ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 660/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
S-a
luat în examinare recursul declarat de inculpatul L.C. împotriva deciziei
penale nr,191 din 16 iulie 2002 a Curții de apel Cluj.
Au
lipsit recurentul inculpat L.C., pentru apărarea căruia s-a prezentat apărător
din oficiu, avocat D.L. și intimata parte vătămată P.S.
Procedura
de citare a fost legal îndeplinită.
Apărătorul
desemnat din oficiu pentru inculpat, a solicitat admiterea recursului, casarea
hotărârilor atacate și în principal, achitarea inculpatului, iar în subsidiar,
a solicitat reindividualizarea pedepsei.
Procurorul
a pus concluzii de respingere a motivelor de casare invocate de inculpat, ca
nefondate, întrucât pe baza probatoriilor administrate, instanțele au stabilit
corect situația de fapt și încadrarea juridică dată faptei, făcând, totodată o
justă individualizare a pedepsei.
Procurorul
a solicitat admiterea recursului sub un singur aspect și anume, neaplicarea în
cauză a dispozițiilor art.13 din Codul penal.
C
U R T E A
Asupra
recursului de față,
In
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Tribunalul
Bistrița Năsăud, prin sentința penală nr.77/F din 15 aprilie 2002, în baza
art.211 alin.2 lit.a și d, cu aplicarea art.75 lit.a-c și a art.76 lit.b din
Codul penal a condamnat pe inculpații :
L.C
și L.F. la pedeapsa de câte 2 ani închisoare, pentru comiterea infracțiunii
de tălhărie.
A
făcut aplicarea dispozițiilor art.71 și a art.64 din Codul penal față de ambii
inculpați.
A
constatat că partea vătămată P.S. a fost despăgubită integral. A acordat av.G.G.suma
de 300.000 lei cu titlu de onorariu, sumă ce s-a suportat din fondul
Ministerului Justiției .
Inculpatul
L.F. a fost obligat la plata sumei de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli
judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei cu titlu de onorariu pentru
avocatul din oficiu, iar pe inculpatul L.C. la plata sumei de 700.000 lei cu
același titlu, constatând că acesta a achitat onorariul avocațial.
Hotărând
astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Inculpații
L.C. și L.F. sunt veri, la data de 29 august 2000 aceștia întânlinindu-se în
orașul Beclean, ocazie cu care au consumat băuturi alcoolice în mai multe
locuri .
In
jurul orelor 24,oo , cei doi inculpați au ajuns în parcul orașului Beclean, în
apropierea magazinului aparținând S.C. „P” SRL , în care au intrat pentru a-și
cupăra țigări.
In
timp ce discutau cu vânzătoarea C.A. care intrase în schimbul de noapte,
aceștia au observat-o pe partea vătămată P.S., care își făcea monetarul, urmând
să iasă din schimb.
In
aceste condiții, inculpații au părăsit magazinul, continuând să o urmărească
printr-un geam pe partea vătămată, după care s-a deplasat în parcul situat în
apropiere, așteptând-o pe aceasta, în intenția de a-i sustrage suma de bani
despre care inculpații credeau că o luase asupra sa.
La
scurt timp partea vătămată a părăsit magazinul, deplasându-se spre locuința
sa, sesizând însă că era urmărită de către cei doi inculpați, s-a abătut de la
traseu în intenția de a pătrunde în apartamentul surorii sale, partea vătămată
având asupra sa cheile acestei locuințe.
In
momentul în care partea vătăamtă a pătruns în scara blocului, în timp ce se afla
în spațiul dintre etajele 2 și 3 a fost ajunsă din urmă de inculpați,
inculpatul L.C. postându-se în fața acesteia, iar inculpatul L.F. într-o
poziție laterală.
Inculpatul
L.C. a prins geanta părții vătămate, în intenția de a o trage de pe umăr, însă
întrucât partea vătămată s-a opus trăgând de curea coinculpatul a prins la
rândul său de geantă, cei doi reușind în cele din urmă să smulgă poșeta părții
vătămate, care a rămas asupra sa doar cu cureaua care cedase din inelele de
prindere.
