ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3239/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 5 iunie 2001, SC S. SA Copșa Mică a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, solicitând anularea deciziei nr. 625 din 30 aprilie 2001 și a procesului-verbal de control nr. 1891 din 29 decembrie 2000, prin care s-a dispus obligarea societății la plata sumei de 10.160.106.883 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar, majorări de întârziere aferente, T.V.A. aferentă inventarierii din 31 decembrie 1999 și lunii mai 2000, cu majorările de întârziere aferente și impozit pe profit aferent inventarierii patrimoniului, din mai 2000, cu majorările de întârziere corespunzătoare.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că nu datorează diferența de impozit pe profit de 4.706.549.540 lei, calculată de organul de control pentru facturile provizorii de export din perioada ianuarie – mai 2000. Societatea a corectat erorile de facturare și cele de înregistrare în contabilitate și a stornat cheltuielile nedeductibile fiscal, astfel încât s-a reținut în mod eronat de către organele financiare, că suma de 18.826.198.160 lei ar reprezenta penalități rezultate din derularea contractelor externe și nu ar fi așadar, deductibile fiscal. Reclamanta a mai arătat că actele administrative sunt nelegale, și cu privire la diferențele de T.V.A., de 1.226.350.604 lei, precum și la diferențele de impozite și taxe stabilite în urma inventarierii patrimoniului din luna mai 2000 și anume, T.V.A.

de 1.045.689.863 lei și impozit pe profit de 1.375.907.715 lei. Prin sentința civilă nr. 81 din 17 aprilie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia a admis în parte acțiunea, a anulat actele administrative pentru suma de 3.464.439.160 lei și menținându-le pentru suma de 6.695.667.723 lei. S-a dispus, de asemenea, obligarea pârâților la 17.377.400 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamanta datorează impozitul pe profit suplimentar aferent penalităților percepute de partenerii externi, întrucât, potrivit art. 4 lit. b) din O.U.G. nr. 217/1999, penalitățile stabilite pentru neexecutarea obligațiilor contractuale prevăzute în contractele economice externe, sunt cheltuieli nedeductibile fiscal.

Instanța a reținut că minusul de inventar de 5.574.320.929 lei nu a fost înregistrat în contabilitatea reclamantei, astfel încât nu s-a putut face nici o corelare cu sumele înregistrate în registrul inventar, nici cu privire la valoarea contabilă, nici referitor la valoarea de inventar. Reclamanta nu putea înregistra în contabilitate, sumele înscrise în registrul inventar care, însă, nu se regăsesc în documente contabile justificative, întocmite potrivit legii, astfel încât societatea nu datorează T.V.A. aferentă sumei de 5.574.320.929 lei, stabilită în mod eronat de organul de control, ca reprezentând minus la inventar. Referitor la T.V.A aferentă inventarierii patrimoniului efectuată în luna mai 2000, instanța a constatat că reclamanta datorează taxa aferentă minusului rezultat la inventarierea concentratului colectiv, reconsiderat ca amestec oxidic, în sumă de 29.294.551 lei, și nu suma stabilită în urma controlului, de 1.045.669.883 lei.

Instanța și-a însușit opinia expertizei care a concluzionat că valoarea de 20.122.1431.328 lei stabilită pentru cantitatea de 13.857 tone oxid, reprezintă valoarea de utilitate (de inventar), materie primă, minusul de inventar corect fiind de 1.441.749.723 lei, în raport de care TVA este de numai 29.294.551 lei. Cât privește impozitul pe profit aferent inventarierii din luna mai 2000, instanța a apreciat că societatea datorează impozitul pe profit de 1.375.907.715 lei, la care se adaugă majorările de întârziere aferente, de 132.087.141 lei. Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta SC S. SA Copșa Mică, cât și pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În recursul său, reclamanta a criticat sentința, cu privire la respingerea cererii privind nelegalitatea stabilirii sumei de 4.706.549.540 lei, ca impozit pe profit suplimentar, la care se adaugă majorările de întârziere aferente, de 451.828.756 lei. În realitate, a precizat reclamanta, suma de 18.826.198.160 lei, despre care s-a arătat în actul de control că reprezintă valoarea cu care societatea și-a diminuat profitul impozabil, nu constituie penalități pentru neexecutarea sau executarea defectuoasă sau cu întârziere a contractelor economice încheiate cu partenerul extern. Termenul „penalități”, prevăzut, de altfel, numai într-unul din cele 3 contracte, reprezintă deduceri, scăzăminte, luate în considerare de părți, la determinarea prețului, respectiv la decontarea finală.

Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, calificând scăzămintele, drept penalități contractuale prestabilite de părți și aplicând astfel în mod eronat, prevederile art. 4 lit. b) din O.U.G. nr. 117/1999, potrivit cărora asemenea sume sunt nedeductibile fiscal. Societatea a înregistrat în mod corect, ca fiind deductibilă, suma de 18.826.198.160 lei înregistrată în contul 671.1, la data de 30 septembrie 2000, determinând profitul impozabil și identificând cheltuielile deductibile și nedeductibile din fiecare cont. În concluzie, reclamanta a solicitat admiterea cererii de anulare a actelor administrative pentru capătul de acțiune privind impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei și majorările de întârziere aferente de 451.828.756 lei, precum și restituirea sumelor plătite nedatorat.

Pârâții au criticat sentința, cu privire la admiterea cererii societății referitoare la suma de 3.464.439.160 lei T.V.A., plus majorări de întârziere. Astfel, pârâții au învederat că însăși reclamanta a consemnat minusuri de inventar în registrul inventar, pe care nu le-a înregistrat și în evidența contabilă, astfel încât organul de control a calculat în mod justificat T.V.A. Referitor la diferențele stabilite în urma inventarierii patrimoniului din luna mai 2000, acestea rezultă din modul de compensare a diferențelor în plus și în minus constatate la inventarierea materiilor prime și a materialelor din 31 mai 2000, organul de control procedând corect prin stabilirea plusurilor și minusurilor de inventar și prin compensarea celor înregistrate la același sort de materie primă.

Având în vedere că reclamanta a înregistrat în contabilitate, numai minusul de inventar de 1.287.567.872 lei, deși avea obligația să înregistreze și diferența de 5.503.630.858 lei și să calculeze T.V.A. la această sumă, rezultă că nu s-au respectat prevederile legale referitoare la efectuarea inventarierii și înregistrarea rezultatelor acesteia în contabilitate, astfel încât diferența de T.V.A. stabilită de organul de control este corectă. Examinând cauza, în raport cu motivele invocate și având în vedere și prevederile art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că numai recursul reclamantei este întemeiat, în timp ce recursul exercitat de pârâți apare ca nefondat.

Din actele dosarului rezultă că impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei, la care se adaugă majorările de întârziere de 451.828.756 lei, au fost stabilite pentru facturile provizorii de export, având ca obiect livrarea de cenuși plumbo-cuproase, din perioada ianuarie - mai 2000, fiind aferente penalităților percepute de firma grecească M.H. SA, în derularea contractelor de furnizare. Instanța de fond a constatat în mod eronat că societatea și-ar fi diminuat profitul impozabil, cu suma de 18.9826.198.160 lei, care constituind penalități în sensul arătat de art. 4 alin. (6) lit. b) din O.U.G. nr. 217/1999, este nedeductibilă fiscal. Textul sus-menționat, potrivit căruia amenzile, penalitățile sau majorările datorate în cadrul contractelor economice încheiate cu persoane nerezidente în România, sunt cheltuieli nedeductibile, nu este aplicabil în cauză.

Penalitățile, prevăzute doar în contractul nr. 10275/1999, nu și în celelalte 2 contracte, nr. 10338/1998 și nr. 10393/2000, nu pot fi interpretate, ca fiind sancțiuni contractuale pentru neexecutarea, executarea defectuoasă sau cu întârziere a obligațiilor asumate, ele reprezentând, astfel cum a susținut reclamanta, un scăzământ prestabilit de părți, luat în considerare la întocmirea facturii finale și care se scade din prețul menționat în facturile provizorii, urmare a prelucrării, rafinării și analizelor efectuate de cumpărător. În acest sens, este de menționat că penalitățile sunt prevăzute ca pct. c la cap. 8 „scăzăminte” din contractul nr. 10275/1999, unde sunt consemnate ca deduceri: taxa de prelucrare, b) taxa de rafinare și c) penalitățile bismut, stibiu și arsen.

