ÎCCJ, Decizia nr. 123/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 8 noiembrie 2001,

reclamanta SC D.R.A. SRL Negrești Oaș a chemat în judecată Ministerul

Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, pentru

ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, instanța de judecată să dispună

anularea deciziei nr. 1773 din 10 octombrie 2001 a Ministerului Finanțelor

Publice și a procesului-verbal încheiat, la data de 16 august 2001, de

inspectorul de specialitate din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice

Satu Mare, prin care s-a constatat că aceasta datorează bugetului statului suma

totală de 1.392.484.911 lei, din care 1.020.421.008 lei T.V.A., 372.063.903 lei

majorări de întârziere aferente sumelor menționate și 46.978.529 lei T.V.A.

aferentă furnizorilor neachitați.

Totodată, în temeiul art. 9 din

Legea nr. 29/1990, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor

menționate, până la soluționarea irevocabilă a cauzei.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că, în mod greșit, s-a reținut de către organul de control că aceasta nu

beneficiază de cota zero de T.V.A., pentru mărfurile livrate export, în perioada

26 mai 2000 – 14 august 2001, întrucât încasarea valutei s-a realizat prin

sistemul bancar, nu în numerar, nefiind aplicabile prevederile art. 9.2 alin. (2)

din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, privind taxa pe

valoarea adăugată, aprobate prin H.G. nr. 401/2000.

Reclamanta a mai menționat că,

anterior, a fost supusă mai multor controale, având aceleași obiective și

pentru aceeași perioadă, constatându-se că societatea comercială și-a achitat obligațiile

bugetare, cu respectarea prevederilor legale. Ca atare, în raport cu dispozițiile

art. 10 din Legea nr. 30/1991, reclamanta nu mai putea fi supusă unui nou

control, cu aceleași obiective.

Direcția Generală a Finanțelor

Publice Satu Mare a solicitat respingerea acțiunii, arătând că a efectuat controlul

în temeiul prevederilor art. 9.9 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr.

17/2000, constatând că, în privința exporturilor efectuate de reclamantă către M.F.F.

Irlanda și F.C. Anglia, valuta a fost încasată în numerar, prin casierie și nu

prin conturi bancare, fiind depusă ulterior în conturile deschise la B.R.D. și B.C.R.

Nefiind îndeplinite condițiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A.,

reclamanta datorează bugetului T.V.A. de 19%.

Totodată, această pârâtă a susținut

că, la data controlului, conform balanței de verificare, la 31 iunie 2001,

reclamanta figura cu furnizori neachitați în valoare de 1.326.003.279 lei. Până

la încheierea procesului-verbal de control, reclamanta a achitat suma de

1.031.769.331 lei, împrejurare în raport cu care s-a calculat T.V.A. numai la

diferența rămasă neachitată.

Prin sentința nr. 168/CA din 8

aprilie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis acțiunea reclamantei și a anulat

actele menționate.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că, potrivit prevederilor art. 17 lit. B) din O.U.G. nr. 17/2000,

beneficiază de cota zero de T.V.A. exportul de bunuri efectuat de contribuabili

cu sediul în România, a căror contravaloare se încasează în conturi bancare

deschise la bănci autorizate de B.N.R., fără a exista vreo restricție legală

referitoare la modalitatea de plată, exclusiv prin transfer bancar, așa cum a

susținut organul de control. Impunerea unei asemenea condiții, prin pct. 9.2

din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 17/2000, nu poate fi luată în

considerare, deoarece textul menționat adaugă la lege.

De asemenea, prima instanță a

reținut că, prin expertiza contabilă efectuată în cauză, s-a constatat că toate

sumele, reprezentând contravaloarea exporturilor către cele două firme străine,

s-au încasat în contul curent al reclamantei, toate declarațiile de încasare

valutară au fost decontate, conform Regulamentului nr. 3/1997 și Normelor

privind controlul valutar emise de B.N.R., iar D.I.V.-urile au fost închise,

stabilindu-se definitiv, în urma controlului operațiunilor valutare, să sumele

datorate efectiv în valută, au fost plătite în contul bancar al reclamantei.

