ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 151/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 6 noiembrie 2001, reclamanta SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe a solicitat anularea procesului-verbal nr. 977 din 2 aprilie 2001, încheiat de Garda Financiară, secția Covasna, a deciziei nr. 1730 din 26 octombrie 2001, emisă de Ministerul Finanțelor Publice și exonerarea sa de la plata sumei de 1.891.429.535 ei, reprezentând accize, precum și a majorărilor de întârziere, în sumă de 496.209.000 lei. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că organele de control fiscal au considerat eronat că operațiunile comerciale cu SC G.S. SRL și cu SC L.C.

SRL, au fost efectuate fără întocmirea documentelor justificative, deși a prezentat înscrisurile necesare de la cele două societăți și aceste înscrisuri au fost avute în vedere, numai pentru obligațiile de plată a impozitului pe profit și a T.V.A., dar a fost nelegal menținută obligația de a plăti accize, cu majorările de întârziere aferente. Totodată, reclamanta a susținut că a respectat prevederile art. 7 pct. 3 lit. b) din O.G. nr. 27/2000, dovedind că facturile emise de furnizorii de alcool poartă viza supraveghetorului fiscal, pe facturile emise de societățile furnizoare, întrucât facturile fiscale anexate fac dovada respectării acestei condiții. Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 1166/F/CA din 28 ianuarie 2002, a respins acțiunea formulată, ca nefondată, reținând că actele de control au fost corect întocmite.

Pentru facturile emise de SC P. SRL Oradea, instanța de fond a reținut că nu a fost îndeplinită cerința privind viza supraveghetorului fiscal și că, din actele întocmite de reprezentanții Gărzii Financiare, a rezultat că această firmă nu a încasat contravaloarea facturilor în calitate de furnizor. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, reclamanta, solicitând casarea hotărârii în baza art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. În primul motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de fond a aplicat greșit legislația în vigoare privind accizele, deoarece la data efectuării operațiunilor comerciale cu SC L.C. SRL și SC G.S. SRL, O.G. nr. 27/2000 prevedea numai obligația ca facturile să fie vizate de supraveghetorul fiscal, în sensul semnării acestora, de către supraveghetorul fiscal.

Recurenta a arătat că facturile depuse la dosarul cauzei, dovedesc îndeplinirea acestei cerințe legale, neavând relevanță dacă semnăturile sunt descifrabile sau nu și că, până la declararea ca false, a semnăturilor respective, facturile sunt valabile și produc efecte, ca documente justificative. Prin cel de-al doilea motiv de casare a fost criticată concluzia instanței de fond, privind expirarea autorizației SC G.S. SRL, la data întocmirii facturilor din aprilie și mai 2000, cu motivarea că facturile au fost emise în baza contractului încheiat la 15 martie 2000, când furnizorul avea licență de fabricație pentru alcoolul etilic de fermentație. În ultimul motiv de recurs, s-a susținut că înscrisurile depuse la dosar au fost greșit apreciate sau chiar nu au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, pentru că, în realitate, afirmațiile privind neîncasarea contravalorii facturilor de către SC L.C.

SRL, aparțin unor salariați ai acestei societăți, și nu reprezentanților organelor de control. A mai arătat că instanța de fond nu a luat în considerare, ca probă concludentă cauzei, achitarea prin virament bancar, a facturilor pentru contravaloarea alcoolului livrat de cei doi furnizori și faptul că plățile efectuate nu au fost refuzate de bancă sau de beneficiari, ceea ce dovedește că și-a îndeplinit obligația de a plăti accizele, incluse în prețul mărfii. Prin decizia nr. 582 din 12 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a respins ca nefondat, recursul formulat, reținând următoarele. Recurenta a exercitat nelegal dreptul de deducere a accizelor din facturile de aprovizionare de alcool etilic alimentar, întrucât potrivit art. 7 alin. (3) lit. b) din O.G.

nr. 27/2000, exercitarea dreptului de deducere este condiționată de existența documentelor justificative. În acest sens, SC P. SRL Oradea avea obligația să depună o copie de pe autorizația de comercializare, în calitate de producător de alcool și o copie de pe factura fiscală vizată de supraveghetorul fiscal, care să ateste proveniența alcoolului și în care acciza să fie evidențiată separat. Pentru cele șase facturi menționate în actul de control, semnătura indescifrabilă la rubrica pentru viza supraveghetorului fiscal, nu dovedește îndeplinirea cerinței legale, fără acte de identificare a persoanei și a calității acesteia. Pentru livrările de alcool de la SC G.S. SRL Călimănești, autorizația de comercializare a furnizorului era expirată.

