ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 151/2005

Asupra contestației în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 6 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat

anularea procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda Financiară,

secția Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul

Finanțelor Publice și exonerarea sa de la plata sumei de 1.891.429.535 ei,

reprezentând accize, precum și a majorărilor de întârziere, în sumă de

496.209.000 lei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că

operațiunile comerciale cu SC G.S. SRL și cu SC L.C. SRL, au fost efectuate

fără întocmirea documentelor justificative, deși a prezentat înscrisurile

necesare de la cele două societăți și aceste înscrisuri au fost avute în vedere,

numai pentru obligațiile de plată a impozitului pe profit și a T.V.A., dar a

fost nelegal menținută obligația de a plăti accize, cu majorările de întârziere

aferente.

Totodată, reclamanta a susținut

că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit. b) din O.G. nr. 27/2000, dovedind

că facturile emise de furnizorii de alcool poartă viza supraveghetorului fiscal,

pe facturile emise de societățile furnizoare, întrucât facturile fiscale anexate

fac dovada respectării acestei condiții.

Curtea de Apel Brașov, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1166/F/CA din 28

ianuarie 2002, a respins acțiunea formulată, ca nefondată, reținând că actele de

control au fost corect întocmite.

Pentru facturile emise de SC

P. SRL Oradea, instanța de fond a reținut că nu a fost îndeplinită cerința

privind viza supraveghetorului fiscal și că, din actele întocmite de

reprezentanții Gărzii Financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat

contravaloarea facturilor în calitate de furnizor.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct.

7, 9 și 10 C. proc. civ.

În primul motiv de casare,

recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legislația în vigoare

privind accizele, deoarece la data efectuării operațiunilor comerciale cu SC L.C.

SRL și SC G.S. SRL, O.G. nr. 27/2000 prevedea numai obligația ca facturile să

fie vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora, de către

supraveghetorul fiscal.

Recurenta a arătat că facturile

depuse la dosarul cauzei, dovedesc îndeplinirea acestei cerințe legale, neavând

relevanță dacă semnăturile sunt descifrabile sau nu și că, până la declararea

ca false, a semnăturilor respective, facturile sunt valabile și produc efecte,

ca documente justificative.

Prin cel de-al doilea motiv

de casare a fost criticată concluzia instanței de fond, privind expirarea

autorizației SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie și mai 2000,

cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la 15

martie 2000, când furnizorul avea licență de fabricație pentru alcoolul etilic

de fermentație.

În ultimul motiv de recurs,

s-a susținut că înscrisurile depuse la dosar au fost greșit apreciate sau chiar

nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, pentru că, în realitate,

afirmațiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C. SRL, aparțin

unor salariați ai acestei societăți, și nu reprezentanților organelor de

control.

A mai arătat că instanța de

fond nu a luat în considerare, ca probă concludentă cauzei, achitarea prin

virament bancar, a facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei

doi furnizori și faptul că plățile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau

de beneficiari, ceea ce dovedește că și-a îndeplinit obligația de a plăti

accizele, incluse în prețul mărfii.

Prin decizia nr. 582 din 12

februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a respins ca nefondat, recursul formulat, reținând următoarele.

Recurenta a exercitat

nelegal dreptul de deducere a accizelor din facturile de aprovizionare de

alcool etilic alimentar, întrucât potrivit art. 7 alin. (3) lit. b) din O.G. nr.

27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiționată de existența

documentelor justificative.

În acest sens, SC P. SRL Oradea

avea obligația să depună o copie de pe autorizația de comercializare, în

calitate de producător de alcool și o copie de pe factura fiscală vizată de

supraveghetorul fiscal, care să ateste proveniența alcoolului și în care acciza

să fie evidențiată separat.

Pentru cele șase facturi

menționate în actul de control, semnătura indescifrabilă la rubrica pentru viza

supraveghetorului fiscal, nu dovedește îndeplinirea cerinței legale, fără acte

de identificare a persoanei și a calității acesteia.

Pentru livrările de alcool

de la SC G.S. SRL Călimănești, autorizația de comercializare a furnizorului era

expirată.