Acest înscris se coroborează și cu adresa nr. 276 din 13 noiembrie 2003, prin care M.H. SA precizează clauza de la pct. 8 lit. c) din contractul nr. 10275/1999. Astfel, se arată în adresă că pe tot parcursul executării contractului, scăzămintele prevăzute pentru conținutul de bismut, stibiu sau arsen, să se scadă, alături de taxa de rafinare și de taxa de prelucrare, din valoarea facturii provizorii, acestea având funcția de a determina prețul final, prin întocmirea facturii finale. De menționat și faptul că, anterior controlului, la 31 mai 2000, deși sumele fuseseră înregistrate eronat în contul 671.1 „Amenzi și penalități”, societatea a modificat erorile de facturare, ulterior, în octombrie 2000 stornând cheltuielile nedeductibile fiscal.

Pentru considerentele expuse mai sus, Curtea, admițând recursul reclamantei, va constata că suma de 18.826.198.160 lei este deductibilă la stabilirea profitului impozabil, astfel încât societatea nu datorează nici impozitul pe profit suplimentar, de 4.706.549.540 lei și nici majorările de întârziere, de 451.828.756 lei. Cât privește critica adusă sentinței, prin recursul formulat de pârâți, aceasta este neîntemeiată, Curtea urmând a respinge acest recurs, ca nefondat. Instanța de fond a apreciat în mod justificat faptul că minusul de inventar în sumă de 5.574.320.929 lei, consemnat în registrul inventar, nu este real, necorespunzând cu valorile înregistrate în contabilitate.

În acest sens, expertiza a verificat documentele contabile prezentate, în care s-a materializat inventarierea producției neterminate și a semifabricatelor pe luna decembrie 1999 și a constatat că valoarea contabilă înscrisă în registrul inventar nu corespunde cu soldurile conturilor corespunzătoare și nici cu valoarea stocurilor din balanța de verificare la data de 31 decembrie 1999. Expertiza a concluzionat, părere însușită și de instanță, că, întrucât suma de 5.574.320.929 lei, înscrisă în registrul inventar, nu se regăsește în documente contabile justificative, nu putea fi înregistrată în contabilitate, astfel încât societatea nu datorează T.V.A. pentru această valoare.

De altfel, registrul inventar pe baza căruia organul de control a apreciat existența minusului de inventar, nu îndeplinește condițiile legale de formă pentru a produce efecte juridice, fiind un document care nu poartă semnăturile de întocmit și verificat și nu cuprinde toate elementele inventariate, fiind incomplet. Referitor la diferențele de impozite și taxe stabilite în urma inventarierii patrimoniului, reprezentând 1.045.689.863 lei T.V.A. și 254.102.637 lei majorări de întârziere, soluția instanței este, de asemenea, justificată de probele administrate în cauză. Cu ocazia inventarierii, finalizată la 31 mai 2000, a avut loc o reconsiderare a materiei prime, concentrat colectiv, ca fiind amestec oxidic, împrejurare în raport cu care, astfel cum a calculat expertiza contabilă, valoarea corectă a minusului de inventar propriu-zis este de 1.441.749.723 lei, T.V.A.

aferentă datorată de societate fiind de 273.932.447 lei. Întrucât reclamanta a înregistrat în evidența contabilă, un minus de inventar de 1.287.567.872 lei și a calculat și înregistrat T.V.A. de 244.637.896 lei, rezultă o diferență de taxă datorată de 29.294.551 lei, sumă reținută ca atare de instanța de fond. Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea va modifica sentința, cu privire la sumele pentru care se anulează actele administrative și la cea care urmează a fi menținută. Întrucât reclamanta a achitat obligațiile bugetare stabilite prin actul de control și menținute prin decizia Ministerului Finanțelor Publice, Curtea va dispune obligarea pârâților să restituie societății, suma de 8.622.817.456 lei.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SA. Modifică sentința atacată, în sensul că se dispune anularea deciziei Ministerului Finanțelor Publice nr. 625 din 30 aprilie 2001 și a procesului-verbal de control nr. 1891 din 29 decembrie 2000 al Direcției Generale a Finanțelor Publice Sibiu și pentru sumele de 4.706.549.540 lei și, respectiv 451.828.756 lei. Menține actele administrativ, numai pentru suma de 1.537.289.427 lei și dispune obligarea pârâților să restituie reclamantei, suma de 8.622.817.456 lei. Menține celelalte dispoziții ale sentinței. Respinge ca nefondat, recursul declarat împotriva aceleiași sentințe, de Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu, în nume propriu și în numele Ministerului Finanțelor Publice.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2004.