ÎCCJ, Decizia nr. 138/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 3 din 10

ianuarie 2003, Tribunalul Mureș a condamnat, între alții, pe inculpatul R.P. la

16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de

art. 174 raportat la art. 175 lit. d) C. pen., la un an și 6 luni închisoare

pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. și la 2 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C.

pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34

lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele, dispunându-se ca inculpatul să

execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 6 luni închisoare, în total 16 ani și

6 luni închisoare.

A fost revocată suspendarea

condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 772/1997 a Judecătoriei Târgu Mureș, urmând ca această pedeapsă să

fie executată pe lângă pedeapsa cea mai grea, adică 17 ani închisoare.

S-a dedus din pedeapsă timpul

reținerii și arestării preventive, cu începere de la 6 octombrie 1999 până la

10 ianuarie 2003, dispunându-se, totodată, menținerea stării de arest a

inculpatului.

Împotriva sentinței au declarat apel

procurorul și inculpatul.

Prin decizia penală nr. 100/A din 18

iunie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost respins, ca nefondat, apelul

declarat de procuror și, admițându-se apelul inculpatului, s-a desființat

parțial sentința. Ca urmare, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a

constatat grațierea integrală condiționată a pedepsei anterioare de 6 luni

închisoare și a pedepsei de un an și 6 luni închisoare aplicată pentru

infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., dispunându-se eliminarea

dispoziției de revocare a suspendării pentru pedeapsa anterioară de 6 luni

închisoare și menținerea contopirii pedepselor stabilite pentru celelalte două

infracțiuni în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 16 ani

închisoare.

Împotriva sentinței au declarat

recurs procurorul și inculpatul R.P., fiind fixat termen, pentru judecarea

recursurilor, la 24 octombrie 2003.

Prin încheierea din 1 august 2003,

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160

d

C.

proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând

prelungirea acesteia până la 29 august 2003.

Inculpatul a declarat recurs

împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi

considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160

d

alin. (1)

C. proc. pen. se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de

fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea

ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375

alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385

12

alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu,

legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau

revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din

același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea

preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod

corespunzător dispozițiile art. 160

b

și ale art. 160

c

alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate

cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160

d

C. proc. pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau

revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Așa fiind, și cum prin art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10

iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe

prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru

încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de

recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce

nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței

de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu

recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe

ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi

inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la

competența instanțelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte

interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160

d

,

corelate cu cele ale art. 160

c

alin. (1) C. proc. pen., mai este

impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care

se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de

instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi

exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se

inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu

obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de inculpatul R.P. împotriva încheierii din 1 august 2003, pronunțată

de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3135/2003.

Obligă pe inculpat să plătească

statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi

avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică azi,

25 august 2003.