ÎCCJ, Decizia nr. 266/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 560 din 24 decembrie 2002, Tribunalul Prahova, secția penală, a condamnat pe inculpatul B.A. la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat și deosebit de grav prevăzută de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. a), i) și art. 176 lit. c) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 73 lit. b), art. 76 lit. b), art. 76 alin. (2) și art. 80 C. pen. În baza art. 61 alin. (1) C. pen.

a revocat beneficiul liberării condiționate a inculpatului pentru restul de pedeapsă de 275 zile închisoare rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată acestuia prin sentința penală nr. 55 din 5 ianuarie 2001 a Judecătoriei Vălenii de Munte, pe care l-a contopit cu pedeapsa stabilită în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), e) C. pen. Apelul declarat de inculpat împotriva hotărârii primei instanțe a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 97 din 26 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală, în dosarul nr. 1644/2003.

Împotriva acestei din urmă hotărâri inculpatul a declarat recurs, pentru judecarea căruia s-a fixat termen la 11 iunie 2003 când Curtea, pentru lipsă de procedură cu recurentul-inculpat arestat, a amânat judecarea cauzei la 8 octombrie 2003. Prin încheierea din 23 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală și a dispus prelungirea acesteia până la 21 august 2003. La datele de 19 august 2003 și 16 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării inculpatului și, prin încheierile pronunțate la datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu câte 30 zile, până la 8 octombrie 2003. Împotriva încheierii din 19 august 2003, inculpatul B.A.

a declarat recurs, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de către inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat cuvenit apărătorului din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii din 19 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1787/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 29 septembrie 2003, în ședință publică.