Referitor la suma de 46.978.529 lei,

reprezentând T.V.A., aferentă furnizorilor neachitați, expertul a constatat că

suma de 294.233.948 lei, neachitată furnizorilor, la care s-a calculat T.V.A.-ul

menționat, reprezintă contravaloarea utilajelor importate de reclamantă și care

sunt scutite de T.V.A. , astfel încât T.V.A.-ul aferent nu este dedus și nu

intră în calculele pentru rambursare, așa cum în mod greșit a reținut organul

de control.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

pârâta, Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, în nume propriu și în

reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, a declarat recurs, invocând

aplicarea greșită a legii.

Prin decizia nr. 3786 din 6

decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ,

a admis recursul, a casat sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei.

În motivarea acestei decizii,

instanța de recurs a reținut că, prin procesul-verbal încheiat, la 16 august

2001, de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Satu Mare, în urma

cererii depuse de reclamantă pentru rambursarea T.V.A., s-a constatat că, în

perioada 26 mai 2000 – 14 august 2001, societatea reclamantă a încasat valută

în numerar de la doi parteneri externi, pentru care nu beneficiază de cota zero

de T.V.A., potrivit art. 9 pct. 2 din H.G. nr. 401/2000, astfel că s-a dispus

calcularea T.V.A.-ului aferent acestor sume.

Reclamanta nu a făcut dovada că

furnizorii au fost achitați în totalitate la data efectuării controlului,

pentru care nu s-a admis deducerea și s-a dispus reportarea sumei aferente la

decontul lunii iulie 2001.

Contestația formulată de reclamantă

a fost respinsă prin Decizia nr. 1573 din 10 octombrie 2001 a Ministerului

Finanțelor, reținându-se că, potrivit pct. 9.2 din Normele de aplicare a O.U.G.

nr. 17/2001, aprobate prin H.G. nr. 401/2000, nu beneficiază de cota zero de T.V.A.

contribuabilii care încasează, în numerar sau prin transferuri din conturi

bancare personale, valuta aferentă exporturilor.

Cum reclamanta a încasat

contravaloarea mărfurilor livrate la extern în numerar și nu prin conturi

bancare, aceasta nu poate beneficia de cota zero la T.V.A.

Cu privire la suma de 46.978.520 lei,

s-a reținut că reclamanta figurează, conform balanței de verificare la 31 iunie

2001, cu furnizori neachitați, astfel că T.V.A.-ul aferent acestor sume, în

valoarea menționată, trebuie să fie raportați în decontul lunii iulie 2001.

Instanța de fond a admis acțiunea și

a anulat actele contestate, având în vedere concluziile expertizei, reținând că

încasarea valutei în numerar și prin depunere în conturi bancare nu este o

modalitate de plată nepermisă.

Soluția instanței nu își găsește

justificarea în dispozițiile legale aplicabile în cauză.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

S-a susținut că dispozițiile art. 17

lit. B) din O.U.G. nr. 17/2000, art. 9.3 din Normele metodologice de aplicare a

acestui act normativ și art. 9.2 alin. (2) din aceleași norme, nu impun condiția

ca plata exportului să se facă prin transfer bancar între conturile importatorului

și exportatorului, așa încât argumentația instanței de recurs, bazată pe

această interpretare a dispozițiilor legale, este greșită.

Pe de altă parte, expertiza contabilă

efectuată în cauză a constatat că societatea reclamantă a depus declarațiile de

încasare valutară pentru toate exporturile efectuate, iar contravaloarea

acestora a fost încasată efectiv în conturile bancare, așa încât erau

îndeplinite condițiile legale pentru a beneficia de cota zero de T.V.A.

Ca atare, atâta vreme cât societatea

comercială a respectat toate prevederile legale, privitoare la încasarea

valorii exporturilor, implicit a respectat și cerințele prevăzute prin

reglementarea specială, referitoare la T.V.A.

Totodată, susținerea potrivit căreia

valuta, reprezentând contravaloarea exporturilor, a fost încasată în numerar nu

este dovedită.

