ÎCCJ, Decizia nr. 138/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 3 din 10 ianuarie 2003, Tribunalul Mureș a condamnat, între alții, pe inculpatul R.P. la 16 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 174 raportat la art. 175 lit. d) C. pen., la un an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen. și la 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 192 alin. (2) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 6 luni închisoare, în total 16 ani și 6 luni închisoare.

A fost revocată suspendarea condiționată a executării pedepsei de 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 772/1997 a Judecătoriei Târgu Mureș, urmând ca această pedeapsă să fie executată pe lângă pedeapsa cea mai grea, adică 17 ani închisoare. S-a dedus din pedeapsă timpul reținerii și arestării preventive, cu începere de la 6 octombrie 1999 până la 10 ianuarie 2003, dispunându-se, totodată, menținerea stării de arest a inculpatului. Împotriva sentinței au declarat apel procurorul și inculpatul. Prin decizia penală nr. 100/A din 18 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de procuror și, admițându-se apelul inculpatului, s-a desființat parțial sentința.

Ca urmare, în baza art. 1 din Legea nr. 543/2002 s-a constatat grațierea integrală condiționată a pedepsei anterioare de 6 luni închisoare și a pedepsei de un an și 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., dispunându-se eliminarea dispoziției de revocare a suspendării pentru pedeapsa anterioară de 6 luni închisoare și menținerea contopirii pedepselor stabilite pentru celelalte două infracțiuni în sensul ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 16 ani închisoare. Împotriva sentinței au declarat recurs procurorul și inculpatul R.P., fiind fixat termen, pentru judecarea recursurilor, la 24 octombrie 2003. Prin încheierea din 1 august 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și pe dispozițiile art. 160 d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 29 august 2003. Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare. Recursul nu este admisibil. Prin art. 160 d alin. (1) C. proc. pen.

se prevede că „dacă inculpatul a fost condamnat de instanța de fond la pedeapsa închisorii sau detențiunii pe viață, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 385 12 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanța verifică, din oficiu, legalitatea arestării și dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri". Dar, în timp ce prin alin. (2) din același articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispozițiile art. 160 b și ale art. 160 c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menționate în alin. (1) al art. 160 d C. proc.

pen., prin care instanța de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac. Așa fiind, și cum prin art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanțe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunțată în aceeași materie de instanța de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanței de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs și pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanțe ierarhic superioare celei firești cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competența instanțelor. În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160 d , corelate cu cele ale art. 160 c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă și de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanța firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecință, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul R.P. împotriva încheierii din 1 august 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3135/2003. Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică azi, 25 august 2003.