DHV Die Berufsgewerkschaft E.v. împotriva Germaniei

Publicat la 16 octombrie 2023 CUARTA SECȚIUNE Cererea nr. 50974/22 DHV DIE BERUFSGEWERKSCHAFT E.v. împotriva Germaniei depusă la 1 noiembrie 2022 comunicată la 25 septembrie 2023 OBIECTUL CAUZEI Cererea se referă la decizia Curții Federale de Muncire, în urma procedurilor inițiate de sindicate mari și concurente, hotărând că, după câteva decenii, sindicatul reclamant a încetat să aibă statutul de „sindicat comercial” cu capacitatea de a încheia acorduri colective în interesul membrilor săi. Sindicatul reclamant (DHV – Die Berufsgewerkschaft e.V. ) este o asociație de angajați inițial în domeniile comerțului, bancar, de asigurare și de asigurare socială legală, care vizează să servească ca „sindicat comercial” (Gewerkschaft ) în acest sector ocupațional.

În 1956, Curtea de Muncă a confirmat capacitatea sindicatului reclamant de a încheia acorduri colective în interesul membrilor săi (Tarifähigkeit ). În urma procedurilor inițiate de sindicatele concurenți, sindicatul reclamant și-a modificat sectorul profesional, printre altele, la 22 iunie 2021, Curtea Federală a Muncii a confirmat că sindicatul reclamant a încetat să aibă statutul de „sindicat comercial” cu capacitatea de a încheia acorduri colective începând cu 21 aprilie 2015. Tribunalul Federal al Muncii a constatat, pe baza elementului decisiv al numărului general al membrilor săi, că uniunea solicitantă, după extinderea sectorului său ocupațional, a încetat să îndeplinească cerințele minime în temeiul legislației naționale, care necesită acertitudinea asociației față de adversarul social ( Durchsetzungskraft ) și așa-numita „densitate sindicală” (taxa de aderare sindicală) care constă într-un anumit nivel de organizare în cadrul sectorului său profesional autodefinit (Organizația la 31 mai 2022, Curtea Constituțională Federală a hotărât să nu accepte plângerea constituțională a sindicatului reclamant pentru aviz (1 BvR) 2387/21), constatarea nu a încălcat dreptul sindicatului reclamant de a forma asociații pentru a proteja și îmbunătăți condițiile de muncă și economice (art. 9 § 3 din Legea de bază).

Această dispoziție nu a interzis acordarea competenței negocierii colective autonome (Tarifautonomie ) numai asociațiile cu capacitatea de a utiliza, în practică, libertatea de a forma viața de muncă prin intermediul acordurilor colective. În timp ce încheierea acordurilor colective în trecut ar putea fi un indicator de armonizare față de adversarul social, efectul indicativ a scăzut cu nivelul de organizare și-a pierdut relevanța în cazul în care uniunea și-a schimbat cuprinzător sectorul profesional. Uniunea solicitantă se plânge în temeiul articolului 11 din convenție că decizia instanțelor de muncă de a înceta să fie o „sindicație comercială” cu capacitatea de a încheia acorduri colective, împiedicând astfel să negocieze și să încheie acorduri colective, l-a privat disproporțional de acest element central al dreptului de a forma un sindicat.

14 citit în conjuncție cu art. 11, sindicatul reclamant se plânge, de asemenea, de discriminare structurală în ceea ce privește sindicatele mai mari și mai puțin diverse. Întrebări PENTRU PARTE A existat o interferență cu libertatea de asociere a sindicatului solicitant, în special dreptul său de a forma un sindicat, în sensul articolului 11 § 1 din Convenție? În cazul în care, în acest caz, s-a constatat că interferența prevăzută de lege și necesară în temeiul articolului 11 § 2 a fost, în special, implicarea presupusă necesară în acest caz într-o societate democratică, ținând cont de faptul că uniunea solicitantă a încetat să aibă statutul de „uniunea comercială” și a fost exclusă din negocierea colectivă în ceea ce privește toate domeniile a sectorului ocupațional legal al sindicatului solicitant?

A suferit uniunea solicitantă discriminare în exercitarea drepturilor convenției sale, în contravenție cu art. 14 citit coroborat cu art. 11 din convenție?

Published on 16 October 2023

FOURTH SECTION

Application no. 50974/22 DHV DIE BERUFSGEWERKSCHAFT E.v. against Germany lodged on 1 November 2022 communicated on 25 September 2023

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The application concerns the decision of the Federal Labour Court, following proceedings initiated by large, competing trade unions, deciding that after some decades the applicant union had, under national law, ceased to have the status of “trade union” with the capacity to conclude collective agreements in the interest of its members. The applicant union ( DHV – Die Berufsgewerkschaft e.V. ) is an association of employees originally in the fields of commerce, banking, insurance and statutory social insurance, aiming to serve as a “trade union” ( Gewerkschaft ) in this occupational sector. In 1956 the Labour Court had confirmed the applicant union’s capacity to conclude collective agreements in the interest of its members ( Tariffähigkeit ). Subsequently, the applicant union modified its occupational sector as laid down in its statutes.

Following proceedings initiated by, amongst others, large, competing trade unions, on 22 June 2021 the Federal Labour Court confirmed that the applicant union had ceased to have the status of “trade union” with the capacity to conclude collective agreements as of 21 April 2015. The Federal Labour Court found, based on the decisive element of the overall number of its members, that the applicant union, after broadening its occupational sector, had ceased to fulfil the minimum requirements under national law, which require the association’s assertiveness vis-à-vis the social opponent ( Durchsetzungskraft ) and the so-called “trade union density” (trade union membership rate) consisting in a certain level of organisation within its self ‑ defined occupational sector ( Organisationsgrad ). On 31 May 2022 the Federal Constitutional Court decided not to accept the applicant union’s constitutional complaint for adjudication (1 BvR 2387/21), finding no violation of the applicant union’s right to form associations in order to safeguard and improve working and economic conditions (Article 9 § 3 of the Basic Law).

This provision did not prohibit granting the power of autonomous collective bargaining ( Tarifautonomie ) only to associations with a capacity to make use, in practice, of the freedom to shape working life through collective agreements. While the conclusion of collective agreements in the past could serve as an indicator of assertiveness vis-à-vis the social opponent, the indicative effect decreased with the level of organisation and lost its relevance where the union comprehensively changed its occupational sector. The applicant union complained under Article 11 of the Convention that the labour courts’ decision that it had ceased to be a “trade union” with capacity to conclude collective agreements, therefore preventing it from negotiating and concluding collective agreements, disproportionally deprived it of that core element of the right to form a trade union.

Relying upon Article 14 read in conjunction with Article 11, the applicant union complains also of structural discrimination with regard to larger and less diverse trade unions.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Has there been an interference with the applicant union’s freedom of association, in particular its right to form a trade union, within the meaning of Article 11 § 1 of the Convention? If so, was that interference prescribed by law and necessary in terms of Article 11 § 2? In particular, was the alleged interference in the present case necessary in a democratic society, bearing in mind that the applicant union was found to have ceased to have the status of “trade union” and excluded from collective bargaining with regard to all fields of the applicant union’s statutory occupational sector? 2. Has the applicant union suffered discrimination in the enjoyment of its Convention rights, contrary to Article 14 read in conjunction with Article 11 of the Convention?