ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 582/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 6

noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat anularea

procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda financiară,

secția Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul

Finanțelor Publice și exonerarea sa de plata sumei de 1.891.429.535 lei,

reprezentând accize și a majorărilor de întârziere, în sumă de 496.209.001 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că operațiunile

comerciale cu SC G.S. SRL și cu SC L.C. SRL au fost efectuate fără întocmirea

documentelor justificative, deși a prezentat înscrisurile necesare de la cele

două societăți și aceste înscrisuri au fost avute în vedere, numai pentru

obligațiile de plată a impozitului pe profit și a T.V.A., dar a fost nelegal

menținută obligația de a plăti accize, cu majorările de întârziere aferente.

Totodată, reclamanta a susținut că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit.

b) din O.G. nr. 27/2000, dovedind că facturile emise de furnizorii de alcool

poartă viza supreveghetorului fiscal.

Prin sentința nr. 9/F din 28

ianuarie 2002, Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea, reținând că actele de control au fost legal

întocmite de pârâți.

Instanța de fond a avut în vedere că

facturile emise în perioada aprilie – mai 2000 de SC G.S. SRL nu reprezintă

documente justificative, cum a susținut reclamanta, pentru că la data

întocmirii lor expirase valabilitatea autorizației de comercializare a acestui

furnizor de alcool.

Pentru facturile emise de SC P. SRL

Oradea, instanța de fond a reținut că nu a fost îndeplinită cerința privind

viza supraveghetorului fiscal și că, din actele întocmite de reprezentanții

Gărzii financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat contravaloarea

facturilor, în calitate de furnizor.

Împotriva acestei sentințe și în

termen legal, a declarat recurs reclamanta, solicitând casarea hotărârii în

baza art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ.

În primul motiv de casare, recurenta

a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legislația în vigoare privind

accizele, deoarece la data efectuării operațiunilor comerciale cu SC L.C. SRL

și SC G.S. SRL, O.G. nr. 27/2000, prevedea numai obligația ca facturile să fie

vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora de către

supraveghetorul fiscal. Recurenta a arătat că facturile depuse la dosarul

cauzei dovedesc îndeplinirea acestei cerințe legale, neavând relevanță dacă

semnăturile sunt descifrabile sau nu și că, până la declararea ca false a

semnăturilor respective, facturile sunt valabile și produc efecte ca documente

justificative.

Prin cel de-al doilea motiv de

casare a fost criticată concluzia instanței de fond privind expirarea

autorizației SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie și mai

2000, cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la

15 martie 2000, când furnizorul avea licență de fabricație pentru alcoolul

etilic de fermentație.

În ultimul motiv de recurs, s-a

susținut că înscrisurile depuse la dosar au fost greșit apreciate sau chiar nu

au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, pentru că, în realitate,

afirmațiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C. SRL,

aparțin unor salariați ai acestei societăți și nu reprezentanților organelor de

control. Totodată, recurenta a arătat că instanța de fond nu a luat în

considerare ca probă concludentă cauzei, achitarea prin virament bancar, a

facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei doi furnizori și

faptul că plățile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau de beneficiari,

ceea ce dovedește că și-a îndeplinit obligația de a plăti accizele, incluse în

prețul mărfii. În același sens, recurenta a susținut că facturile și documentele

justificative prezentate au fost acceptate de Ministerul Finanțelor, care a

desființat capitolul din procesul-verbal privind T.V.A. și impozitul pe profit,

dar în baza acelorași înscrisuri, a menținut obligația de plată pentru accize

și majorări de întârziere, contrar practicii dovedite prin decizia de admitere

a contestației cu același obiect, formulată de un alt agent economic.

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele de casare invocate și cu dispozițiile art. 304

și 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca

nefondat, pentru următoarele considerente:

În actele de control întocmite de

autoritățile intimate s-a constatat că recurenta a exercitat nelegal dreptul de

deducere a accizelor din facturile de aprovizionare cu alcool etilic alimentar,

stabilindu-se obligația de a plăti la bugetul statului, sumele deduse, cu

majorările de întârziere aferente.