Ulterior săvârșirii faptei, cei doi inculpați au verificat
conținutul genții, constatând că în interior se află doar suma de 3000 lei deși
partea vătămată relevase că avea asupra sa 15.000 lei și mai multe coli de
celofan.
Inculpații
și-au însușit suma de bani descoperită, după care au aruncat geanta în
apropierea blocului în cauză .
In
cursul cercetărilor penale, partea vătămată P.S. a fost despăgubită de cei doi
inculpați cu suma de 100.000 lei, astfel încât, aceasta nu a mai formulat
pretenții civile.
Impotriva
sentinței penale, în termen legal au declarat apel cei doi inculpați solicitând
desființarea hotărârii, pe motive de netemeinicie, în sensul că faptele
săvârșite pot fi apreciate ca fiind lipsite de pericolul social al unei
infracțiuni, cerând în principal, să fie achitați, iar în subsidiar, reducerea
pedepselor și suspendarea executării acestora.
Apărătorul
inculpatului L.C. a solicitat, tot în subsidiar, și schimbarea încadrării
juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie, în aceea de furt calificat,
prevăzută de art.208 alin.1 , raportat la art.209 din Codul penal, arătând că
inculpatul nu a folosit violențe sau amenințări la smulgerea poșetei .
Curtea
de Apel Cluj, prin decizia penală nr.191 din 16 iulie 2002 a respins apelurile
declarate de inculpați, ca nefondate, reținând că hotărârea primei instanțe
este temeinică și legală, sub toate aspectele, neputându-se aprecia, așa cum
susțin inculpații, că fapta lor este lipsită de pericolul social al unei
infracțiuni, având în vedere locul, timpul, modalitatea și împrejurările
concrete în care a fost comisă precum și spaima pe care a resimțit-o partea
vătămată care a sesizat că este urmărită de cei doi inculpați, pe timp de
noapte, s-a refugiat în scara unui bloc pentru a-și asigura scăparea, însă a
fost urmărită și în incinta acestui imobil, unde a fost tâlhărită.
Instanța
de control judiciar a apreciat, totodată că în cauză s-a făcut o judicioasă
individualizare a pedepsei.
Nemulțumit
de decizia instanței de apel, în termenul legal a declarat recurs inculpatul L.C.,care
a solicitat, prin motivarea înaintată în scris, la dosar, în principal, casarea
deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la Curtea de Apel ,
întrucât instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale pentru părți,
de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului,
nerezolvând cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice a faptei,
din infracțiunea de tâlhărie, în aceea de furt calificat.
In
subsidiar, s-a solicitat casarea deciziei atacate, și în rejudecare, instanța
de recurs să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracțiunea
de furt calificat, prevăzută și pedepsită de art.208,209 din Codul penal,
întrucât inculpatul nu a întrebuințat violența sau amenințarea, iar partea
vătămată nici nu a fost pusă în stare de inconștiență sau neputință de a se
apăra, singurul act care s-a întrerprins a fost smulgerea poșetei, deci o
acțiune directă asupra bunului .
S-a
mai solicitat, în cazul în care se va aprecia că nu se impune schimbarea
încadrării juridice a faptei reținute în sarcina inculpatului, să se dispună
achitarea sa, în baza art.11 pct.2 lit.a , raportat la art.10 lit.b
1
din Codul de procedură penală, considerându-se că, fapta comisă nu prezintă
pericolul social al unei infracțiuni.
S-a
solicitat, totodată, reindividualizarea pedepsei prin acordarea unei mai largi
eficiențe circumstanțelor atenuante reținute în favoarea inculpatului, cu
consecința coborârii pedepsei până la limita minimă, iar ca modalitate de
executare, să se dispună suspendarea condiționată a executării pedepsei.
Examinând
hotărârile atacate în raport de cazurile de recurs invocate, Curtea constată,
în baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, recursul fondat numai
cu privire la neaplicarea dispozițiilor art.13 din Codul penal.
1.
