ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3103/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3103/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 257/P/2001

din 2 martie 2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului D.A., pentru săvârșirea infracțiunilor de

evaziune fiscală, fals la legea contabilității și folosire cu rea credință a

creditului societății, prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994, art. 40 din

Legea nr. 82/1991, cu referire la art. 189 C. pen. și art. 266 pct. 2 din Legea

nr. 31/1990, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut că, în calitate de

administrator al S.C. B. S.R.L. Drajna de Jos, inculpatul nu a înregistrat în

contabilitatea firmei cantitatea de 321,132 tone de sare din care 123,662 tone

în anul 1999 și 197,51 tone în anul 2000, pe care a valorificat-o în interes

personal, obținând suma de 246.464.032 lei.

Neînregistrarea în evidența contabilă

a cantității de marfă și însușirea contravalorii acesteia de către inculpat, a

determinat sustragerea de la plata T.V.A., aferent anilor 1999 și 2000 și

impozitului pe profit în anul 1999, în sumă totală de 31.370.613 lei.

Judecătoria Vălenii de Munte, prin

sentința penală nr. 484 din 15 noiembrie 2001, a dispus, în baza art. 11 pct. 2

lit. a) și art. alin. (1) 10 lit. a) C. proc. pen., achitarea inculpatului

pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală și folosire cu rea

credință a creditului societății prevăzute de art. 13 din Legea nr. 87/1994 și

de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, iar, conform art. 10 alin. (1) lit.

d) C. proc. pen., achitarea pentru infracțiunea de fals la legea

contabilității, prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art.

289 C. pen.

La adoptarea acestei soluții

instanța a avut în vedere concluziile expertizei contabile.

Tribunalul Prahova, prin decizia

penală nr. 770 din 6 iunie 2002 a admis apelul declarat de procuror, a

desființat sentința menționată și l-a condamnat pe inculpat la 2 ani închisoare

și un an interzicerea unor drepturi în baza art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu

aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 2 ani închisoare, pentru infracțiunea

prevăzută de art. 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art. 289 C. pen. și la

un an închisoare, pentru infracțiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea

nr. 31/1990.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele în pedeapsa cea mai grea,

dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa de 2 ani închisoare și pedeapsa

complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), c)

și e) C. pen., pe o perioadă de un an.

A fost obligat inculpatul să

plătească Ministerului Finanțelor suma de 275.270.736 lei.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia

penală nr. 1342 din 2 octombrie 2002 pronunțată în dosarul nr. 5976/2002, a

admis recursul declarat de inculpatul D.A., a casat decizia nr. 770 din 6 iunie

2002 a Tribunalului Prahova și a menținut sentința pronunțată de prima

instanță.

Pentru a pronunța această decizie,

curtea de apel a reținut următoarele:

La data de 15 noiembrie 2000 a fost

încheiat de către Garda Financiară Prahova procesul verbal de control nr.

5423/2000 în care s-a stabilit că societatea administrată de inculpat respectiv

S.C. B. S.R.L. Drajna, s-a sustras plății impozitului pe profit și T.V.A, cu

mai multe sume de bani reprezentând c/v cantității de sare neînregistrate în

contabilitatea societății respectiv 123,662 tone în anul 1999 și 197,51 tone în

anul 2000.

De la primele declarații date în

urma efectuării acestui control, inculpatul a susținut în mod constant că

societatea a valorificat sare către diferiți agenți economici pe bază de

facturi înregistrate în contabilitate însă a vândut cantități importante și

către persoane fizice, în numerar fără a emite facturi sau chitanțe fiscale.

Organul de control a considerat că

inculpatul a încălcat legea evaziunii fiscale, legea contabilității și Legea

nr. 31/1990 în ipoteza folosirii cu rea credință a bunurilor societății într-un

scop contrar acesteia respectiv prin însușirea unor sume de bani și folosirea

lor în scop personal.

