ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2003
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1327/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile
nr.74/CA/2002-P din 25 februarie 2002 a Curții de Apel Oradea.
La
apelul nominal au lipsit recurentul reclamant B.A., precum și intimata
pârâtă Casa Județeană de Pensii Bihor.
Procedura
completă.
S-a
referit că, recurentul reclamant în temeiul dispozițiilor art.242 Cod
procedură civilă, a solicitat judecarea în lipsă.
C
U R T E A
Asupra
recursului de față;
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin
acțiunea înregistrată pe data de 31 octombrie 2001 la Curtea de Apel
Oradea reclamantul B.A. a solicitat anularea Hotărârii nr.1038 a Casei
județene de pensii Bihor – Comisia pentru aplicarea Legii nr.189/2000, cu
care i s-a respins cererea de recunoaștere a calității de
beneficiar al prevederilor O.G. nr.105/1999, aprobată cu Legea nr.189/2000
și a prevederilor Legii nr.367/2001.
Instanța
investită a respins acțiunea cu motivarea că în cauză nu se
face dovada că reclamantul ar fi fost supus vreunei persecuții
etnice.
Împotriva
sentinței a declarat recurs reclamantul susținând că a fost
obligat să plece din Oradea, aflată în teritoriul vremelnic cedat al
Ardealului de Nord ca urmare a Dictatului de la Viena și să se
refugieze în orașul Beiuș plecând după tatăl său care
fusese arestat anterior de autoritățile maghiare pentru pretinse
motive politice, în realitate motive etnice, și trecuse în România.
Recursul
este nefondat.
Din
materialul probator aflat la dosarul la dosarul cauzei rezultă că
recurentul după ce a urmat cursurile Liceului „E.Gojda” din Oradea
până în anul 1942 și apoi la Școala superioară
maghiară Baross Gavril din același oraș, și-a încheiat
studiile, prin promovarea examenului de bacalaureat, la Școala medie din Debrecen
(Debrețin) în septembrie 1943. Ulterior, a revenit la Oradea, de unde a
plecat în orașul Beiuș.
Motivul
refugiului său a fost – astfel cum precizează prin chiar
petiția de recurs – dorința de a-și urma tatăl care fusese
nevoit să se refugieze în același oraș din motive de
persecuție etnică.
Din
probele dosarului nu rezultă, nici chiar în mod indirect, că asupra
recurentului s-ar fi exercitat presiuni de ordin etnic.
La
data când reclamantul a plecat din Oradea avea peste 20 de ani, în
primăvara anului următor fiind încorporat în armata română.
Chiar
dacă opțiunea sa poate fi înțeleasă, ca un act de
solidaritate cu tatăl său, nu este de natură să-i confere
lui însuși calitatea de persecutat etnic, neexistând de altfel nici o
altă circumstanță revelatoare, în acest sens, la dosarul cauzei.
În
consecință, recursul declarat se vădește nefondat și
urmează a fi respins, cu menținerea soluției pronunțate de
prima instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge
recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile nr.74/CA/2002-P din
25 februarie 2002 a Curții de Apel Oradea, ca nefondat.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 1 aprilie 2003.