ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1252/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1252/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

La data de 19 martie 2003 s-a luat în examinare recursul

declarat de pârâții C.A.C., C.I.împotriva deciziei nr.269   din  11 mai 2001  a

Curții de Apel  București – Secția a IV – a Civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 19 martie 2003, care face parte

integrantă din prezenta decizie, iar pronunțarea s-a amânat la 27 martie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursuului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată la 27 iulie 1999, reclamantul N.N.a chemat în judecată pârâții

C.A.C. și C.I., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate nulitatea contractului autentic de vânzare-cumpărare încheiat între

părți, să fie obligați pârâții la restituirea sumei de 30.000 USD sau

echivalentul în lei, precum și la plata daunelor suferite de reclamant cu

ocazia renovării și utilării apartamentului cumpărat și cele cauzate de

imposibilitatea folosirii apartamentului, care urmează a fi stabilite pe baza

expertizei ordonate de instanță.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că apartamentul cumpărat era afectat de vicii

ascunse, constând în masive infiltrații de ape pluviale, cu inundarea lui

efectivă și cu instalarea stării de igrasie, care îl fac impropriu utilizării

scopului pentru care a fost cumpărat, anume ca sediu al unei societăți

comerciale.

Acțiunea

reclamantului a fost admisă prin sentința civilă nr. 1132 din 22 noiembrie

2000, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV – a civilă, care a

desființat contractul de vânzare-cumpărare autentificat, a obligat pârâții să

restituie reclamantului echivalentul în lei al prețului de 30.000 USD, la data

restituirii și să-i plătească acestuia 81.040.691 lei cu titlu de daune și

16.366.706 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

hotărî astfel, instanța a reținut că înainte de a vinde apartamentul, pârâții

l-au renovat și în această stare a fost văzut de reclamant, într-o perioadă de

vară când nu au avut loc precipitații, contractul fiind încheiat în formă

autentică la 8 iulie 1998. Ulterior, în urma unor ploi mai abundente,

reclamantul a constatat masive infiltrații de apă, inundarea apartamentului,

apariția igrasiei pe pereți și a umidității pe pardoseala tuturor încăperilor.

Instanța a

apreciat că viciile care afectează apartamentul sunt grave și ascunse, că ele

au fost cunoscute de pârâți și în consecință, în baza art. 1352, 1356 C.civ.,

s-a desființat convenția părților, pârâții au fost obligați la restituirea

prețului încasat și la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamant,

stabilită de expertiză.

Pârâții au

atacat cu apel hotărârea primei instanțe, susținând că acțiunea reclamantului

este inadmisibilă deoarece cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, el

are împotriva vânzătorului doar acțiunea în garanție, care însă a fost

insuficient timbrată și introdusă cu depășirea teermenului de prescripție, iar

instanța nu a dat o apreciere corectă probelor administrate.

Prin decizia

civilă nr. 269 din 11 mai 2001, Curtea de Apel București, secția a IV – a

civilă, a respins apelul pârâților.

Acțiunea

introdusă de intimatul-reclamant a fost corect calificată de prima instanță ca

acțiune redhibitorie, imobilul vândut a fost afectat de vicii ascunse,

neobservabile la încheierea contractului, întrucât apartamentul a fost renovat

în vederea vânzării, dar, odată cu începerea ploilor, au apărut infiltrații

masive de apă, umiditate în pardoseală și igrasie pe pereți, împrejurări

dovedite prin probele administrate.

Critica

referitoare la tardivitatea introducerii acțiunii a fost respinsă de instanța

de apel, cu motivarea că s-au respectat prevederile art. 11 alin. 2 din Decretul

nr.167/1958, singurele aplicabile speței, precum și dispozițiile imperative ale

Legii nr. 146/1997 privitoare la plata taxelor judiciare de timbru, iar probele

au fost corect apreciate de prima instanță.

Împotriva

deciziei au declarat recurs pârâții,   pe care l-au reformulat în termenul

legal.

Recurenții

susțin că în instanța de apel nu au fost citați, prezența avocatului

nesuplinind această omisiune, așadar cauza s-a soluționat cu lipsă de

procedură, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C.proc.civ..

Instanța nu

s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de apel, a mijloacelor de apărare și a

dovezilor privitoare la împrejurarea că intimatul-reclamant a promovat acțiunea

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare fără a avea consimțământul

soției sale, prezumția mandatului tacit al acesteia nu operează și expertiza a

fost efectuată cu încălcarea art. 208, 209 C.proc.civ., ceea ce impune

refacerea ei.

