ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3368/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2

iulie 2002, reclamantul T.O. a chemat în judecată Ministerul Justiției și pe

Ministrul Justiției, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se anuleze

rezoluția nr. 31/2001 emisă de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție și pe cale de consecință să se dispună „obligarea la

efectuarea propunerii și emiterea ordinului privind numirea sa în funcția de

procuror stagiar, potrivit repartiției emise”.

În motivarea cererii sale,

reclamantul a susținut că, deși a promovat examenul organizat la data de 22

ianuarie 2000 pentru ocuparea posturilor vacante de magistrat, a fost declarat

admis la testul psihologic și apt din punct de vedere medical pentru ocuparea

funcției respective, a fost repartizat la data de 8 iunie 2000 ca procuror

stagiar la Parchetul de pe lângă Judecătoria Drobeta Turnu Severin, urmând ca

ulterior să i se comunice rezoluția de învestire în funcție, totuși, la 13

decembrie 2000 i s-a adus la cunoștință dispoziția Ministerului Public nr. 2057

din 6 decembrie 2000 prin care a fost înștiințat că nu poate fi numit în

funcție, întrucât nu se bucură de reputația cerută pentru exercitarea profesiei

de magistrat, rezoluție pe care a contestat-o, iar prin rezoluția nr.

7/D.R.M.P. din 3 aprilie 2001 s-a dispus reanalizarea situației sale.

Deși situația sa a fost reanalizată,

totuși nu i s-a comunicat rezoluția de numire în funcție, motiv pentru care,

arată reclamantul, a formulat cereri la Ministerul Public – Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție și la Ministerul Justiției, iar la 27 iunie

2002 i s-a adus la cunoștință, din nou, printr-o rezoluție a Ministerului

Public cu nr. 31/2001 din data de 20 iunie 2002 că nu se bucură de bună

reputație, rezoluție care, în opinia sa, este nulă, nefondată și caducă, emisă

și cu încălcarea dispozițiilor art. 2 și art. 10 alin. (1) și (2) din

Regulamentul pentru participarea la concursul de recrutare a magistraților.

Totodată, reclamantul a arătat că

prin actul criticat emis de un organ necompetent și incompatibil în opinia sa,

i s-a încălcat un drept câștigat și anume, dreptul la muncă, fără să se țină

cont nici de dispoziția reprezentantului Ministerului Justiției care la data de

1 septembrie 2001 i-a aprobat cererea de învestire.

De asemenea, reclamantul a susținut

că afirmațiile din adresa nr. 31/2001 din 20 iunie 2002 sunt tendențioase și

eronate, în raport cu probele cu care demonstrează buna sa reputație, care nu

poate fi alterată, prin singura sa greșeală când, datorită unui diferend, a

fost sancționat contravențional, căci în acțiunea penală nu s-a administrat de

instanță nici o probă pentru a i se stabili vinovăția, iar la al doilea termen

de judecată a intervenit împăcarea părților.

Tot prin acțiune, reclamantul a

solicitat instanței de fond să dispună anexarea dosarului întocmit la Serviciul

Personal al Parchetului General la dosarul cauzei.

La data de 19 iulie 2002 și la cea

de 15 august 2002, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că solicită și

anularea rezoluției nr. 1746/D.R.M.P./2002 emisă de Ministerul Justiției care

cuprinde, în opinia sa, aceeași manifestare de voință juridică, ca și în cele

două rezoluții anterioare criticate, dar exprimată sub forma că Parchetul de pe

lângă Curtea Supremă de Justiție a comunicat faptul că nu îndeplinește

condițiile cumulative cerute de Legea nr. 92/1992 pentru exercitarea funcției

de magistrat, ceea ce echivalează cu o delegare de autoritate către Parchet,

juridic inacceptabilă.

Prin încheierea din 6 septembrie

2002 a fost admisă cererea reclamantului de introducere în cauză a Ministerului

Public.

La data de 4 octombrie 2002

reclamantul și-a precizat din nou acțiunea, în sensul că solicită și anularea

rezoluției nr. 1799 din 23 septembrie 2002 a Ministerului Public – Parchetul de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, considerând-o netemeinică și nelegală.

Curtea de Apel Craiova, secția de

contencios administrativ, prin sentința nr. 321 din 1 noiembrie 2002, a respins

acțiunea precizată a reclamantului, considerând neîndeplinite cerințele art. 1

și 11 din Legea nr. 29/1990.

Pentru a se pronunța în acest sens

instanța de fond a reținut, în esență, că din toate probele administrate în

cauză și dispozițiile legale incidente pricinii rezultă că pârâții au constatat

în mod corect că reclamantul nu îndeplinește una dintre condițiile obligatorii

prevăzute de art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992, republicată, respectiv că

nu se bucură de o bună reputație.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, reclamantul T.O., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs,

recurentul arată că instanța de fond a apreciat eronat fapta săvârșită la data

de 1 septembrie 1998, când, în urma unui diferend, a fost sancționat

contravențional, precum și aspectele legate de desfacerea disciplinară a

contractului său de muncă, întrucât prin hotărâre judecătorească s-a constatat

nulitatea absolută a sancțiunii disciplinare și s-a dispus reintegrarea sa în

muncă.

Printr-un al doilea motiv de recurs

recurentul susține că prima instanță nu s-a pronunțat nici asupra mijloacelor

de apărare invocate și nici asupra dovezilor administrate în apărare, în primul

rând cele cu referire atât la rezoluțiile Ministerului Public, cât și la

raporturile sale juridice cu intimații-pârâți, precum și a raporturilor dintre

aceștia.

