar dacă nu s-ar mai fi avut în vedere și alte aspecte rezultate din verificările făcute cu privire la reputația recurentului-reclamant, se constată că fapta mai sus arătată nu este de natură a se încadra în sfera celor care asigură o bună reputație în înțelesul art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992, care implică o conduită ireproșabilă în sânul societății, un echilibru emoțional și un comportament rațional, chiar și în situații limită. Așadar, se constată că instanța de fond a evaluat corect reputația recurentului-reclamant în raport cu probele administrate. Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs referitor la mijloacele de apărare și probatoriul administrat, în cauză se constată că nici acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 29/1990, într-adevăr, tribunalul va putea cere autorității întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului atacat și orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, dacă la dosarul cauzei, sunt administrate suficiente probe pentru formarea convingerii judecătorului, acesta nu este obligat să ceară autorităților și alte lucrări, în speță, instanța de fond procedând corect în raport cu înscrisurile depuse la dosar, susținerile părților, precum și cu dispozițiile Codului de procedură civilă care completează pe cele ale Legii nr. 29/1990 (potrivit art. 18 din lege).

Referitor la motivul de recurs cu privire la raporturile dintre pârâți, se constată că în mod corect instanța de fond a avut în vedere dispozițiile Legii nr. 92/1992, art. 51 alin. (1) și (2), potrivit cărora, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, numirea în funcția procurorilor stagiari se face numai prin ordin al ministrului justiției, iar nu prin alte modalități și numai la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În consecință, constatându-se că nici una dintre criticile formulate sentinței atacate nu este de natură a determina schimbarea soluției instanței de fond, urmează a se respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.O. împotriva sentinței civile nr. 321 din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2003.