ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2441/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 12 iulie 2001, astfel cum a fost precizată la 19 februarie 2002, SC L.D. SRL

Pitești a solicitat anularea atât a deciziei nr. 844 din 11 iunie 2001 a

Ministerului Finanțelor Publice, cât și a procesului verbal nr. 24 din 20 octombrie

2000 încheiat de Direcția Controlului Financiar Fiscal Argeș, precum și a

hotărârii nr. 43 din 23 noiembrie 2000 a Direcției Generale a Finanțelor

Publice Argeș.

În motivarea cererii sale reclamanta

a arătat că actele atacate, prin care nu i s-a acordat dreptul de deducere a

sumei de 1.305.110.884 lei T.V.A. plătită în vamă pentru aportul în natură a

asociatului unic SC L.D. GmbH, sunt netemeinice și nelegale, întrucât se

bazează pe o premisă falsă, constând în împrejurarea de fapt potrivit căreia importul

a fost efectuat de asociatul unic și nu de societate, pe o interpretare eronată

a dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și pe aplicarea greșită

a dispozițiilor referitoare la deductibilitatea în speță a T.V.A., conform

O.U.G.nr. 17/2000.

Aceasta a mai arătat că a

înregistrat la Administrația Finanțelor Publice și la Direcția Generală a

Finanțelor Publice Argeș o cerere de rambursare, că în urma cererii sale s-a

dispus efectuarea controlului Direcției de Control Financiar Fiscal Argeș,

control finalizat prin procesul verbal atacat, întrucât s-a diminuat T.V.A. de

rambursat cu suma de 1.305.110.884 lei reprezentând T.V.A. neadmisă la

deducere.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, sesizată prin declinare de competență, a respins

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată, reținând, în esență, că societatea nu

beneficiază de dreptul de deducere T.V.A. conform art. 19 lit. b) din O.U.G.nr.

17/2000, deoarece, pe de o parte, aceasta nu a probat cu acte că bunurile

importate sunt destinate nevoilor firmei și sunt proprietatea ei (produsele

importate neîndeplinind cerințele impuse de O.G. nr. 3/1992 și nu au devenit

proprietatea reclamantei nefiind predate efectiv). Pe de altă parte, instanța

de fond a apreciat și că nu se pot reține concluziile raportului de expertiză,

acestea fiind contradictorii și în neconcordanță cu interpretarea dată de

instanță dispozițiilor legale incidente pricinii (art. 19 din O.U.G.nr.

17/2000).

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, SC L.D. SRL Pitești, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Printr-un prim motiv de recurs,

societatea comercială a invocat nemotivarea sentinței atacate, apreciind, pe de

o parte, că aceasta nu a arătat motivele de fapt și de drept care i-au format

convingerea și nici pe cele pentru care s-au înlăturat cererile

recurentei-reclamante și mijloacele sale de apărare, respectiv înscrisuri și

raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expertul A.N., invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pe de altă parte, în opinia

recurentei-reclamante referirile făcute la textele de drept substanțial sunt în

termeni foarte generali.

Astfel, arată recurenta, referirea

la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 cu modificările subsecvente și la

art. 19 din O.U.G.nr. 17/2000 sunt desprinse de contextul unei interpretări

judiciare corect și bazate pe motive de fapt eronate și contradictorii,

situație ce corespunde cu o nemotivare.

Printr-un alt motiv de recurs s-a

susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 4 alin. (2),

art. 8 alin. (1) teza II, art. 11 lit. a), art. 17 A, art. 18 lit. a) din

O.U.G.nr. 17/2000 și cu aplicarea greșită a art. 19 lit. a) și b) din O.U.G.nr.

17/2000, aprobată prin Legea nr. 547/2001, precum și a art. 15 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990, modificată și completată, fiind aplicabile dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că

instanța de fond a dat o greșită soluționare a problemei de drept dedusă

judecății care constă în a stabili dacă societatea îndeplinea la momentul

achitării T.V.A. solicitată prin cererea de rambursare, condițiile prevăzute de

art. 19 din O.U.G.nr. 17/2000 și nu la un moment ulterior, iar considerentul

instanței potrivit căruia numai procesul verbal de predare-primire a bunurilor

importate face probațiunea realizării aportului în natură este lipsit de

fundament juridic. De altfel, arată recurenta, astfel cum rezultă din

materialul probatoriu administrat în cauză, bunurile aprobate sunt în patrimoniul

societății.

