ÎCCJ, Decizia nr. 328/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 555 din 6 iunie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe inculpații: 1. D.G.L. la o pedeapsă rezultantă de 14 ani închisoare și 8 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen. pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 143/2000. 2. B.E. la o pedeapsă rezultantă de 11 ani închisoare și 7 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 2 alin. (2) și art. 5 din Legea nr. 143/2000. 3. Z.O. la 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 4 din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

Apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe de către inculpații D.G.L. și B.E. au fost respinse, ca nefondate. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpații B.E. și D.G.L., pentru judecarea cărora s-a fixat termen la 18 noiembrie 2003. La data de 26 august 2003 s-a fixat, din oficiu, termen pentru verificarea legalității măsurii arestării inculpaților. Având în vedere că măsura arestării preventive a fost dispusă legal, în baza unui mandat emis de procuror și prelungită de instanțe, că a fost pronunțată în primă instanță o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, menținută în apel și observând și prevederile art. 5 pct. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și dispozițiile art. 160 d C. proc.

pen., Curtea a constatat că măsura arestării inculpaților este legală și, prin încheierea pronunțată în aceeași zi, a dispus prelungirea acesteia cu încă 30 zile. La 23 septembrie 2003, secția penală a Curții Supreme de Justiție a constatat, din nou, legalitatea măsurii arestării preventive și, prin încheierea pronunțată la data menționată, a dispus prelungirea acestei măsuri, cu 30 zile, până la 24 octombrie 2003, inclusiv. Împotriva încheierii din 26 august 2003 inculpatul D.G.L. a declarat recurs, pe care nu l-a motivat. Recursul este inadmisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea preventivă ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri”. Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)”, care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau aceea de recurs legiuitorul, nereglementând posibilitatea exercitării recursului, nu a considerat necesară această cale de atac. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte situații decât cele reglementate de legea procesuală penală, constituie o încălcare a principiului legalității căilor de atac și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs, privind prelungirea arestării, nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune investirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă de reglementarea de ansamblu din același cod, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, pentru considerentele ce preced, constatându-se inadmisibilitatea căii de atac exercitate de inculpat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca inadmisibil. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Curtea va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care este inclus și onorariul de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, care se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul D.G.L. împotriva încheierii din 26 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3713/2003, ca inadmisibil. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va fi avansată din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată astăzi, 13 octombrie 2003, în ședință publică.