ÎCCJ, Decizia nr. 123/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 8 noiembrie 2001, reclamanta SC D.R.A. SRL Negrești Oaș a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună anularea deciziei nr. 1773 din 10 octombrie 2001 a Ministerului Finanțelor Publice și a procesului-verbal încheiat, la data de 16 august 2001, de inspectorul de specialitate din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Satu Mare, prin care s-a constatat că aceasta datorează bugetului statului suma totală de 1.392.484.911 lei, din care 1.020.421.008 lei T.V.A., 372.063.903 lei majorări de întârziere aferente sumelor menționate și 46.978.529 lei T.V.A.

aferentă furnizorilor neachitați. Totodată, în temeiul art. 9 din Legea nr. 29/1990, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor menționate, până la soluționarea irevocabilă a cauzei. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în mod greșit, s-a reținut de către organul de control că aceasta nu beneficiază de cota zero de T.V.A., pentru mărfurile livrate export, în perioada 26 mai 2000 – 14 august 2001, întrucât încasarea valutei s-a realizat prin sistemul bancar, nu în numerar, nefiind aplicabile prevederile art. 9.2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, privind taxa pe valoarea adăugată, aprobate prin H.G. nr. 401/2000. Reclamanta a mai menționat că, anterior, a fost supusă mai multor controale, având aceleași obiective și pentru aceeași perioadă, constatându-se că societatea comercială și-a achitat obligațiile bugetare, cu respectarea prevederilor legale.

Ca atare, în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 30/1991, reclamanta nu mai putea fi supusă unui nou control, cu aceleași obiective. Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare a solicitat respingerea acțiunii, arătând că a efectuat controlul în temeiul prevederilor art. 9.9 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, constatând că, în privința exporturilor efectuate de reclamantă către M.F.F. Irlanda și F.C. Anglia, valuta a fost încasată în numerar, prin casierie și nu prin conturi bancare, fiind depusă ulterior în conturile deschise la B.R.D. și B.C.R. Nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A., reclamanta datorează bugetului T.V.A.

de 19%. Totodată, această pârâtă a susținut că, la data controlului, conform balanței de verificare, la 31 iunie 2001, reclamanta figura cu furnizori neachitați în valoare de 1.326.003.279 lei. Până la încheierea procesului-verbal de control, reclamanta a achitat suma de 1.031.769.331 lei, împrejurare în raport cu care s-a calculat T.V.A. numai la diferența rămasă neachitată. Prin sentința nr. 168/CA din 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele menționate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit prevederilor art. 17 lit. B) din O.U.G. nr. 17/2000, beneficiază de cota zero de T.V.A. exportul de bunuri efectuat de contribuabili cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R., fără a exista vreo restricție legală referitoare la modalitatea de plată, exclusiv prin transfer bancar, așa cum a susținut organul de control.

Impunerea unei asemenea condiții, prin pct. 9.2 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, nu poate fi luată în considerare, deoarece textul menționat adaugă la lege. De asemenea, prima instanță a reținut că, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, s-a constatat că toate sumele, reprezentând contravaloarea exporturilor către cele două firme străine, s-au încasat în contul curent al reclamantei, toate declarațiile de încasare valutară au fost decontate, conform Regulamentului nr. 3/1997 și Normelor privind controlul valutar emise de B.N.R., iar D.I.V.-urile au fost închise, stabilindu-se definitiv, în urma controlului operațiunilor valutare, să sumele datorate efectiv în valută, au fost plătite în contul bancar al reclamantei.

Referitor la suma de 46.978.529 lei, reprezentând T.V.A., aferentă furnizorilor neachitați, expertul a constatat că suma de 294.233.948 lei, neachitată furnizorilor, la care s-a calculat T.V.A.-ul menționat, reprezintă contravaloarea utilajelor importate de reclamantă și care sunt scutite de T.V.A. , astfel încât T.V.A.-ul aferent nu este dedus și nu intră în calculele pentru rambursare, așa cum în mod greșit a reținut organul de control. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta, Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a declarat recurs, invocând aplicarea greșită a legii. Prin decizia nr. 3786 din 6 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, a admis recursul, a casat sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei.

În motivarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că, prin procesul-verbal încheiat, la 16 august 2001, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, în urma cererii depuse de reclamantă pentru rambursarea T.V.A., s-a constatat că, în perioada 26 mai 2000 – 14 august 2001, societatea reclamantă a încasat valută în numerar de la doi parteneri externi, pentru care nu beneficiază de cota zero de T.V.A., potrivit art. 9 pct. 2 din H.G. nr. 401/2000, astfel că s-a dispus calcularea T.V.A.-ului aferent acestor sume. Reclamanta nu a făcut dovada că furnizorii au fost achitați în totalitate la data efectuării controlului, pentru care nu s-a admis deducerea și s-a dispus reportarea sumei aferente la decontul lunii iulie 2001. Contestația formulată de reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 1573 din 10 octombrie 2001 a Ministerului Finanțelor, reținându-se că, potrivit pct. 9.2 din Normele de aplicare a O.U.G.

nr. 17/2001, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, nu beneficiază de cota zero de T.V.A. contribuabilii care încasează, în numerar sau prin transferuri din conturi bancare personale, valuta aferentă exporturilor. Cum reclamanta a încasat contravaloarea mărfurilor livrate la extern în numerar și nu prin conturi bancare, aceasta nu poate beneficia de cota zero la T.V.A. Cu privire la suma de 46.978.520 lei, s-a reținut că reclamanta figurează, conform balanței de verificare la 31 iunie 2001, cu furnizori neachitați, astfel că T.V.A.-ul aferent acestor sume, în valoarea menționată, trebuie să fie raportați în decontul lunii iulie 2001. Instanța de fond a admis acțiunea și a anulat actele contestate, având în vedere concluziile expertizei, reținând că încasarea valutei în numerar și prin depunere în conturi bancare nu este o modalitate de plată nepermisă.