Hotărârea atacată a fost criticată

și sub aspectul că instanța a interpretat dispozițiile art. 15 alin. (2) din

Legea nr. 31/1990 în mod nelegal și greșit, considerând în mod eronat că în

speță nu s-a realizat transferul dreptului de proprietate asupra aporturilor în

lipsa predării efective, deși din chiar textul legii rezultă existența a două

obligații, de a da (transferul drepturilor corespunzătoare), cât și a

obligației subsecvente, de a face (predarea efectivă), iar nu prin predarea efectivă

a bunurilor aprobate se realizează însăși transferul dreptului de proprietate

și nu doar transferul riscurilor.

În fine, recurenta-reclamantă a

susținut și că instanța de fond nu a aplicat în mod corect dispozițiile legale

privind regimul deducerii T.V.A. aferentă bunurilor și serviciilor pentru

realizarea operațiunilor prevăzute în art. 18 al O.U.G.nr. 17/2000, deși

societatea a justificat prin documente legal întocmite cuantumul T.V.A.

(respectiv prin declarațiile de import, întocmite de comisionarul său în vamă).

În concluzie, societatea recurentă

consideră că a devenit proprietara bunurilor aprobate din momentul facturării

lor către furnizor și, în calitate de titulară a operațiunilor de import

derulate în perioada 2 martie - 18 august 2000, avea obligația achitării

taxelor vamale, a comisionului vamal și a T.V.A. și dreptul de a deduce T.V.A.

în cuantum de 1.305.110.884 lei pentru bunurile importate, constituind aport în

natura la capitalul social.

Examinând sentința atacată în raport

cu toate criticile formulate, cu întregul material probatoriu administrat în

cauză și cu toate prevederile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art.

304

1

C. proc. civ., se constată că recursul nu este fondat pentru

considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 6 pct. B din O.U.G.

nr. 17/2000 sunt scutite de T.V.A. operațiunile de import prevăzute limitativ

la lit. a) - i), astfel cum corect a reținut și instanța de fond.

În cauză, importul bunurilor pentru

care s-a refuzat deducere de T.V.A. este o operațiune anterioară celei în care

acestea devin aport în natură și astfel nu se poate beneficia de scutire de

TVA.

Extinderea beneficiului prevăzut de

lege și asupra altor operațiuni decât cele strict și limitativ prevăzute de

art. 6 din O.U.G.nr. 17/2000 nu este posibilă.

Potrivit prevederilor art. 18 lit.

a) din O.U.G.nr. 17/2000 privind T.V.A.: „Contribuabilii înregistrați ca

plătitori de taxă pe valoarea adăugată au dreptul la deducerea taxei aferentă

bunurilor și serviciilor achiziționate, destinate realizării de:

a) operațiuni supuse T.V.A. conform

art. 17 din prezenta ordonanță (…)”, iar conform normelor pentru aplicare a

O.U.G. nr. 17/2002 aprobate prin H.G. nr. 401/2000, pct. 10.6: „Nu poate fi

dedusă, potrivit legii, T.V.A. aferentă intrărilor referitoare la (…)

b) bunuri și servicii destinate

realizării de operațiuni scutite de T.V.A., pentru care prin lege nu se prevede

exercitarea dreptului de deducere”, care se coroborează cu pct. 10.13 din

aceeași hotărâre:

„Documentele aferente achiziționărilor

de bunuri și/sau servicii care nu au legătură cu activitatea economică

desfășurată de contribuabili sau pentru a fi puse la dispoziție altor persoane

fizice sau juridice în mod gratuit nu vor fi înscrise în jurnalul pentru

cumpărări, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă nu este deductibilă”.