In ceea ce privește susținerea inculpatului în sensul că instanța de apel nu
s-a pronunțat asupra unei cereri esențiale pentru părți de natură să garanteze
drepturile lor și să influențeze asupra soluției procesului, lăsând nerezolvat
fondul cauzei,prin neanalizarea cererii inculpatului de schimbare a încadrării
juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie,prevăzută de art.211 din Codul
penal, în infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art.208,209 din Codul penal,
se dovedește a fi nefondată .
Astfel
se constată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de control
judiciar analizând apelul formulat de inculpat prin prisma motivelor invocate
de acesta, a motivat că fapta săvârșită constituie, așa cum a reținut și prima
instanță, infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.a,d din
Codul penal, situație în care, nu se poate reține critica formulată, în sensul
că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, de vreme ce a
analizat toate aspectele, inclusiv încadrarea juridică a faptei și aceasta, în
legătură și cu solicitarea inculpatului de a se schimba încadrarea juridică
dată faptei, în infracțiunea de furt calificat – aspect, pe care de altfel,
instanța de apel
l-a
și pus în discuția părților, după cum a arătat și inculpatul în motivarea
recursului său și în consecință, nu se impune casarea și trimiterea cauzei
pentru rejudecarea apelului .
2.
Sub aspectul criticii formulate, referitoare la comiterea de către instanțe a
unei grave erori de fapt, care a condus la încadrarea juridică greșită a faptei,
a cărei schimbare se solicită în infracțiunea de furt calificat,deoarece nu a
folosit violența pentru deposedarea părții vătămate se constată că și aceasta
nu este fondată.
Potrivit
art.211 alin.1 din Codul penal , infracțiunea de tâlhărie constă, între altele,
în furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări .
Or,
smulgerea poșetei din mâinile părții vătămate, prin acțiunile conjugate ale
celor doi inculpați, constituie act de violență; nefiind de neglijat nici
temerea insuflată părții vătămate, care a realizat că este urmărită de cei doi
inculpați, pe timp de noapte și deși, a încercat să-și găsească scăparea în
scara unui bloc a fost ajunsă din urmă de aceștia și deposedată de bun. In
consecință, se constată că fapta și împrejurările săvârșirii ei, precum și
vinovăția inculpatului pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie au fost
reținute, ele rezultând din probele complet analizate și just apreciate de
către instanțe, care nu au comis nici o eroare gravă de fapt, în stabilirea situației
reale.
3.
Nici solicitarea inculpatului de a se dispune achitarea sa, în baza art.11
pct.2 lit.a, raportat la art.10 lit.b
1
din Codul de procedură
penală, deoarece fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracțiuni, nu poate fi primită.
Potrivit
art.18
1
alin.1 din Codul penal, nu constituie infracțiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă unei valori apărate
de lege și conținutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanță, nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.
In
aprecierea, în concret, a gradului de pericol social trebuie să se țină seama ,
potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, de modul și mijloacele de
săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost
comisă, de urmarea produsă,precum și de persoana și conduita făptuitorului .
In
speță , nu este cazul a se face aplicarea art.18
1
din Codul penal,
din examinarea lucrărilor dosarului rezultând că fapta săvârșită de inculpat
prezintă pericolul social al unei infracțiuni.
Referitor
la modul și mijloacele de săvărșire a faptei este de reținut că deposedarea
părții vătămate de geanta pe care o avea asupra sa,
s-a
realizat prin actele de violență exercitate în mod conjugat de către inculpat
cu vărul său, L.F., pe timp de noapte, ceea ce a atras incidența în cauză și a
agravantelor prevăzute la lit.a și d a art.211 alin.2 din Codul penal.
Or,
împrejurările menționate, vădesc existența pericolului social al faptei și
făptuitorului ce caracterizează fapta comisă ca infracțiune, valoarea redusă a
prejudiciului, conduita inculpatului și lipsa antecedentelor penale, nefiind de
natură să ducă la altă concluzie .
4.
In ce privește pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului L.C. ,
Curtea apreciază că ea corespunde atât criteriilor generale de individualizare
prevăzute de art.72 din Codul penal , în cadrul cărora un loc aparte îl ocupă
aprecierea gradului de pericol social concret al faptei, care este ridicat,
astfel cum rezultă din împrejurările comiterii ei, de către două persoane, pe
timp de noapte și prin folosirea violenței, dar și datele ce caracterizează
persoana inculpatului care nu are antecedente penale, a adoptat o atitudine
sinceră pe parcursul procesului penal și s-a preocupat de acoperirea
prejudiciului, care este relativ mic.
