ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta R.A. I.G.C. – Direcția

Teritorială Cluj, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj

și pe calea contenciosului administrativ, să se dispună anularea dispoziției

nr. 133 din 6 octombrie 2000 și implicit, a procesului-verbal de control și

exonerarea obligației de plată a sumei de 13.251.629 lei, reprezentând T.V.A.

deductibil, a sumei de 5.614.513 lei, majorări de întârziere, precum și

obligarea la plata unor daune, în sumă de 6.508.825 lei, reprezentând

devalorizarea sumelor sus-menționate, pe perioada aprilie 2000 – ianuarie 2001

și actualizarea acestora, până la achitarea efectivă, restituirea taxelor de

timbru achitate în cadrul căilor de atac administrativ- jurisdicționale, cu

cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că în mod greșit nu i s-a acceptat deducerea sumei aferente serviciilor

de cazare, deși au fost respectate obligațiile prevăzute de art. 19 din O.G.

nr. 3/1992, în sensul că documentele au fost întocmite conform H.G. nr.

831/1996.

A mai arătat că interpretarea

greșită de către organele de control, a dispozițiilor legale ce reglementează

modalitatea deducerii T.V.A., conduce la concluzia că reclamanta nu datorează

nici majorările de întârziere.

Curtea de Apel Cluj, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 164 din 24

mai 2001, a respins acțiunea reclamantei, reținând că documentele nu au fost

legal întocmite de către prestatorul de servicii, iar reclamanta și-a exercitat

dreptul de deducere a T.V.A., fără să verifice întocmirea corectă a

documentelor primite.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs R.A. I.G.C. – Direcția

Teritorială Cluj.

Recurenta a susținut în esență că:

1) avea dreptul să deducă T.V.A.

aferentă facturilor menționate, întrucât erau îndeplinite condițiile legale,

respectiv:

- să solicite de la furnizori sau

prestatori, facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile

achiziționate;

- să verifice întocmirea corectă a

acestora;

- pentru facturile cu o valoare a

T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, să solicite și copia certificatului de

înregistrare ca plătitor de T.V.A., al furnizorului sau prestatorului. Întrucât

valoarea T.V.A. aferentă fiecărei facturi era mai mică de 20 miloane lei, avea

îndatorirea respectării doar a primelor două obligații, iar acestea au fost

respectate întocmai.

Referitor la refuzul deducerii

T.V.A., în sumă de 657.196 lei, aferentă serviciilor de cazare prestate de

unitățile de cazare, angajaților săi, în timpul deplasărilor în interes de

serviciu, recurenta a susținut că emiterea facturilor și chitanțelor fiscale pe

numele angajaților, nu face ca T.V.A. să fie nedeductibilă, atâta vreme, cât

s-a făcut dovada cu ordinele de deplasare atașate că respectivele servicii sunt

legate direct și exclusiv de activitatea sa.

Recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În fapt, prin procesul-verbal de

control financiar nr. 4335 din 4 aprilie 2000, reprezentanții Administrației

Financiare a municipiului Cluj Napoca au procedat la verificarea modului de

evidență, calcul și vărsare a T.V.A., la R.A. I.G.C. – Direcția Teritorială

Cluj, în vederea soluționării cererii de rambursare a T.V.A. depusă de

societate, la Administrația Financiară, sub nr. 4335 din 16 martie 2000.

Potrivit art. 25 pct. B lit. b) din

O.G. nr. 3/1992, modificată și completată prin O.G. nr. 34/1997, privind

T.V.A., „Agenții economici, plătitori de T.V.A., sunt obligați să solicite de

la furnizori sau prestatori, facturi sau documente legal aprobate, pentru toate

bunurile și serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a

acestora, iar pentru facturile cu o valoare a T.V.A., mai mare de 20 milioane

lei, să solicite copia de pe certificatul de înregistrare ca plătitor T.V.A., a

furnizorului sau prestatorului

”.

Pe de altă parte, potrivit art. 18

pct. 10.5 lit. h) din H.G. nr. 512/1998, cu privire la aplicarea Normelor

pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, „Nu poate fi dedusă potrivit legii T.V.A.

aferentă intrărilor referitoare la:

h) bunuri și servicii aprovizionate

pe bază de documente, care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 25 pct.

B din ordonanță și H.G. nr. 831/1997, pentru aprobarea modelelor formularelor

comune privind activitatea financiară și contabilă și a Normelor metodologice

privind întocmirea și utilizarea acestora”.

Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că

reclamanta și-a exercitat dreptul de deducere a T.V.A., fără să verifice dacă

documentele au fost întocmite în mod corect, deși facturile provin de la un

furnizor care era înregistrat ca plătitor de T.V.A., iar reclamanta, potrivit

O.G. nr. 3/1992, era obligată să verifice întocmirea corectă a acestora.

Așa fiind, în mod corect organele

fiscale au refuzat solicitarea reclamantei, de restituire a T.V.A. apreciind că

în cauză, nu are nici o relevanță argumentarea acesteia, că dreptul de deducere

nu ar fi condiționat de plata efectivă a T.V.A., de către emitentul facturii.

Referitor la obligarea

recurentei-reclamante, de a plăti suma de 657.196 lei, reprezentând T.V.A.

aferent serviciilor de cazare, trebuie menționat că chitanțele au fost emise pe

persoane fizice angajate ale societății, și nu pe societate, că nu conțin

datele de identificare a agentului economic cumpărător, specificate de

formularul „chitanță fiscală”.

Așa fiind, susținerea reclamantei

că, chitanțele sunt legal întocmite și că are dreptul să-și deducă T.V.A.

aferentă acestora, precum și faptul că acest drept de deducere este condiționat

de justificarea cuantumului taxei, nu poate fi primită, întrucât documentele în

baza cărora se poate deduce T.V.A., sunt numai cele legal aprobate sau facturi

fiscale întocmite corect și complet, conform dispozițiilor art. 25 lit. b) din

O.G. nr. 3/1992 și H.G. nr. 831/1997.

În consecință, suma dedusă neavând

temei legal, rezultă că aceasta constituie debit, a cărui neachitare în termen

atrage obligarea la plata majorărilor de întârziere, în temeiul art. 13 din

O.G. nr. 11/1996.

Examinând și din oficiu hotărârea

atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se

existența vreunui motiv de casare, recursul declarat în cauză urmează a fi

respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de R.A.

I.G.C. – Direcția Teritorială Cluj, împotriva sentinței civile nr. 164 din 24

mai 2001, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

13 februarie 2003.