În conformitate cu reglementările

legislației vamale, respectiv Codului vamal, obligația plății drepturilor

vamale datorate pentru bunurile provenite din import revine titularului

operațiunii de import, persoană juridică română, care poate fi destinatarul

bunurilor achiziționate în scopul constituirii sau majorării capitalului social

prin aportul în natură, în speță, faptul de a fi titularul operațiunilor de

import neechivalând cu a fi și proprietarul bunurilor importate.

În cauză, se constată că instanța de

fond, corect a reținut și a aplicat dispozițiile legale în materie, de strictă

aplicare, precum și faptul că importul bunurilor este o operațiune anterioară

celei în care acestea devin aport în natură, iar în conformitate cu prevederile

art. 15 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, privind societățile

comerciale, cu modificările ulterioare, aportul în natură „se realizează prin

transferarea drepturilor corespunzătoare și prin predarea efectivă către societate

a bunurilor aflate în stare de utilizare”, deci se constituie aport în natură

la capitalul social printr-un act de predare-primire a acestor bunuri și

înregistrarea în patrimoniu, iar nu prin facturarea lor; susținerile recurentei

că transmiterea proprietății asupra bunurilor importate a avut loc la momentul

individualizării acestora prin predarea efectivă către societate, respectiv la

momentul în care bunurile au fost puse la dispoziția societății, persoană

juridică română, în vama română sunt, evident, nefondate.

Referitor la susținerea recurentei

privitor la deducerea T.V.A. pentru operațiunea aportului la capitalul social

care este scutită de T.V.A. se reține că potrivit H.G. nr. 401/2000, aceasta nu

a făcut dovada preluării prin act de predare primire a bunurilor și

înregistrării în patrimoniul societății, ca aport în natură la capitalul social

al societății, facturarea respectivelor bunuri conducând la aplicarea de către

organele fiscale a dispozițiilor pct. 10.6 și art. 10.13 din H.G. nr. 401/2000.

Facturarea presupune operațiunea de achiziționare prin vânzare-cumpărare și

corect s-a reținut de organele fiscale că T.V.A. achitat în vamă de societatea

română pentru respectivele bunuri destinate utilizării ca aport în natură la

capitalul social, este o taxă referitoare la bunuri destinate operațiunii

scutite, pentru care legea nu prevede exercitarea dreptului de deducere.

Așadar, întrucât

recurenta-reclamantă nu a făcut dovada că este proprietara bunurilor, corect

s-a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile concrete privind

exercitarea dreptului de deducere prevăzut de art. 18 din O.U.G.nr. 17/2000, cu

modificările ulterioare, în vigoare la data controlului, normele fiscale fiind

de strictă aplicare. În plus, deși se invocă o notă contabilă din 30 noiembrie

1998 de înscriere în evidență contabilă a societății a majorării capitalului

social subscris de asociatul unic, nu rezultă că aceasta ar fi fost depusă cu

ocazia controlului sau a exercitării căilor administrative de atac, la dosar fiind

doar actul adițional autentificat.

Totodată, se constată că din actele

depuse de recurentă în dosarul cauzei (adresa nr. 12950 din 11.03.2002 emisă de

Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor) nu rezultă că

recurenta este titularul operațiunii de import așa cum pretinde în motivele de

recurs (răspunsul Direcției Generale a Vămilor limitându-se la o recomandare

privind posibilitatea de adresare a cererii).

În ceea ce privește referirile

recurentei-reclamante la noul act normativ care reglementează materia T.V.A.,

se constată că acestea nu au relevanță în speță, fiind aplicabile dispozițiile

art. 15 alin. (2) din Constituție.

Prin urmare, constatându-se că

recurenta nu a făcut dovadă că bunurile în cauză sunt destinate nevoilor

societății și sunt proprietatea ei - art. 18 coroborat cu art. 19 lit. b), se

reține că în mod corect instanța de fond a stabilit atât situația de fapt, cât

și motivele de drept care au format convingerea sa în pronunțarea sentinței

atacate.

În consecință, constatându-se că

sentința atacată este legală și temeinică, iar motivele de recurs neîntemeiate,

se va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC

L.D. SRL Pitești împotriva sentinței civile nr. 635 din 18 iunie 2002 a Curții

de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 iunie 2003.