ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 505/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 11

octombrie 2005, și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă,

reclamantele S.M.E., S.L., S.M.C. și S.M., au formulat contestație împotriva deciziei

nr. 1 din 26 septembrie 2005 emisă de SC U.I.C. SA, solicitând anularea

acesteia și obligarea intimatei să le restituie în natură imobilul situat în

București, la parterul și subsolul hotelului „U.”, format din: „una prăvălie cu

pivnița aferentă situată sub ea” în suprafață de – atelier 33,20 mp; pivnița 17,80

mp și teren aferent 6 mp și drepturile de folosință comună a instalațiilor

tehnice și sanitare, iar dacă restituirea în natură nu mai este posibilă,

obligarea acesteia la despăgubiri în echivalent la prețurile actuale la piața

liberă.

Prin decizia contestată notificările

prin care reclamantele au solicitat restituirea în natură a imobilului au fost

respinse ca tardiv formulate potrivit Legii nr. 10/2001, decizie emisă în

soluționarea celor două notificări din 18 mai 2001 și 9 noiembrie 2001.

Prin sentința civilă nr. 265 din 20

februarie 2007, a fost admisă contestația, s-a anulat decizia nr. 1 din 26

septembrie 2005 emisă de intimată și a fost obligată intimata să soluționeze pe

fond notificarea din 21 septembrie 2005 formulată de către contestatoare.

Prin decizia civilă nr. 144 din 26

februarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

fost respins, ca nefondat, apelul formulat de intimată; a fost admis apelul

contestatorilor, fiind desființată în parte sentința, iar cauza trimisă spre

rejudecare Tribunalului București în ceea ce privește soluționarea cererii de

restituire în natură a imobilului.

Decizia civilă nr. 144 din 26

februarie 2008 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă a devenit

irevocabilă prin respingerea ca nefondat a recursului declarat de intimată,

prin decizia civilă nr. 5333 din 1 octombrie 2008 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

În rejudecare, Tribunalul București

– secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 533 din 20 aprilie 2010, a

admis în parte acțiunea; a anulat dispoziția nr. 1 din 26 septembrie 2005; a

constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc pentru spațiul aflat la parter și subsol cu

suprafață utilă inițială de 51 mp și 6 mp teren, identificat prin raportul de

expertiză efectuat de expert B.G., despăgubiri ce urmează a se acorda în

temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005; prin aceeași hotărâre a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea în rest și a fost obligată pârâta la 1700 lei

cheltuieli de judecată către reclamante, precum și la 1500 lei diferență de

onorariu către expertul B.G.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamante, prin

decizia nr. 757 din 13 decembrie 2010, în majoritate, a respins calea de atac,

ca nefondată, pentru argumentele ce urmează.

Dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001

sunt incidente în cauză deoarece imobilul revendicat a fost transformat, în

acest raport de expertiză efectuat de expert B.G. reținându-se că „În prezent

spațiul modificat face parte din Complexul Hotelier U. … Complexul Hotelier U. (după

preluarea și a spațiului S. în 1967) a fost după 1994 integral consolidat,

refăcut funcțional și finisat. Spațiul S. revendicat a suferit aceleași

transformări (descrise în capitolul III al expertizei) și este integrat în

acest complex”. Rezultă că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă,

context în care critica apelanților pe acest aspect a fost respinsă ca nefondată,

imobilul astfel cum a fost identificat de către expert fiind unul nou, în

raport de cel revendicat, fiind modificat esențial.

În ce privește modul de preluare a

imobilului reclamanții nu au investit instanța de judecată cu un capăt de

cerere prin care să se constate preluarea fără titlu a imobilului și ca atare

nu s-au administrat probe, Curtea constatând în cauză incidența dispozițiilor art.

29 din Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (1) și (3) urmând ca reclamanții să

fie despăgubiți prin măsuri reparatorii în echivalent, conform dispozițiilor titlului

VII din Legea nr. 247/2005.

Pe de altă parte, în conformitate cu

art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atât la data privatizării, cât și în

prezent, statul prin SC L. SA, era acționar minoritar la SC U.I.C. SRL conform

contractului și statului de constituire al intimatei pârâte.

Împotriva deciziei au declarat

recurs reclamantele, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs

se arată că față de dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

imobilul putea fi restituit în natură deoarece, față de conținutul raportului

de expertiză, toate modificările s-au făcut în suprafața construită spre

interior de circa 6 m.p., și nu transformări ori adăugiri ce reprezintă peste

100% raportat la aria desfășurată existentă la data preluării.

Se arată că această critică nu

privește modul în care instanța a interpretat probele, critică ce nu ar fi

posibilă, ci privește modul greșit în care instanța a aplicat dispozițiile art.

19 deoarece sporul de 6 m.p. reprezintă doar 12% din suprafața inițială de 51 m.p.

O altă critică se referă la greșita

aplicare a dispozițiilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În dezvoltarea criticii este

reprodusă în integralitate opinia separată formulată de unul dintre judecători

în cadrul completului de divergență.

Rezumând opinia minoritară, însușită

de recurente, rezultă că instanțele trebuiau să acorde despăgubiri bănești

conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007. Se mai arată

că reluarea procedurilor cu caracter administrativ contravine principiului

soluționării cauzei într-un termen rezonabil. De altfel, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în cauza Faimblat împotriva

României a stabilit că deși Legea nr. 10/2001 deschide reclamanților accesul la

o procedură administrativă urmată, dacă este cazul, și de una contencioasă,

acest acces rămâne teoretic și iluzoriu, întrucât Fondul „Proprietatea” nu

funcționează de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă,

astfel cum deja s-a stabilit prin cauzele Ruxandra Ionescu împotriva României

și Matache și alții împotriva României. Menținerea soluției privind stabilirea

generică a despăgubirilor ar conduce la încălcarea dreptului recurenților la o

reparație justă și efectivă.

