ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 586/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta R.A. I.G.C. – Direcția Teritorială Cluj, a solicitat ca în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj și pe calea contenciosului administrativ, să se dispună anularea dispoziției nr. 133 din 6 octombrie 2000 și implicit, a procesului-verbal de control și exonerarea obligației de plată a sumei de 13.251.629 lei, reprezentând T.V.A. deductibil, a sumei de 5.614.513 lei, majorări de întârziere, precum și obligarea la plata unor daune, în sumă de 6.508.825 lei, reprezentând devalorizarea sumelor sus-menționate, pe perioada aprilie 2000 – ianuarie 2001 și actualizarea acestora, până la achitarea efectivă, restituirea taxelor de timbru achitate în cadrul căilor de atac administrativ- jurisdicționale, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în mod greșit nu i s-a acceptat deducerea sumei aferente serviciilor de cazare, deși au fost respectate obligațiile prevăzute de art. 19 din O.G. nr. 3/1992, în sensul că documentele au fost întocmite conform H.G. nr. 831/1996. A mai arătat că interpretarea greșită de către organele de control, a dispozițiilor legale ce reglementează modalitatea deducerii T.V.A., conduce la concluzia că reclamanta nu datorează nici majorările de întârziere. Curtea de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 164 din 24 mai 2001, a respins acțiunea reclamantei, reținând că documentele nu au fost legal întocmite de către prestatorul de servicii, iar reclamanta și-a exercitat dreptul de deducere a T.V.A., fără să verifice întocmirea corectă a documentelor primite.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs R.A. I.G.C. – Direcția Teritorială Cluj. Recurenta a susținut în esență că: 1) avea dreptul să deducă T.V.A. aferentă facturilor menționate, întrucât erau îndeplinite condițiile legale, respectiv: - să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente legal aprobate pentru toate bunurile și serviciile achiziționate; - să verifice întocmirea corectă a acestora; - pentru facturile cu o valoare a T.V.A. mai mare de 20 milioane lei, să solicite și copia certificatului de înregistrare ca plătitor de T.V.A., al furnizorului sau prestatorului. Întrucât valoarea T.V.A. aferentă fiecărei facturi era mai mică de 20 miloane lei, avea îndatorirea respectării doar a primelor două obligații, iar acestea au fost respectate întocmai.

Referitor la refuzul deducerii T.V.A., în sumă de 657.196 lei, aferentă serviciilor de cazare prestate de unitățile de cazare, angajaților săi, în timpul deplasărilor în interes de serviciu, recurenta a susținut că emiterea facturilor și chitanțelor fiscale pe numele angajaților, nu face ca T.V.A. să fie nedeductibilă, atâta vreme, cât s-a făcut dovada cu ordinele de deplasare atașate că respectivele servicii sunt legate direct și exclusiv de activitatea sa. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează. În fapt, prin procesul-verbal de control financiar nr. 4335 din 4 aprilie 2000, reprezentanții Administrației Financiare a municipiului Cluj Napoca au procedat la verificarea modului de evidență, calcul și vărsare a T.V.A., la R.A.

I.G.C. – Direcția Teritorială Cluj, în vederea soluționării cererii de rambursare a T.V.A. depusă de societate, la Administrația Financiară, sub nr. 4335 din 16 martie 2000. Potrivit art. 25 pct. B lit. b) din O.G. nr. 3/1992, modificată și completată prin O.G. nr. 34/1997, privind T.V.A., „Agenții economici, plătitori de T.V.A., sunt obligați să solicite de la furnizori sau prestatori, facturi sau documente legal aprobate, pentru toate bunurile și serviciile achiziționate și să verifice întocmirea corectă a acestora, iar pentru facturile cu o valoare a T.V.A., mai mare de 20 milioane lei, să solicite copia de pe certificatul de înregistrare ca plătitor T.V.A., a furnizorului sau prestatorului ”. Pe de altă parte, potrivit art. 18 pct. 10.5 lit. h) din H.G.

nr. 512/1998, cu privire la aplicarea Normelor pentru aplicarea O.G. nr. 3/1992, „Nu poate fi dedusă potrivit legii T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la: h) bunuri și servicii aprovizionate pe bază de documente, care nu îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 25 pct. B din ordonanță și H.G. nr. 831/1997, pentru aprobarea modelelor formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă și a Normelor metodologice privind întocmirea și utilizarea acestora”. Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că reclamanta și-a exercitat dreptul de deducere a T.V.A., fără să verifice dacă documentele au fost întocmite în mod corect, deși facturile provin de la un furnizor care era înregistrat ca plătitor de T.V.A., iar reclamanta, potrivit O.G.

nr. 3/1992, era obligată să verifice întocmirea corectă a acestora. Așa fiind, în mod corect organele fiscale au refuzat solicitarea reclamantei, de restituire a T.V.A. apreciind că în cauză, nu are nici o relevanță argumentarea acesteia, că dreptul de deducere nu ar fi condiționat de plata efectivă a T.V.A., de către emitentul facturii. Referitor la obligarea recurentei-reclamante, de a plăti suma de 657.196 lei, reprezentând T.V.A. aferent serviciilor de cazare, trebuie menționat că chitanțele au fost emise pe persoane fizice angajate ale societății, și nu pe societate, că nu conțin datele de identificare a agentului economic cumpărător, specificate de formularul „chitanță fiscală”. Așa fiind, susținerea reclamantei că, chitanțele sunt legal întocmite și că are dreptul să-și deducă T.V.A.

aferentă acestora, precum și faptul că acest drept de deducere este condiționat de justificarea cuantumului taxei, nu poate fi primită, întrucât documentele în baza cărora se poate deduce T.V.A., sunt numai cele legal aprobate sau facturi fiscale întocmite corect și complet, conform dispozițiilor art. 25 lit. b) din O.G. nr. 3/1992 și H.G. nr. 831/1997. În consecință, suma dedusă neavând temei legal, rezultă că aceasta constituie debit, a cărui neachitare în termen atrage obligarea la plata majorărilor de întârziere, în temeiul art. 13 din O.G. nr. 11/1996. Examinând și din oficiu hotărârea atacată sub toate aspectele de legalitate și temeinicie și neconstatându-se existența vreunui motiv de casare, recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.A. I.G.C. – Direcția Teritorială Cluj, împotriva sentinței civile nr. 164 din 24 mai 2001, a Curții de Apel Cluj, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2003.