Contractul de vânzare-cumpărare

nr. 43 din 15 martie 2000, încheiat în perioada valabilității autorizației, nu

cuprinde mențiuni esențiale, cum ar fi cele referitoare la cantitățile de

alcool, preț, termene de livrare.

Licența de fabricație seria

A nr. 41017/1999, eliberată SC G.S. SRL, reprezintă numai unul din actele

prealabile necesare eliberării autorizației de comercializare.

În privința livrărilor de

alcool, cu facturile din perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, s-a reținut că

reprezentanții furnizorului, SC L.C. SRL, au contestat realitatea operațiunilor

comerciale și utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din

facturierul Seria ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto, la data

de 8 iunie 2000.

S-au avut în vedere la

pronunțarea deciziei, și dovezile privind plățile efectuate în contul celor

două societăți comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat

în baza facturilor inventariate în actul de control, reținându-se că în

evidența contabilă a societății nu au fost înregistrate sumele reprezentând

contravaloarea facturilor prezentate de recurentă și că societatea recurentă nu

a avut contul bancar, în care au fost virate sumele.

Pentru depunerile efectuate

în contul bancar al SC G.S. SRL s-a constatat că nu este menționat obiectul plății,

iar această societate comercială nu a mai raportat obligațiile fiscale și nu a

mai achitat sumele datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000,

anterior emiterii celor două facturi prezentate de recurentă.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta

a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ.

Motivându-și cererea,

contestatoarea a reiterat motivele de recurs formulate în dosarul cauzei. A

arătat în esență că ambele hotărâri, atât a instanței de fond, cât și a

instanței de recurs, conțin erori materiale, cu privire la dreptul legal de

deducere a accizelor societății, cât și referitor la persoana debitoare a

obligației de conformitate a facturilor fiscale, care este cea a furnizorilor

mărfurilor, și nu a societății.

Aplicarea greșită a legii,

și în ceea ce privește al doilea motiv de recurs, este o consecință a erorilor

materiale de aplicare, atât a exercitării dreptului de deducere a accizelor,

cât și a persoanei care poate fi subiectul sancțiunii, prin neacordarea acestui

drept.

A mai precizat că nici

instanța de fond și nici instanța de recurs nu s-au pronunțat cu privire la

unele probe și înscrisuri pe care le-au prezentat în apărarea societății,

respectiv comunicările primite de la Garda Financiară, care arată că cele două societăți producătoare de alcool figurează în

evidențele Registrului Comerțului.

Totodată, a susținut că nu a

fost analizat și reținut, aspectul esențial al problemei, faptul că livrările

către societate au fost efectuate în perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, iar

declararea nulității facturilor furate s-a făcut doar la 17 octombrie 2000.

Curtea constată că cererea

formulată în cauză este neîntemeiată.

Contestația în anulare

reglementată de art. 318 C. proc. civ., poate fi exercitată împotriva

hotărârilor instanței de recurs, când dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai

în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare

sau casare.

În sensul acestui text de

lege, greșeala materială reprezintă neregularități evidente privind actele de

procedură și care au fost determinante pentru soluția dată recursului.

În consecință, eroarea

materială pe care se întemeiază exercitarea acestei căi de atac, nu se referă

la problema de fond, cum ar fi situația de fapt și dezlegările date pricinii.

Prin contestația formulată

s-a susținut că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale,

instanța de recurs omițând să cerceteze toate motivele de casare din dosarul

cauzei.

Analizând decizia atacată, se

constată că instanța de recurs a analizat fiecare motiv de recurs formulat de SC

P. SRL, dar modul în care au fost apreciate probele, de această instanță, nu

pot constitui temei al unei contestații în anulare.

De altfel, contestatoarea,

în motivarea prezentei cereri, reia motivele de casare, ale recursului declarat

împotriva sentinței nr. 9/F/CA din 28 ianuarie 2002, a Curții de Apel Brașov.

A da posibilitatea părților

de a se plânge aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea, de modul în care

a apreciat probele, ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac, ceea ce ar fi

ilegal.

Față de considerentele

expuse, rezultă că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de

dispozițiile art. 318 C. proc. civ. și contestația în anulare urmează a fi

respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe împotriva deciziei nr. 582 din

12 februarie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios

administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 ianuarie 2005.