In
raport de toate aceste elemente, Curtea apreciază că pedeapsa aplicată de 2
ani, cu executarea în regim privativ de liberate este de natură a realiza și scopul
ei, acela al prevenției generale și speciale, astfel cum stipulează art.52 din
Codul penal, și prin urmare, nu se impune reindividualizarea pedepsei, astfel
cum solicită inculpatul.
5.
Recursul declarat de inculpat este fondat în ceea ce privește neaplicarea
dispozițiilor art.13 din Codul penal, referitor la infracțiunea de
tâlhărie,prevăzută de art.211 alin.2 lit.a din Codul penal, reținută în sarcina
inculpatului.
Potrivit
art.13 alin.1 din Codul penal, în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii
până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi
penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
In
speță, se constată că de la data săvârșirii faptei de către inculpat și până la
momentul judecării cauzei în recurs a fost adoptată Legea nr.169 din 18 aprilie
2002 prin care s-au modificat unele dispoziții din Codul penal, între care și
cele referitoare la infracțiunea de tâlhărie reținută în sarcina acestuia, sub
aspectul agravantei prevăzute la alin.2 lit.a din Codul penal ( actualmente
alin.2
1
lit.a).
Astfel,
în varianta existentă la data comiterii faptei, când tâlhăria era săvârșită de
două sau mai multe persoane, pe timp de noapte, încadrarea juridică era cea
prevăzută de art.211 alin.2 lit.a,d din Codul penal, iar limitele de pedeapsă
erau de la 5 ani la 20 ani închisoare.
Potrivit
modificărilor aduse codului penal, la art.211 alin.2 lit.a, prin Legea
nr.169/2002, agravanta constând în comiterea infracțiunii de tâlhărie de două
sau mai multe persoane este trecută de la alin.2 lit.a art.211 din Codul
penal, la alineatul nou introdus și anume, 2
1
lit.a, iar limita
minimă a pedepsei ce se poate aplica a fost majorată de la 5 ani închisoare,
la 7 ani închisoare,menținându-se limita maximă prevăzută în vechea
reglementare ( 20 ani închisoare).
Prin
urmare, este evident că prin modificările aduse codului penal în intervalul
cuprins între data săvârșirii faptei și cel al rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare s-a creat un conflict de legi,care urmează să se rezolve în
conformitate cu prevederile art.13 din Codul penal, în sensul că dintre cele
două legi, urmează a se aplica dispozițiile legii mai favorabile și anume, în
cazul de față, legea existentă la data comiterii tâlhăriei, prevăzută de
art.211 alin.2 lit.a și d, cu aplicarea art.75 lit.a-c și a art.76 lit.b din
Codul penal și va fi menținută pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată
inculpatului, așa cum s-a arătat la pct.4 din prezenta.
Așa
fiind, Secția penală a Curții Supreme de Justiție , în baza art.385
15
alin.1 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, va admite recursul declarat
de inculpatul L.C., va casa hotărârile atacate numai cu privire la neaplicarea
dispozițiilor art.13 din Codul penal și va dispune conform dispozitivului .
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D
E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul L.C. împotriva deciziei
penale nr.191 din 16 iulie 2002 a Curții de Apel Cluj.
Casează decizia atacată,precum și sentința penală nr.77 din 15
aprilie 2002 a Tribunalului Bistrița Năsăud numai cu privire la neaplicarea
dispozițiilor art.13 din Codul penal.
Face aplicarea în cauză a dispozițiilor art.13 din Codul penal
cu privire la infracțiunea de tâlhărie,prevăzută și pedepsită de art.211 alin.2
lit.a din Codul penal, cu aplicarea art.75 lit.a-c și art.76 lit.b din Codul
penal.
Menține pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului.
Onorariul în sumă de 300.000 lei cuvenit apărătorului desemnat
din oficiu pentru inculpat, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 februarie 2003 .