ÎCCJ, Decizia nr. 272/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 133 din 13

februarie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat, printre

alții, pe inculpatul S.F., la 10 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută

de art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit.

a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și la 10 ani închisoare pentru

infracțiunea prevăzută de art. 323 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art.

37 lit. a) C. pen.

Conform art. 61 C. pen. a revocat

liberarea condiționată din executarea pedepsei de 4 ani și 8 luni aplicată prin

sentința nr. 259/1999 a Judecătoriei sectorului 5 București, a contopit restul

rămas neexecutat de un an, 4 luni și o zi, a contopit pedepsele și a dispus ca

inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 313/A din 29 mai 2003, a respins apelurile

declarate de inculpați împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondate.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

inculpații D.M., D.R., S.F. și S.D.A. au declarat recurs, pentru judecarea

cărora s-a fixat termen la 10 octombrie 2003.

Prin încheierea din 25 iulie 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C. proc. pen., a

constatat că măsura arestării inculpaților este legală și a dispus prelungirea

acesteia până la 23 august 2003.

La 22 august 2003 și 19 septembrie

2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou,

legalitatea măsurii arestării inculpaților și, prin încheierile pronunțate la

datele menționate, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu 30 zile, până la 22

septembrie și apoi până la 10 octombrie 2003.

Împotriva încheierii din 22 august

2003, inculpatul S.F. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul este inadmisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform

art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art.

385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din

oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea

sau revocarea acestei măsuri”.

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu

recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C.

proc. pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de

recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a

considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac,

în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie

o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată

cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă

principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța

firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată

separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de

inculpat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va

respinge recursul ca inadmisibil.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de

avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul S.F. împotriva încheierii din 22 august 2003, pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 2666/2003, ca inadmisibil.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din

care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din

oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi, 29 septembrie

2003, în ședință publică.