În cauză nu a fost efectuată o

expertiză de specialitate de către organul de urmărire penală, care să

stabilească realitatea actului de control, concluzionându-se că inculpatul a

produs un prejudiciu în valoare de 246.464.032 lei, sumă pe care inculpatul a

cheltuit-o în scop personal.

Cercetările insuficiente din faza de

urmărire penală, au determinat prima instanță să dispună, efectuarea în

condiții legale, cu respectarea principiului contradictorialității, a unui

raport de expertiză contabilă care să stabilească în urma verificării

documentelor aflate la sediul firmei inculpatului dacă într-adevăr acesta s-a

sustras impozitelor și T.V.A. datorate statului, dacă a săvârșit infracțiunea

de evaziune fiscală și în ce măsură sumele stabilite în rechizitor sunt

datorate.

Potrivit concluziilor acestui raport

de expertiză, prejudiciile stabilite în actul de control au fost estimative,

arbitrare, deoarece nu au ținut cont de întreaga situație existență în cadrul

societății.

La nivelul acesteia existau

documente privind intrările de sare cantitativ – valoric, desfacerilor valorice

totale a mărfurilor, din care desfaceri cu amănuntul către populație, precum și

situația vânzărilor de mărfuri cu amănuntul pentru care nu s-au întocmit

facturi.

Expertul a mai susținut faptul că

organul de control nu a ținut cont la stabilirea situației comercializării

cantităților de sare de faptul că în stocul inițial existau și alte feluri de

mărfuri, ce nu au fost scăzute din stocul total, astfel încât cel luat în

calcul de garda financiară nu poate fi concludent.

Pe de altă parte, din verificările

efectuate, expertul a stabilit că în perioada anilor 1999 – 2000, societatea

controlată a făcut încasări din vânzarea mărfurilor cu amănuntul, fără să se

specifice felul mărfurilor și cantităților vândute, în sumă totală de

205.032.800 lei, sumă ce nu a fost avută în vedere și nu a fost scăzută din

prejudiciul stabilit inițial cantitativ valoric de sare.

Valorificarea mărfurilor direct

către persoane fizice, era reflectată în registrul de casă ce nu a fost însă

luat în considerare de organele de control.

A mai stabilit expertul desemnat de

instanță că o situație exactă a pretinsului prejudiciu, ar fi fost posibil de

întocmit numai dacă organul de control ar fi efectuat nu numai o verificare

scriptică, dar și un inventar faptic, care în realitate nu s-a realizat.

S-a stabilit că într-adevăr pentru

vânzarea mărfurilor către populație nu s-au emis în toate cazurile chitanțe sau

monetare însă sumele încasate au fost trecute direct în registrele de casă cu

mențiunea expresă „încasări din vânzarea mărfurilor”.

S-a considerat, că aceste elemente

au fost corect interpretate de prima instanță, care a stabilit că organele de

urmărire penală, nu au putut proba cu certitudine vinovăția inculpatului pentru

cele trei infracțiuni deduse judecății, probele pe care s-a întemeiat acuzarea

fiind superficiale și incomplete.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs în anulare, procurorul general, considerând că instanța a comis o gravă

eroare de fapt dispunând achitarea inculpatului.

Se susține că instanța de recurs a

achiesat exclusiv la concluziile raportului de expertiză întocmit cu ocazia judecății

care contestă modalitatea în care s-a făcut evaluarea prejudiciilor fiscale de

către organul financiar.

Concluziile expertizei contabile,

preluate necritic de către instanță, acreditează în mod greșit, ideea că

organul de control financiar, pentru a stabili corect situația financiar

fiscală a societății comerciale conduse de inculpat, trebuia să procedeze la un

inventar faptic și să aibă în vedere ansamblul mărfurilor achiziționate și

valorificate de S.C. B. S.R.L., în perioada în discuție, iar nu doar

sortimentul sare.