Se mai susține

în motivarea recursului că instanța a acordat ce nu s-a cerut, intimatul-reclamant

a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

și instanța a dispus desființarea contractului, iar în considerentele hotărârii

a analizat acțiunea ca fiind o acțiune redhibitorie, cu consecința rezoluțiunii

contractului. Acțiunea, așa cum a fost formulată de intimatul-reclamant, era

inadmisibilă și trebuia respinsă, iar în ce privește acțiunea redhibitorie, nu

erau realizate condițiile care să ducă la admiterea ei, intimatul fiind dator

să se informeze asupra imobilului pe care urma să îl cumpere.

Cererea

introductivă de instanță, ca și cea de repunere pe rol după suspendarea

judecății, nu au fost legal timbrate, iar termenul de 6 luni pentru promovarea

acțiunii privind viciile ascunse, conform art. 5 din Decretul nr.167/1958, a

fost depășit, acțiunea fiind tardiv formulată și instanța nu a dat o corectă

interpretare probelor administrate, pronunțînd o hotărâre netemeinică.

În drept se

mai invocă prevederile art. 304 pct. 6 și 10 C.proc.civ..

Criticile

formulate de recurenți sunt neîntemeiate.

În instanța de

apel, recurenții au fost legal citați pentru primul termen de judecată – 30

aprilie 2001 – de la aceeași adresă de unde au fost citați pe tot parcursul

judecării cauzei la instanța de fond, indicată de ei în întâmpinare (fila 15

dosarul de fond) și în contractul autentic de vânzare-cumpărare. Recurenții nu

s-au prezentat în instanța de apel, pentru ei  s-a înfățișat avocatul lor, cu

împuternicirea avocațială din 30 martie 2001 și tot el s-a prezentat la termenul

următor din 11 mai 2001, când apelul s-a soluționat, lipsind apelanții,

recurenții de azi.

Potrivit

prevederilor art. 153 alin. 1 C.proc.civ., partea care a fost prezentă la

înfățișare, ea însăși sau prin mandatar, nu va fi citată în tot cursul judecării

la acea instanță, fiind presupusă că cunoaște termenele următoare. Așadar,

prezumția de cunoaștere a termenelor ulterioare, în speță cel din 11 mai 2001,

operează chiar   dacă partea nu s-a prezentat personal, ci numai prin mandatar.

Acțiunea

redhibitorie a fost promovată numai de intimatul-reclamant privitor la imobilul

bun comun. Nu era necesar consimțământul soției sale pentru că nu sunt prezente

ipotezele prevăzute în art. 35 alin. 2 C.fam., anume înstrăinarea sau grevarea

unui imobil. Chiar dacă s-ar admite contrariul, recurenții nu au calitatea

procesuală activă să invoce nulitatea întemeiată pe absența consimțământului

soției intimatului. Aceasta pentru că încălcarea prevederilor art. 35 alin. 2

C.fam. atrage sancțiunea nulității relative a actului juridic, scopul

dispoziției legale fiind ocrotirea intereselor soțului care nu și-a dat acordul

expres pentru înstrăinarea sau grevarea imobilului bun comun și prin urmare

nerespectarea dispoziției legale poate fi invocată numai de persoana al cărui

interes a fost nesocotit la încheierea  actului juridic, în speță soția

intimatului-reclamant, care poată să confirme actul juridic, chiar tacit, prin

renunțarea la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Așadar,

nulitatea relativă care constă în nesocotirea prevederilor art. 35 alin. 2

C.fam., este o nulitate de protecție a intereselor soțului, o poate invoca doar

acesta, nu și recurenții.

Expertiza,

dispusă de instanța de fond, s-a efectuat cu respectarea prevederilor legale

înscrise în art. 208, 209 C.proc.civ..

Recurentul a

fost citat de expert, dovada de primire se află în dosar (f. 52), semnată de

recurentă, care a fost prezentă la data și locul convocării, mențiune

consemnată la pagina a 2 – a a raportului de expertiză (f. 32).

În ce privește

adresa de unde recurentul a fost citat, ea este aceeași ca în citațiile

anterioare, pe care el a precizat-o în întâmpinaare și este menționată în

contractul de vânzare-cumpărare, anume București, str. Constantin Rădulescu

Motru nr. 199 bloc 33, sc. 1, etaj 7, apartament 29, sector 4.

Recurentul,

prin avocatul său, a ridicat obiecțiuni privind citarea, sens în care a depus

în copie cartea de identitate a recurentului (f. 53) în care domiciliul său

este același, mai puțin numărul imobilului 29 în loc de 199 de unde a fost

citat anterior. Obiecțiunea nu poate fi acceptată. Recurentul a fost citat de

la nr. 199 la data de 9 februarie 2000 (f. 52) iar cartea lui de identitate, în

care apare nr. 29, dar cu același număr de bloc, scară, etaj și apartament, i

s-a eliberat la 4 iulie 2000, deci după data citării, iar pentru termenele

următoare el avea obligația, înscrisă în art. 98 C.proc.civ., sub “pedeapsa

neluării ei în seamă”, să anunțe instanța prin cerere și partea potrivnică prin

scrisoare recomandată, ceea ce însă nu a făcut.