De asemenea, recurentul critică și

faptul că instanța de fond i-a respins nejustificat cererile pentru

administrarea probatoriului solicitat.

Al treilea motiv de recurs se referă

la lipsa de temei legal a sentinței atacate, precum și la faptul că instanța de

fond nu putea omite să se pronunțe asupra rezoluției favorabile pentru numirea

sa în funcție, dată la 1 septembrie 2002 de ministrul secretar de stat din

Ministerul Justiției.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate subsumate celor trei motive de recurs, toate

probele administrate în cauză, precum și dispozițiile incidente pricinii, prin

prisma și a art. 304

1

C. proc. civ., se constată că recursul nu este

fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 46 din

Legea nr. 92/1992, republicată, modificată și completată prin O.U.G. nr.

179/1999, poate fi numit magistrat cel care îndeplinește cumulativ condițiile

prevăzute de art. 46 lit. a) - f) din lege. Printre aceste condiții se află și

cele prevăzute la lit. f) teza a II-a referitoare la promovarea concursului ori

a examenului de admitere în magistratură, precum și cele la lit. c) potrivit

cărora cel ce poate fi primit în magistratură nu are antecedente penale și se bucură

de o bună reputație, Regulamentul elaborat de Ministerul Justiției pentru

organizarea concursului (art. 2 și art. 10), având o forță juridică inferioară

acestei legi în ierarhia actelor normative aplicabile în cauză.

În conformitate cu dispozițiile art.

51 alin. (1) din Legea de organizare judecătorească, la judecătorii și

parchetele de pe lângă aceste instanțe pot funcționa judecători și, respectiv,

procurori stagiari, numiți prin ordin al ministrului justiției, cu respectarea

condițiilor prevăzute la art. 46.

Totodată, potrivit alin. (2) al

aceluiași art. 51 din Legea nr. 92/1992, procurorii stagiari sunt numiți la

propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție.

În cauză, este necontestat că

recurentul-reclamant a absolvit examenul prevăzut de art. 46 lit. f) din Legea

nr. 92/1992, fiind supusă, însă, controlului judecătoresc legalitatea

rezoluțiilor prin care nu s-au avizat favorabil cererile acestuia și nu s-a

emis propunerea prevăzută de art. 51 alin. (2) pe motiv că din verificările

efectuate rezultă că T.O. nu se bucură de bună reputație.

De asemenea, este necontestat că în

toamna anului 1998 recurentul-reclamant a fost sancționat cu amendă

contravențională pentru producerea unui scandal în urma căruia cel lovit l-a

acționat în judecată în baza art. 180 alin. (2) C. pen., dar întrucât părțile

s-au împăcat, instanța a încetat procesul penal. Această soluție nu este, însă,

de natură a înlătura aspectele ce au dus la alterarea reputației

recurentului-reclamant, cu atât mai mult cu cât fapta a fost săvârșită chiar în

perioada concediului său medical (25 august – 13 octombrie 1998), când i-a fost

desfăcut disciplinar și contractul de muncă (la 5 octombrie 1998), sancțiune

disciplinară anulată, însă, de instanța judecătorească pentru lipsa anchetei

prealabile administrative și pentru că recurentul se afla în concediu medical.

Prin urmare, chiar dacă nu s-ar mai

fi avut în vedere și alte aspecte rezultate din verificările făcute cu privire

la reputația recurentului-reclamant, se constată că fapta mai sus arătată nu

este de natură a se încadra în sfera celor care asigură o bună reputație în

înțelesul art. 46 lit. c) din Legea nr. 92/1992, care implică o conduită

ireproșabilă în sânul societății, un echilibru emoțional și un comportament

rațional, chiar și în situații limită. Așadar, se constată că instanța de fond

a evaluat corect reputația recurentului-reclamant în raport cu probele

administrate.

Cu privire la cel de-al doilea motiv

de recurs referitor la mijloacele de apărare și probatoriul administrat, în

cauză se constată că nici acesta nu este fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 10 din

Legea nr. 29/1990, într-adevăr, tribunalul va putea cere autorității întreaga

documentație care a stat la baza emiterii actului atacat și orice alte lucrări

necesare pentru soluționarea cauzei.

Prin urmare, dacă la dosarul cauzei,

sunt administrate suficiente probe pentru formarea convingerii judecătorului,

acesta nu este obligat să ceară autorităților și alte lucrări, în speță,

instanța de fond procedând corect în raport cu înscrisurile depuse la dosar,

susținerile părților, precum și cu dispozițiile Codului de procedură civilă

care completează pe cele ale Legii nr. 29/1990 (potrivit art. 18 din lege).

Referitor la motivul de recurs cu privire

la raporturile dintre pârâți, se constată că în mod corect instanța de fond a

avut în vedere dispozițiile Legii nr. 92/1992, art. 51 alin. (1) și (2),

potrivit cărora, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, numirea în funcția

procurorilor stagiari se face numai prin ordin al ministrului justiției, iar nu

prin alte modalități și numai la propunerea procurorului general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În consecință, constatându-se că

nici una dintre criticile formulate sentinței atacate nu este de natură a

determina schimbarea soluției instanței de fond, urmează a se respinge recursul

declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de T.O.

împotriva sentinței civile nr. 321 din 1 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Craiova, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 octombrie 2003.