ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1207/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe data

de 22 august 2002, la Curtea de Apel Timișoara, reclamantul S.O. a solicitat

anularea deciziei nr. 470 din 17 iulie 2002, emisă de Casa Județeană de Pensii

Timiș - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, în temeiul căreia s-a

stabilit că a fost strămutat în perioada 25 martie 1944 – 6 martie 1945, din

comuna Tereblencea, aflată astăzi sub jurisdicția statului Ucraina, ca urmare a

evenimentelor de război.

Instanța învestită, prin sentința

civilă nr. 305 din 24 septembrie 2002, a admis acțiunea, a anulat decizia

atacată și a obligat unitatea pârâtă să-i recunoască reclamantului, drepturile

conferite prin art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, începând cu 25 septembrie

1940.

În motivarea sentinței pronunțate,

prima instanță a reținut că reclamantul s-a refugiat din comuna Tereblencea -

Basarabia, în România, recunoscându-i astfel calitatea de refugiat, cu începere

de la 25 septembrie 1940.

Sentința a fost recurată de pârâtă.

Prin motivele de casare formulate în

scris, recurenta a criticat hotărârea dată, pe considerentul că din tabelul

nominal de evacuare aflat la dosarul cauzei rezultă ca dată a evacuării, 26

martie 1944, fapt confirmat și de către martorul F.V., precum și prin

adeverința eliberată de către Direcția Județeană Caraș-Severin a Arhivelor

Statului, cu care se atestă că sus-numitul a fost elev al Școlii Pedagogice

Caransebeș în anii 1944 - 1945 (clasa a V-a) și 1945 - 1946 (clasa a VI-a).

Recursul este nefondat.

Din declarațiile martorilor M.G. și

G.T. rezultă că reclamantul s-a refugiat în anul 1940. din comuna sa natală. în

România, primul precizând că acesta nu s-a mai întors niciodată în localitatea

Tereblencea. iar secunda. că refugiul în România a fost „definitiv”.

Atestările acestor martori sunt

concordante cu mențiunile cuprinse în „Diploma de Capacitate pentru Învățător”,

eliberată reclamantului în anul 1948, de către Ministerul Învățământului Public

din România, în care sunt enumerate școlile normale frecventate de acesta,

printre care figurează ca absolvite primele 4 clase la Școala Normală Cernăuți.

Cunoscând că examenul de „capacitate” (final), după parcurgerea a 8 clase, a

fost promovat în anul 1948, când i s-a eliberat și diploma, urmează că primele

patru clase au fost absolvite în anii 1940, 1941, 1942, 1943, la Cernăuți.

Datele atestate prin menționata

diplomă se coroborează cu cele rezultând din certificatul invocat prin motivele

de recurs, în sensul că în diplomă se precizează, la fel ca și în certificatul

eliberat, că reclamantul a absolvit clasele a V-a și a VI-a la Școala

Pedagogică (Normală) din Caransebeș.

Actul pe care se fundamentează în

principal recurentul, în susținerea recursului, este o copie greu lizibilă,

necertifticată, de pe un așa numit „tabel nominal de evacuare

”

, în care ar figura familia S.,

inclusiv reclamantul. Din examinarea acestui act rezultă că în cuprinsul lui

este adăugată cu alt caracter de literă, propoziția „data când se face

evacuarea: 26 martie 1944”. De menționat că la dosarul de fond se află o altă

copie a aceluiași act, de data aceasta, legalizată, din care lipsește însă

mențiunea „data când se face evacuarea”.

Față de această neconcordanță, care

indică, cel puțin, că pe actul de pe care s-au făcut copiile a fost operată la

un moment dat, o adăugire, adică exact cea de care s-a prevalat recurentul,

ținând seama și de împrejurarea că înscrisul menționat nu este certificat ca

fiind identic cu originalul, urmează a se înlătura orice putere probatorie a

actului respectiv. Acesta cu atât mai mult, cu cât la dosarul cauzei se află

depozițiile autentificate a celor doi martori și copii legalizate de pe

buletinele de înscriere la biroul populației, eliberate de Comisariatul de

Poliție Pașcani, localitatea unde s-a refugiat inițial familia – pe numele

tatălui și mamei reclamantului, ambele emise la 25 septembrie 1940 și care

atestă indubitabil plecarea în refugiu a familiei sus-numitului, în anul 1940.

Concluzia pe care ar dori să o

inducă recurentul, că au existat două perioade de refugiu, iar reclamantul „nu

face dovada datei la care a încetat (prima) strămutare”, ar trebui probată de

pârâtă, care o susține, și nu impus reclamantului să facă o probă negativă.

În sfârșit, declarația martorului

F.V., depusă în recurs nu poate fi. de asemenea. acceptată în ce privește data

refugiului – 1 martie 1944, întrucât se află în flagrantă contradicție cu toate

celelalte probe ale dosarului și în primul rând, cu atestarea oficială, de

către organele de poliție, că părinții reclamantului se aflau în anul 1940, cu

domiciliul în orașul Pașcani, precum și cu atestarea din diploma de capacitate

a reclamantului, că a urmat și absolvit primele patru clase la Școala Normală

din Cernăuți.

În consecință, nefiind făcută o

dovadă pertinentă și convingătoare a susținerilor recurentei, urmează a se

respinge recursul declarat de aceasta, menținându-se ca temeinică și legală,

hotărârea atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa Județeană de Pensii Timiș, împotriva sentinței civile nr. 305 din 24

septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 25 martie 2003.