Cu referire la

calificarea juridică a acțiunii introductive de instanță, se reține că

intimatul-reclamant a formulat primul capăt de cerere în sensul de a se

constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, invocând însă prevederile

art. 1352, 1356 C.civ., texte care reglementează răspunderea vânzătorului

pentru viciile lucrului vândut și întinderea acestei răspunderi, și a învederat

motivele pentru care cere desființarea contractului, anume existența viciilor

ascunse ale imobilului cumpărat, constând în masive infiltrări de ape pluviale

și instalarea stării de igrasie, aspecte neobservabile la încheierea

contractului datorită timpului călduros, fără precipitații o lungă perioadă, și

a zugrăvirii recente a imobilului de către recurenți.

Pentru a caracteriza

corect acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze după sensul

literal sau juridic al termenilor folosiți ci după sensul pe care

intimatul-reclamant a înțeles să îl atribuie acelor termeni, după natura

dreptului și scopului urmărit prin exercitarea acțiunii în justiție.

În cauză, în

pofida formulării improprii, cadrul legal este cel al acțiunii redhibitorii,

caracterizare pe care chiar recurenții au acceptat-o în întâmpinarea depusă la

prima instanță (f. 16). Concluzia nu este contrazisă de invocarea celorlalte

două texte de lege, art. 948, 966 C.civ., alături de art. 1352, 1356 C.civ.,

ele înscriu condițiile esențiale pentru validitatea convențiilor, cu referire

specială la cauza convențiilor.

Acțiunea

redhibitorie este o acțiune în rezoluțiune, care are ca efect desființarea

vânzării, cumpărătorul restituie lucrul și reprimește prețul de la vânzător,

iar dacă vânzătorul a fost de rea-credință , ceea ce înseamnă că a cunoscut

viciile lucrului, el datorează și daune-interese (art. 1356 C.civ.).

Condițiile

pentru promovarea și admiterea acțiunii redhibitorii au fost corect reținute ca

fiind realizate în prezentul litigiu. Viciul, anume potențiala infiltrare a

apei pluviale în pereții imobilului, instalarea stării ireversibile de igrasie,

umiditate în  pardoseală, exista la data încheierii contractului, chiar dacă

atunci nu era vizibil ca urmare a unei lungi perioade calde și fără ploi și a

renovării apartamentului de recurenți, viciul era ascuns (dar cunoscut de

vânzători) și îndeajuns de grav pentru a face imobilul impropriu întrebuințării

la care a fost destinat după natura lui (locuință sau sediul unei societăți

comerciale), iar imputarea adusă intimatului că nu a detectat viciul la

cumpărare este neîntemeiată, el nici nu putea să-l constate la o verificare

normală, chiar atentă, pentru că la acea dată nu era vizibil.

Critica

recurenților, relativ la timbrarea acțiunii și a cererii de repunere pe rol a

cauzei după suspendare, nu poate fi primită.

Instanța de

fond a dispus nelegal suspdarea judecării cauzei din lipsa părților la 16

februarie 2000, fără a observa că în cererea de chemare în judecată

intimatul-reclamant a menționat că solicită judecarea cauzei în lipsa sa,

ipoteză în care la repunerea pe rol el nu datora taxă de timbru iar pentru

acțiune intimatul a depus ulterior completarea timbrării, instanța de fond

neglijând să îi pună în vedere această obligație.

Acțiunea a

fost introdusă în termenul legal de prescripție, recurenții-vânzători au ascuns

viciile cu viclenie (ceea ce înseamnă că au fost de rea-credință), caz în care

se aplică termenul general de prescripție extinctivă prevăzut de art. 3 alin. 1

din Decretul nr.167/1958 (și nu termenul prevăzut în art. 5) care începe să

curgă după distincțiile arătate în art. 11 alin. 1 – 2 din același decret.

În ce privește

critica vizând aprecierea eronată a probelor administrate, ea nu mai subzistă

ca motiv de recurs după 2 mai 2001 ca urmare a abrogării punctului 11 din

art.304 C.proc.civ. prin O.U.G.nr.138/2000.

Pentru

considerentele expuse, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de

recurenții-pârâți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâții C.A.C. și C.I.

împotriva deciziei 269 din 11 mai 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV

– a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  27 martie   2003.