SC U.I.C. SRL, prin întâmpinarea

formulată solicită respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte, analizând decizia prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale

și a temeiurilor de drept incidente în cauză, reține caracterul nefondat al

recursului pentru argumentele ce succed.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

potrivit art. 314 C. proc. civ., hotărăște asupra fondului pricinii în toate

cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a

legii la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin stabilite.

Recurentele, prin criticile

referitoare la greșita aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001

privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, invocă de fapt, greșita stabilire a situației de

fapt de către instanța de apel, urmare a evaluării greșite a probatoriului

administrat în cauză.

Critica, osebit de faptul că

privește aspecte de netemeinicie, este nefondată.

Astfel, imobilul notificat, format

dintr-o prăvălie de 33,20 m.p. și pivniță aflată sub ea, în suprafață de 17,80 m.p. cu teren aferent de 6 m.p., urmare, a consolidărilor și transferurilor spațiului în

litigiu, este integrată în Complexul hotelier U. La subsol s-a creat o încăpere

mai mare prin unirea subsolurilor adiacente (patru la număr) și o deschidere,

unde se află camera hidroforului și a gazelor pentru complexul hotelier,

consolidări și transformări cu respectarea Legii nr. 50/1991, față de existența

autorizației făcute de construire din 7 iunie 1994 emisă de Primăria

municipiului București.

Prăvălia este integrată în spațiul

deschis al cafenelei L.

În cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 19 din lege, în sensul invocat de recurente.

Ipoteza prevăzută la art. 19 alin. (1)

din lege vizează acele construcții, cărora, prin transformările survenite, în

raport cu forma inițială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din

alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfășurată existentă

la data preluării (etajări sau/și adăugiri de corpuri noi pe orizontală). Nu se

circumscrie ipotezei prevăzute la alin. (1) al art. 19 din lege acea

construcție căreia i s-a modificat compartimentarea inițială ori i s-au adus

numai îmbunătățiri funcționale. De asemenea, tot conform normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, nu poate fi circumscrisă ipotezei

prevăzute la alin. (1) al art. 19 nici acea construcție căreia i-au fost

adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, corpuri

suplimentare ce au o utilizare independentă de cea a suprafeței preluate.

Or, în cauză, nu este incidentă

niciuna dintre ipotezele avute în vedere de legiuitor, câtă vreme spațiul în

litigiu nu mai există în individualitatea sa, fiind integrat într-o cafenea

(prăvălia) și într-un subsol tehnic (subsolul de 17,80 m.p.).

Drept urmare, statuarea ambelor

instanțe de fond în sensul că imobilul notificat nu poate fi restituit în

natură este corectă.

Recurentele, preluând motivarea din

opinia minoritară, invocă greșita aplicare a deciziei nr. XX din 19 martie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Potrivit acestei decizii, în

aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de

judecată este competentă să soluționeze pe fond, nu numai contestația formulată

împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a

solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea

persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate.

În cauza de față nu se identifică

situația premisă avută în vedere prin decizia pronunțată în interesul legii,

refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea

părții interesate.

Recurenții, prin cererea de chemare

în judecată, au contestat decizia emisă de unitatea deținătoare, SC U.I.C. SA,

prin care notificarea a fost respinsă ca tardiv introdusă.

Instanța, învestită în acest fel, a

constatat greșita soluționare pe cale de excepție și, anulând decizia, a

constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri

reparatorii prin echivalent bănesc, despăgubiri ce urmează a se acorda în

temeiul titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Așadar, dat fiind situația de fapt

menționată, în sensul existenței unei decizii prin care unitatea deținătoare a

soluționat notificarea, cauza Flaimbat împotriva României nu își găsește

incidența în cauză.

Referitor la criticile privind

nefuncționarea Fondului „Proprietatea” și consecințele acesteia asupra

drepturilor reclamantelor de a fi despăgubite pentru bunurile de care au fost

private de bunurile lor, Înalta Curte reține incidența cauzei Maria Atanasiu și

alții împotriva României, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

anterior pronunțării deciziei recurate ce a intervenit la 13 decembrie 2010.

Urmare a hotărârii Curții Europene a

Drepturilor Omului, circumstanțele factuale de natura celor din speță permit

recunoașterea unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001

inițiată de reclamante, independent de nefuncționalitatea Fondului

„Proprietatea”.

Prin această hotărâre pilot s-a

instituit în sarcina Statului Român o obligație de adopta, într-un termen de 18

luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor

cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și

administrativ.

Stabilirea obligației Statului de

creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual, aplicat și în cauza de față, și instituirea

de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează în același

timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în

situația imposibilității de restituire în natură a bunului.

Din moment ce cuantificarea și plata

despăgubirilor cuvenite petenților din cauza soluționată de către instanța

europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care

Statul Român este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile

stabilite a fi acordate recurentelor din prezenta cauză, Înalta Curte constată

că nu se mai impune analizarea criticilor referitoare la caracterul teoretic și

iluzoriu al plății indemnizațiilor în favoarea persoanelor pentru care

restituirea în natură nu mai este posibilă.

Înalta Curte, pentru argumentele ce

preced, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

Dat fiind poziția intimatei de parte

câștigătoare în proces, recurentele vor fi obligate la plata sumei de 2150 lei

cu titlu de cheltuieli de judecată către aceasta, în temeiul dispozițiilor art.

274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții S.M.E., S.L., S.M. și S.M.C. împotriva deciziei nr. 757/A

din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă.

Obligă recurenții la plata sumei de

2150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC U.I.C.

SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 ianuarie 2012.