ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 11 octombrie 2005, și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantele S.M.E., S.L., S.M.C. și S.M., au formulat contestație împotriva deciziei nr. 1 din 26 septembrie 2005 emisă de SC U.I.C. SA, solicitând anularea acesteia și obligarea intimatei să le restituie în natură imobilul situat în București, la parterul și subsolul hotelului „U.”, format din: „una prăvălie cu pivnița aferentă situată sub ea” în suprafață de – atelier 33,20 mp; pivnița 17,80 mp și teren aferent 6 mp și drepturile de folosință comună a instalațiilor tehnice și sanitare, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, obligarea acesteia la despăgubiri în echivalent la prețurile actuale la piața liberă.

Prin decizia contestată notificările prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului au fost respinse ca tardiv formulate potrivit Legii nr. 10/2001, decizie emisă în soluționarea celor două notificări din 18 mai 2001 și 9 noiembrie 2001. Prin sentința civilă nr. 265 din 20 februarie 2007, a fost admisă contestația, s-a anulat decizia nr. 1 din 26 septembrie 2005 emisă de intimată și a fost obligată intimata să soluționeze pe fond notificarea din 21 septembrie 2005 formulată de către contestatoare. Prin decizia civilă nr. 144 din 26 februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de intimată; a fost admis apelul contestatorilor, fiind desființată în parte sentința, iar cauza trimisă spre rejudecare Tribunalului București în ceea ce privește soluționarea cererii de restituire în natură a imobilului.

Decizia civilă nr. 144 din 26 februarie 2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a devenit irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de intimată, prin decizia civilă nr. 5333 din 1 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În rejudecare, Tribunalul București – secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 533 din 20 aprilie 2010, a admis în parte acțiunea; a anulat dispoziția nr. 1 din 26 septembrie 2005; a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru spațiul aflat la parter și subsol cu suprafață utilă inițială de 51 mp și 6 mp teren, identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert B.G., despăgubiri ce urmează a se acorda în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005; prin aceeași hotărâre a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea în rest și a fost obligată pârâta la 1700 lei cheltuieli de judecată către reclamante, precum și la 1500 lei diferență de onorariu către expertul B.G.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamante, prin decizia nr. 757 din 13 decembrie 2010, în majoritate, a respins calea de atac, ca nefondată, pentru argumentele ce urmează. Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001 sunt incidente în cauză deoarece imobilul revendicat a fost transformat, în acest raport de expertiză efectuat de expert B.G. reținându-se că „În prezent spațiul modificat face parte din Complexul Hotelier U. … Complexul Hotelier U. (după preluarea și a spațiului S. în 1967) a fost după 1994 integral consolidat, refăcut funcțional și finisat. Spațiul S. revendicat a suferit aceleași transformări (descrise în capitolul III al expertizei) și este integrat în acest complex”.

Rezultă că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, context în care critica apelanților pe acest aspect a fost respinsă ca nefondată, imobilul astfel cum a fost identificat de către expert fiind unul nou, în raport de cel revendicat, fiind modificat esențial. În ce privește modul de preluare a imobilului reclamanții nu au investit instanța de judecată cu un capăt de cerere prin care să se constate preluarea fără titlu a imobilului și ca atare nu s-au administrat probe, Curtea constatând în cauză incidența dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (1) și (3) urmând ca reclamanții să fie despăgubiți prin măsuri reparatorii în echivalent, conform dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, în conformitate cu art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât la data privatizării, cât și în prezent, statul prin SC L. SA, era acționar minoritar la SC U.I.C. SRL conform contractului și statului de constituire al intimatei pârâte. Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că față de dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, imobilul putea fi restituit în natură deoarece, față de conținutul raportului de expertiză, toate modificările s-au făcut în suprafața construită spre interior de circa 6 m.p., și nu transformări ori adăugiri ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării.

