ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 54/2005

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Prin acțiunea introdusă la

Judecătoria Sibiu, la 25 septembrie 2000, D.E.I., domiciliat în Germania, prin

mandatarul său M.P.H., a chemat în judecată civilă pe pârâții Statul Român prin

Consiliul Local Sibiu, Consiliul Județean Sibiu, SC U. SA Sibiu, P.C. și P.E.,

cerând ca în contradictoriu cu aceștia să se dispună anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 4032/1917 încheiat între SC U. SA Sibiu și chiriașii P. în

temeiul Legii nr. 112/1995 iar ca urmare, obligarea pârâților să-i lase imobilul

în deplină proprietate și posesie.

Reclamantul a susținut în esență că

imobilul revendicat a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1984

în conformitate cu dispozițiile Decretului nr. 223/1974 ca urmare a stabilirii

sale în străinătate.

S-a afirmat, că deși reclamantul a

cerut în condițiile legii, la 17 mai 1996, restituirea, notificând Consiliul

Municipiului Sibiu și SC U. SA acest fapt, pârâții au procedat deopotrivă cu

rea credință la înstrăinare și respectiv dobândirea de către chiriașii P.C. și P.E.,

a imobilului proprietatea sa.

Pârâții au solicitat prin

întâmpinările formulate respingerea acțiunii invocând valabilitatea titlului

statului, precum și buna credință a cumpărătorilor la dobândirea bunului în

temeiul Legii nr. 112/1995.

Soluționând cauza în primă instanță

prin sentința civilă nr. 7821 din 22 decembrie 2000, Judecătoria Sibiu a admis

în parte acțiunea și anume împotriva pârâților Statul Român prin Consiliul

Local Sibiu, Consiliul Județean Sibiu și SC U. Sibiu SA și a constatat

nelegalitatea titlului în temeiul căruia a fost trecut în proprietatea statului

imobilul revendicat de reclamant.

Totodată a fost respinsă acțiunea

împotriva pârâților P.C. și P.E. ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond a fost

confirmată de Tribunalul Sibiu prin decizia civilă nr. 632 din 26 aprilie 2001,

prin respingerea apelurilor declarate de Consiliul Județean Sibiu, SC U. Sibiu

SA și de către reclamant, luându-se totodată act de retragerea apelului

formulat de Municipiul Sibiu prin Primar.

Pentru a hotărî astfel, ambele

instanțe au considerat pe de o parte că trecerea imobilului în proprietatea

statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă, titlul statului

nefiind valabil potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998,

pe de altă parte că înstrăinarea în condițiile Legii nr. 112/1995 este

valabilă, nedovedindu-se reaua credință a chiriașilor cumpărători la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Împotriva ultimei hotărâri, a

declarat recurs reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 2351 din 25

octombrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis recursul și

casând hotărârile pronunțate în cauză a modificat soluția primei instanțe în

sensul că a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare intervenit între

R.A.G.C.L. Sibiu devenită SC U. SA Sibiu și pârâții P.C. și P.E., admițând

așadar integral acțiunea reclamantului împotriva pârâților, cu menținerea

dispozițiilor sentinței primei instanțe în partea privind constatarea

nelegalității titlului de proprietate invocat de Statul Român asupra

imobilului.

Instanța de recurs a considerat că

în condițiile trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului, corect

reținută de primele instanțe prin prisma normelor constituționale în vigoare la

data preluării și intabulării în favoarea statului, atât decizia administrativă

întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 223/1974 cât și actele ulterioare

sunt lovite de nulitate, indiferent de buna sau reaua credință a

subdobânditorilor sau a vânzătorului care s-a prevalat de titlul nul.

În raport de motivele recursului și

de apărările intimaților pârâți, s-a motivat totodată că în condițiile

existenței la data vânzării pe rolul instanțelor a unui litigiu între

adevăratul proprietar și vânzător cu privire la imobil întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 112/1995, nu s-ar putea reține nici buna credință a

părților la încheiere la convenției.

La 28 iulie 2003, în termenul și cu

respectarea cerințelor procedurale aplicabile, Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a atacat cu recurs în

anulare ultima hotărâre invocând prin prisma dispozițiilor art. 330 pct. 2 C.

proc. civ. încălcarea esențială a legii cu consecința soluționării greșite a

fondului cauzei.

Susținând că actele juridice de

înstrăinare imobiliară sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția celor

încheiate cu bună credință, cu trimitere la practica judiciară și la

dispozițiile de principiu prevăzute în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

Procurorul general a arătat că în condițiile nedovedirii relei credințe a

pârâților cumpărători P.C. și P.E. la cumpărarea imobilului, anularea actului

întocmit cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 ar fi lipsită de temei

legal.

Recursul în anulare nu este

întemeiat.

Conform dispozițiilor art. 1898 C.

civ. buna credință se constituie în convingerea, conștiința, credința

dobânditorului în momentul încheierii actului, că cel de la care cumpăra

îndeplinește toate cerințele legale spre a putea să-i transmită valabil

proprietatea asupra bunului.

În caz contrar, așadar dacă

dobânditorul știa, sau dacă cu minime diligențe putea sau trebuia să cunoască

faptul că în raport de bunul transmis, condițiile legale privind calitatea de

proprietar a transmițătorului, era discutabilă, incertă, litigioasă,

susceptibilă de viciu, buna credință nu mai poate fi în mod legitim reținută.

Ori în cauză, s-a reținut pe deplin

temei că cei doi cumpărători, care ocupau imobilul în calitate de chiriași din

anul 1989, situație care le permitea fără îndoială să cunoască împrejurările în

care a fost dobândită proprietatea de către vânzător, nu au întreprins nici un

fel de diligențe pentru verificarea titlului, chiar dacă măsura se impunea cu

necesitate în condițiile încheierii convenției în anul 1997, așadar în plin

proces de aplicare a legislației reparatorii adoptate de stat în favoarea celor

deposedați abuziv.

Cum, intimații pârâți nici nu ar

putea invoca necunoașterea legii, neverificarea situației juridice concrete a

imobilului la data cumpărării le este pe deplin imputabilă și nu justifică

reținerea bunei lor credințe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în

timp ce vânzătorul se află în plin proces civil cu fostul proprietar.

Ca urmare, recursul în anulare se va

respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 2351 din 25 octombrie 2002 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie

2005.