Soluția instanței nu își găsește justificarea în dispozițiile legale aplicabile în cauză. Împotriva acestei din urmă hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că dispozițiile art. 17 lit. B) din O.U.G. nr. 17/2000, art. 9.3 din Normele metodologice de aplicare a acestui act normativ și art. 9.2 alin. (2) din aceleași norme, nu impun condiția ca plata exportului să se facă prin transfer bancar între conturile importatorului și exportatorului, așa încât argumentația instanței de recurs, bazată pe această interpretare a dispozițiilor legale, este greșită.

Pe de altă parte, expertiza contabilă efectuată în cauză a constatat că societatea reclamantă a depus declarațiile de încasare valutară pentru toate exporturile efectuate, iar contravaloarea acestora a fost încasată efectiv în conturile bancare, așa încât erau îndeplinite condițiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A. Ca atare, atâta vreme cât societatea comercială a respectat toate prevederile legale, privitoare la încasarea valorii exporturilor, implicit a respectat și cerințele prevăzute prin reglementarea specială, referitoare la T.V.A. Totodată, susținerea potrivit căreia valuta, reprezentând contravaloarea exporturilor, a fost încasată în numerar nu este dovedită.

În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei atacate și respingerea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, numai în ce privește sumele de 1.020.421.008 lei, reprezentând taxa pe valoarea adăugată aferentă exporturilor și 372.063.903 lei majorări de întârziere. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 139 din Constituția României s-a stabilit că „impozitele, taxele și orice alte venituri ale bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin lege”.

Dispoziția menționată reflectă caracterul taxelor, între altele, de venituri bugetare și importanța acestora ca sursă, în cadrul politicii fiscale, de aducere la îndeplinire a imperativului social corespunzător unui interes general, cu referire la funcționarea instituțiilor publice, constituirea rezervelor de stat, derularea de alte acțiuni și obiective cu caracter economic, prin asigurarea cheltuielilor acestora. Corespunzător acestui interes general, statul preia o parte din rezultatele financiare ale subiectelor de drept impuse, stabilind, prin lege, obligații de plată în sarcina acestora. În cadrul politicii fiscale având scopul menționat, prin O.U.G.

nr. 17/2000, în vigoare în perioada examinată, a fost stabilită obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată, reprezentând un venit al bugetului de stat, din categoria impozitelor indirecte, aplicabilă acțiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferului proprietății bunurilor imobile, importului de bunuri, prestărilor de servicii, precum și operațiunilor asimilate acestora. O caracteristică foarte importantă a taxei pe valoarea adăugată este faptul că este suportată întotdeauna de beneficiar, așa încât, cu privire la o marfă produsă într-o țară și valorificată într-o altă țară, aceasta se aplică în statul în care se valorifică efectiv marfa respectivă și, ca atare, tot ceea ce se exportă este degrevat de această taxă.

Corespunzător acestui principiu, prin art. 17 pct. B lit. a) din actul normativ menționat a fost stabilită cota zero de taxă pe valoarea adăugată, între altele, pe exportul de bunuri. Cum, însă, valutele, alături de devize, fac parte din rezerva internațională deținută de banca centrală a oricărei țări, în speță B.N.R., prin art. 17 din O.U.G. nr. 17/2000, aplicarea cotei zero de T.V.A. este condiționată de încasarea contravalorii în valută a mărfurilor exportate în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R. Încasarea valutei, în modalitatea stabilită prin textul menționat, se realizează prin virament interbancar. În acest sens, Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 17/2000 nu stabilesc o altă modalitate de încasare a valutei, nu introduc condiționări neprevăzute de art. 17 din ordonanță, dispozițiile art. 9 din norme constituind doar o explicitare a acestui text.

Ca atare, critica privind lipsa condiției ca plata să se facă prin transfer bancar, între conturile partenerului extern și exportatorului român, se constată a fi neîntemeiată. Pe de altă parte, expertiza nu a dovedit că încasarea valutei a avut loc în condițiile menționate, prin virament interbancar. În cauză nu se contestă că declarațiile de încasare valutară nu au fost închise și nici nu a făcut obiectul examinării legalitatea alimentării contului exportatorului în alte modalități decât viramentul interbancar, așa încât susținerile, în acest sens, nu au legătură cu cauza. Învestite cu soluționarea cererii reclamantei, privitoare la anularea actelor contestate, instanțele aveau a examina exclusiv dacă, în cauză, este aplicabilă cota zero de T.V.A.

Cum nu s-a dovedit că valoarea în valută a mărfurilor livrate la export a fost încasată în modalitatea prevăzută de art. 17 pct. B lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, în mod corect s-a dispus, ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă, în sensul respingerii acțiunii. Ca atare, hotărârea atacată nu este supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3786 din 6 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 martie 2004.