Potrivit art. 7 alin. (3) lit. b)

din O.G. nr. 27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiționată de existența

documentelor justificative care atestă proveniența legală a cantităților

utilizate ca materie primă.

Recurenta a susținut neîntemeiat

îndeplinirea acestei cerințe legale, pentru că, în cazul achiziționării

materiei prime de la agenții economici producători interni, avea obligația să

depună o copie de pe autorizația de comercializare, în calitate de producător

de alcool și o copie de pe factura fiscală vizată de supraveghetorul fiscal,

care să ateste proveniența alcoolului și în care acciza să fie evidențiată

separat.

Pentru toate cele șase facturi

menționate în actul de control, ca provenind de la SC G.S. SRL Călimănești și

SC L.C. SRL Oradea, lipsește viza supraveghetorului fiscal, care să ateste

proveniența legală a cantităților de alcool achiziționate de recurentă în

perioada supusă controlului.

Semnătura indescifrabilă la rubrica

pentru viza supraveghetorului fiscal nu dovedește îndeplinirea cerinței legale,

întrucât nu există nici un alt element de identificare a persoanei care a

semnat, a calității sale și a autorității, în numele căreia a acționat și nu

poate fi comparat conținutul facturilor depuse de recurentă, cu cel al

exemplarelor care urmau a fi reținute de supraveghetorul fiscal.

Împrejurarea că legea prevede numai

viza supraveghetorului fiscal, nu determină concluzia susținută de recurentă

că, pentru vizare, este suficientă o semnătură indescifrabilă.

Față de atribuțiile

supraveghetorului fiscal prevăzute în Secțiunea a VIII-a din O.G. nr. 27/2000,

se reține că, era necesar a se dovedi că persoana care a semnat. era desemnată

ca reprezentant al direcției finanțelor publice. pentru agenții economici în

cauză, pentru certificarea realității operațiunilor reflectate în documentele

aferente producției de alcool.

În consecință, pentru toate cele

șase facturi menționate în actul de control s-a constatat corect că nu a

existat viza supraveghetorului fiscal și că recurenta nu a îndeplinit această

primă cerință legală pentru a-și exercita dreptul de deducere a accizelor

înscrise în facturile respective.

Aceiași concluzie se impune și în

privința cerinței legale de a se face dovada că furnizorii de alcool dețin

autorizație de comercializare în calitate de producători de alcool.

Astfel, pentru livrările de alcool

de la SC G.S. SRL Călimănești, se reține că autorizația de comercializare nr.

94 din 7 decembrie 1999, a expirat la data de 15 aprilie 2000 și, deci, la data

întocmirii facturii nr. 0047623 din 12 mai 2000, acest furnizor nu mai era

autorizat de Ministerul Finanțelor să efectueze asemenea operațiuni comerciale.

Apărarea recurentei că livrările de

alcool au avut loc în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 43 din 15

martie 2000, încheiat în perioada de valabilitate a autorizației de

comercializare deținute de SC G.S. SRL, a fost corect înlăturată de instanța de

fond.

Convenția prezentată de recurentă nu

cuprinde mențiuni esențiale, cum sunt cele referitoare la cantitățile de

alcool, ca obiect al vânzării la preț, la termenele de livrare a mărfii, iar

transferul dreptului de proprietate a fost stabilit pentru momentul predării,

care a fost ulterior perioadei de valabilitate a autorizației de

comercializare.

De asemenea, recurenta a susținut

fără temei, legalitatea operațiunilor de comercializare, efectuate în termenul

de valabilitate a licenței de fabricație seria A nr. 41017/1999, eliberată SC

G.S. SRL, pentru că licența este prevăzută în art. 34 alin. (4) lit. e) din

O.G. nr. 27/2000, ca fiind numai unul din actele prealabile, necesare pentru

eliberarea autorizației de comercializare, ca document final, prin care se

autorizează desfășurarea activității respective.