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 43 din 15 martie 2000, încheiat în perioada valabilității autorizației, nu cuprinde mențiuni esențiale, cum ar fi cele referitoare la cantitățile de alcool, preț, termene de livrare. Licența de fabricație seria A nr. 41017/1999, eliberată SC G.S. SRL, reprezintă numai unul din actele prealabile necesare eliberării autorizației de comercializare. În privința livrărilor de alcool, cu facturile din perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, s-a reținut că reprezentanții furnizorului, SC L.C.

SRL, au contestat realitatea operațiunilor comerciale și utilizarea facturilor respective, care au făcut parte din facturierul Seria ALAAAA nr. 0054051-0054100, sustras prin furt auto, la data de 8 iunie 2000. S-au avut în vedere la pronunțarea deciziei, și dovezile privind plățile efectuate în contul celor două societăți comerciale furnizoare, pentru contravaloarea alcoolului livrat în baza facturilor inventariate în actul de control, reținându-se că în evidența contabilă a societății nu au fost înregistrate sumele reprezentând contravaloarea facturilor prezentate de recurentă și că societatea recurentă nu a avut contul bancar, în care au fost virate sumele. Pentru depunerile efectuate în contul bancar al SC G.S.

SRL s-a constatat că nu este menționat obiectul plății, iar această societate comercială nu a mai raportat obligațiile fiscale și nu a mai achitat sumele datorate bugetului de stat, de la data de 25 februarie 2000, anterior emiterii celor două facturi prezentate de recurentă. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat contestație în anulare, în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Motivându-și cererea, contestatoarea a reiterat motivele de recurs formulate în dosarul cauzei. A arătat în esență că ambele hotărâri, atât a instanței de fond, cât și a instanței de recurs, conțin erori materiale, cu privire la dreptul legal de deducere a accizelor societății, cât și referitor la persoana debitoare a obligației de conformitate a facturilor fiscale, care este cea a furnizorilor mărfurilor, și nu a societății.

Aplicarea greșită a legii, și în ceea ce privește al doilea motiv de recurs, este o consecință a erorilor materiale de aplicare, atât a exercitării dreptului de deducere a accizelor, cât și a persoanei care poate fi subiectul sancțiunii, prin neacordarea acestui drept. A mai precizat că nici instanța de fond și nici instanța de recurs nu s-au pronunțat cu privire la unele probe și înscrisuri pe care le-au prezentat în apărarea societății, respectiv comunicările primite de la Garda Financiară, care arată că cele două societăți producătoare de alcool figurează în evidențele Registrului Comerțului. Totodată, a susținut că nu a fost analizat și reținut, aspectul esențial al problemei, faptul că livrările către societate au fost efectuate în perioada 3 iulie - 7 septembrie 2000, iar declararea nulității facturilor furate s-a făcut doar la 17 octombrie 2000. Curtea constată că cererea formulată în cauză este neîntemeiată.

Contestația în anulare reglementată de art. 318 C. proc. civ., poate fi exercitată împotriva hotărârilor instanței de recurs, când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau casare. În sensul acestui text de lege, greșeala materială reprezintă neregularități evidente privind actele de procedură și care au fost determinante pentru soluția dată recursului. În consecință, eroarea materială pe care se întemeiază exercitarea acestei căi de atac, nu se referă la problema de fond, cum ar fi situația de fapt și dezlegările date pricinii. Prin contestația formulată s-a susținut că hotărârea atacată este rezultatul unei erori materiale, instanța de recurs omițând să cerceteze toate motivele de casare din dosarul cauzei.

Analizând decizia atacată, se constată că instanța de recurs a analizat fiecare motiv de recurs formulat de SC P. SRL, dar modul în care au fost apreciate probele, de această instanță, nu pot constitui temei al unei contestații în anulare. De altfel, contestatoarea, în motivarea prezentei cereri, reia motivele de casare, ale recursului declarat împotriva sentinței nr. 9/F/CA din 28 ianuarie 2002, a Curții de Apel Brașov. A da posibilitatea părților de a se plânge aceleiași instanțe care a pronunțat hotărârea, de modul în care a apreciat probele, ar echivala cu o nouă cale ordinară de atac, ceea ce ar fi ilegal. Față de considerentele expuse, rezultă că în cauză nu sunt întrunite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 318 C. proc.

civ. și contestația în anulare urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC P.C. SRL Sfântu Gheorghe împotriva deciziei nr. 582 din 12 februarie 2003, a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 ianuarie 2005.