Se arată că această critică nu privește modul în care instanța a interpretat probele, critică ce nu ar fi posibilă, ci privește modul greșit în care instanța a aplicat dispozițiile art. 19 deoarece sporul de 6 m.p. reprezintă doar 12% din suprafața inițială de 51 m.p. O altă critică se referă la greșita aplicare a dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005. În dezvoltarea criticii este reprodusă în integralitate opinia separată formulată de unul dintre judecători în cadrul completului de divergență. Rezumând opinia minoritară, însușită de recurente, rezultă că instanțele trebuiau să acorde despăgubiri bănești conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007. Se mai arată că reluarea procedurilor cu caracter administrativ contravine principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în cauza Faimblat împotriva României a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă, acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, întrucât Fondul „Proprietatea” nu funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă, astfel cum deja s-a stabilit prin cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României și Matache și alții împotriva României. Menținerea soluției privind stabilirea generică a despăgubirilor ar conduce la încălcarea dreptului recurenților la o reparație justă și efectivă. SC U.I.C. SRL, prin întâmpinarea formulată solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele ce succed. Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit art. 314 C. proc. civ., hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite. Recurentele, prin criticile referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, invocă de fapt, greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, urmare a evaluării greșite a probatoriului administrat în cauză.

Critica, osebit de faptul că privește aspecte de netemeinicie, este nefondată. Astfel, imobilul notificat, format dintr-o prăvălie de 33,20 m.p. și pivniță aflată sub ea, în suprafață de 17,80 m.p. cu teren aferent de 6 m.p., urmare, a consolidărilor și transferurilor spațiului în litigiu, este integrată în Complexul hotelier U. La subsol s-a creat o încăpere mai mare prin unirea subsolurilor adiacente (patru la număr) și o deschidere, unde se află camera hidroforului și a gazelor pentru complexul hotelier, consolidări și transformări cu respectarea Legii nr. 50/1991, față de existența autorizației făcute de construire din 7 iunie 1994 emisă de Primăria municipiului București. Prăvălia este integrată în spațiul deschis al cafenelei L. În cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 19 din lege, în sensul invocat de recurente.

Ipoteza prevăzută la art. 19 alin. (1) din lege vizează acele construcții, cărora, prin transformările survenite, în raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării (etajări sau/și adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea construcție căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-au adus numai îmbunătățiri funcționale. De asemenea, tot conform normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu poate fi circumscrisă ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 nici acea construcție căreia i-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeței preluate.

Or, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor, câtă vreme spațiul în litigiu nu mai există în individualitatea sa, fiind integrat într-o cafenea (prăvălia) și într-un subsol tehnic (subsolul de 17,80 m.p.). Drept urmare, statuarea ambelor instanțe de fond în sensul că imobilul notificat nu poate fi restituit în natură este corectă. Recurentele, preluând motivarea din opinia minoritară, invocă greșita aplicare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Potrivit acestei decizii, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. În cauza de față nu se identifică situația premisă avută în vedere prin decizia pronunțată în interesul legii, refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Recurenții, prin cererea de chemare în judecată, au contestat decizia emisă de unitatea deținătoare, SC U.I.C.

SA, prin care notificarea a fost respinsă ca tardiv introdusă. Instanța, învestită în acest fel, a constatat greșita soluționare pe cale de excepție și, anulând decizia, a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc, despăgubiri ce urmează a se acorda în temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005. Așadar, dat fiind situația de fapt menționată, în sensul existenței unei decizii prin care unitatea deținătoare a soluționat notificarea, cauza Flaimbat împotriva României nu își găsește incidența în cauză. Referitor la criticile privind nefuncționarea Fondului „Proprietatea” și consecințele acesteia asupra drepturilor reclamantelor de a fi despăgubite pentru bunurile de care au fost private de bunurile lor, Înalta Curte reține incidența cauzei Maria Atanasiu și alții împotriva României, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010, anterior pronunțării deciziei recurate ce a intervenit la 13 decembrie 2010. Urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului, circumstanțele factuale de natura celor din speță permit recunoașterea unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001 inițiată de reclamante, independent de nefuncționalitatea Fondului „Proprietatea”. Prin această hotărâre pilot s-a instituit în sarcina Statului Român o obligație de adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual, aplicat și în cauza de față, și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în situația imposibilității de restituire în natură a bunului. Din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petenților din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile stabilite a fi acordate recurentelor din prezenta cauză, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor referitoare la caracterul teoretic și iluzoriu al plății indemnizațiilor în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.

Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Dat fiind poziția intimatei de parte câștigătoare în proces, recurentele vor fi obligate la plata sumei de 2150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții S.M.E., S.L., S.M. și S.M.C. împotriva deciziei nr. 757/A din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă. Obligă recurenții la plata sumei de 2150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC U.I.C. SA. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2012.