În privința livrărilor de alcool cu

facturile din perioada 3 iulie – 7 septembrie 2000, se reține că reprezentanții

furnizorului, SC L.C. SRL, au contestat realitatea operațiunilor comerciale și

utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din facturierul seria

ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto la data de 8 iunie 2000.

În consecință, prin probele

administrate, recurenta nu a dovedit conform art. 7 din O.G. nr. 27/2000,

proveniența legală a cantităților de alcool achiziționate și dreptul său de a

deduce accizele înscrise pe cele șase facturi.

Recurenta a susținut că instanța de

fond nu a avut în vedere dovezile privind plățile efectuate în contul celor

două societăți comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat

în baza facturilor menționate în actul de control.

Înscrisurile referitoare la aceste

plăți nu pot constitui temeiul exonerării recurentei, de obligația de a

prezenta dovezile prevăzute expres în art. 7 din O.G. nr. 27/2000, ca o

condiție obligatorie pentru exercitarea dreptului de deducere a accizelor.

Totodată, aceste înscrisuri nu

reprezintă dovezi certe pentru realitatea operațiunilor comerciale, cum

neîntemeiat s-a susținut în recurs.

Astfel, în privința ordinelor de

plată, pe numele SC L.C. SRL, se reține că din verificările efectuate de Garda

financiară, secția București, a rezultat că în evidența contabilă a societății

nu au fost înregistrate sumele reprezentând contravaloarea facturilor

prezentate de recurentă și că societatea respectivă nu a avut contul bancar în

care au fost virate sumele.

Pentru depunerile efectuate în

contul bancar al SC G.S. SRL se constată că nu este menționat obiectul plății,

iar din verificările Gărzii financiare, secția Vâlcea, a rezultat că această

societate nu a mai raportat obligațiile fiscale și nu a mai achitat sumele

datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000, anterior emiterii

celor două facturi prezentate de recurentă.

Susținerea recurentei că aceleași

înscrisuri au fost, totuși, considerate de Ministerul Finanțelor, ca fiind

documente justificative pentru calculul T.V.A. și al impozitului pe profit,

este nefondată.

La pct. 2 din decizia nr. 1730 din

26 octombrie 2001, Ministerul Finanțelor Publice a desființat capitolele din

procesul-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, referitoare la T.V.A. și la

impozitul pe profit, dispunând refacerea controlui. În consecință, ministerul

intimat nu s-a pronunțat asupra legalității obligațiilor de plată a T.V.A. și a

impozitului pe profit, apreciind că este necesară verificarea apărărilor

recurentei, în funcție de înscrisurile noi depuse în procedura

administrativ-jurisdicțională și care nu au fost avute în vedere la data

primului control.

Aceiași susținere se dovedește a fi

nefondată și față de reglementarea juridică a fiecăreia din obligațiile fiscale

constatate prin actul de control. Pentru perioada supusă controlului,

exercitarea dreptului de deducere a accizelor a fost condiționată de prezentarea

documentelor justificative prevăzute expres în art. 7 din O.G. nr. 27/2000,

documente care nu au fost depuse de recurentă. În atare situație, apare ca

lipsită de relevanță în prezenta cauză, apărarea întemeiată pe înscrisurile

depuse ca documente justificative pentru calculul altor obligații fiscale.

În recurs a fost invocată și decizia

nr. 69 din 8 iunie 2001, prin care Direcția Generală a Finanțelor Publicea

județului Covasna a admis contestația unui alt agent economic, dar această

decizie nu a fost emisă de una din autoritățile intimate în cauză și cărora nu

le poate fi opusă de recurentă, drept cauză exoneratoare de plată a propriilor

obligații fiscale.

Față de considerentele expuse și

constatând că nu există motive de casare a hotărârii atacate, Curtea va

respinge ca nefondat, prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

P.C. SRL, municipiul Sfântu Gheorghe, județul Covasna, împotriva sentinței

civile nr. 9/F din 28 ianuarie 2002, a Curții de Apel Brașov, secția comercială

și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 12 februarie 2003.