În concluzie, Procurorul General a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea în parte a deciziei atacate

și respingerea recursului declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Satu Mare, numai în ce privește sumele de 1.020.421.008 lei, reprezentând taxa

pe valoarea adăugată aferentă exporturilor și 372.063.903 lei majorări de

întârziere.

Recursul în anulare este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 139 din Constituția

României s-a stabilit că „impozitele, taxele și orice alte venituri ale

bugetului de stat și ale bugetului asigurărilor sociale se stabilesc numai prin

lege”.

Dispoziția menționată reflectă

caracterul taxelor, între altele, de venituri bugetare și importanța acestora

ca sursă, în cadrul politicii fiscale, de aducere la îndeplinire a

imperativului social corespunzător unui interes general, cu referire la funcționarea

instituțiilor publice, constituirea rezervelor de stat, derularea de alte

acțiuni și obiective cu caracter economic, prin asigurarea cheltuielilor

acestora.

Corespunzător acestui interes

general, statul preia o parte din rezultatele financiare ale subiectelor de

drept impuse, stabilind, prin lege, obligații de plată în sarcina acestora.

În cadrul politicii fiscale având

scopul menționat, prin O.U.G. nr. 17/2000, în vigoare în perioada examinată, a

fost stabilită obligația de plată a taxei pe valoarea adăugată, reprezentând un

venit al bugetului de stat, din categoria impozitelor indirecte, aplicabilă

acțiunilor privind livrările de bunuri mobile, transferului proprietății

bunurilor imobile, importului de bunuri, prestărilor de servicii, precum și

operațiunilor asimilate acestora.

O caracteristică foarte importantă a

taxei pe valoarea adăugată este faptul că este suportată întotdeauna de

beneficiar, așa încât, cu privire la o marfă produsă într-o țară și

valorificată într-o altă țară, aceasta se aplică în statul în care se valorifică

efectiv marfa respectivă și, ca atare, tot ceea ce se exportă este degrevat de

această taxă.

Corespunzător acestui principiu,

prin art. 17 pct. B lit. a) din actul normativ menționat a fost stabilită cota

zero de taxă pe valoarea adăugată, între altele, pe exportul de bunuri.

Cum, însă, valutele, alături de

devize, fac parte din rezerva internațională deținută de banca centrală a

oricărei țări, în speță B.N.R., prin art. 17 din O.U.G. nr. 17/2000, aplicarea

cotei zero de T.V.A. este condiționată de încasarea contravalorii în valută a

mărfurilor exportate în conturi bancare deschise la bănci autorizate de B.N.R.

Încasarea valutei, în modalitatea

stabilită prin textul menționat, se realizează prin virament interbancar.

În acest sens, Normele metodologice

pentru aplicarea O.U.G. nr. 17/2000 nu stabilesc o altă modalitate de încasare

a valutei, nu introduc condiționări neprevăzute de art. 17 din ordonanță,

dispozițiile art. 9 din norme constituind doar o explicitare a acestui text.

Ca atare, critica privind lipsa

condiției ca plata să se facă prin transfer bancar, între conturile

partenerului extern și exportatorului român, se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, expertiza nu a

dovedit că încasarea valutei a avut loc în condițiile menționate, prin virament

interbancar.

În cauză nu se contestă că

declarațiile de încasare valutară nu au fost închise și nici nu a făcut

obiectul examinării legalitatea alimentării contului exportatorului în alte

modalități decât viramentul interbancar, așa încât susținerile, în acest sens,

nu au legătură cu cauza.

Învestite cu soluționarea cererii

reclamantei, privitoare la anularea actelor contestate, instanțele aveau a

examina exclusiv dacă, în cauză, este aplicabilă cota zero de T.V.A.

Cum nu s-a dovedit că valoarea în

valută a mărfurilor livrate la export a fost încasată în modalitatea prevăzută

de art. 17 pct. B lit. a) din O.U.G. nr. 17/2000, în mod corect s-a dispus, ca urmare

a admiterii recursului declarat de pârâtă, în sensul respingerii acțiunii.

Ca atare, hotărârea atacată nu este

supusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de

Procurorul General.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 3786 din 6 decembrie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 15 martie 2004.