Or, în cauză, așa cum rezultă din

procesul verbal încheiat de garda financiară din compararea cantităților de

sare achiziționate și livrate, în perioada 1 ianuarie 1993 – 31 octombrie 2000,

ținând seama și de faptul că, potrivit balanței de verificare contabilă la 31

decembrie 1999, stocul de marfă era zero, iar la începutul anului 1999 era

668.800 lei este evident că inculpatul nu a înregistrat toată marfa

valorificată.

Prin urmare, se susține în cadrul

recursului în anulare, contrar celor menționate de expert, indiferent de

rulajul altor categorii de mărfuri, în privința sării nu a fost reflectată în

evidențele contabile integral cantitatea ce a fost desfăcută către clienți.

Pentru aceste motive s-a cerut

admiterea recursului în anulare, casarea hotărârii instanței de recurs și

menținerea deciziei pronunțate de Tribunalul Prahova.

Analizând actele și lucrările

dosarului, curtea consideră că decizia pronunțată este legală și temeinică,

recursul în anulare declarat fiind nefondat.

Potrivit dispozițiilor art. 63 alin.

(2) C. proc. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită, iar aprecierea

fiecărei probe se face de instanța de judecată în urma examinării tuturor

probelor administrate în scopul aflării adevărului.

Prevederile art. 66 alin. (1) C.

proc. pen., precizează că inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și

nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Din contextul acestor dispoziții

rezultă în mod evident că pentru a stabili că o persoană este vinovată de

comiterea unei infracțiuni sunt necesare probe certe.

Motivele invocate se bazează pe

supoziții și estimări făcute de lucrătorii gărzii financiare omițându-se

realitățile din evidența contabilă și celelalte acte primare de gestiune,

realității evidențiate de expertul contabil prin raportul întocmit la data de 8

iunie 2001, completarea la raport din 27 septembrie 2001 și nota din 23

ianuarie 2004 aflată la dosarul cauzei.

Astfel, potrivit art. 72 lit. e) din

Regulamentul pentru aplicarea Legii contabilității nr. 82/1991, Societățile

comerciale cu amănuntul (cum este S.C. B. S.R.L. Drajna) nu aveau obligația să

țină o evidență contabilă atât cantitativ cât și valoric. Aceasta înseamnă că

dacă societatea a ținut evidența mărfurilor intrate numai valoric a procedat în

mod legal.

Pentru vânzările cu amânuntul către

populație, nu exista obligația să se întocmească facturi, fiind suficient ca în

registrul de casă să fie trecute toate încasările, așa cum de altfel s-a

procedat.

Concluziile raportului gărzii

financiare potrivit cărora suma de 246.464.032 lei reprezentând contravaloarea

a 321 tone de sare, a fost însușită de inculpat producându-se bugetului de stat

un prejudiciu în sumă de 9.965.923 lei cu titlul de impozit pe profit și

respectiv suma de 21.404.690 lei cu titlul de T.V.A. sunt în contradicție cu

situația reală, în primul rând pentru că la începutul și sfârșitul perioadei de

gestiune controlate (1 ianuarie 1999, 31 decembrie 1999, 1 ianuarie 2000, 15

noiembrie 2000) nu s-a făcut o inventariere faptică pentru a se stabili

stocurile de marfă existente și ca urmare, comisarii gărzii financiare au

recurs la calcule estimative pentru stabilirea unui prejudiciu.

În al doilea rând, raportul gărzii

financiare a luat în calcul numai cantitățile de sare vândute pe bază de facturi

nu și pe cele vândute cu amănuntul către populație așa cum ar fi fost normal.

Pe de altă parte, trebuie menționat,

că în perioada supusă controlului, societatea s-a aprovizionat atât cu sare cât

și cu alte feluri de marfă care au fost trecute integral în evidența contabilă.

De altfel, toate genurile de marfă

cu care s-a aprovizionat inculpatul (sare, cherestea, conserve etc.) au fost

vândute pe bază de facturi sau cu amănuntul către populație și toate încasările

au fost înregistrate și evidențiate în contabilitatea societății mai înainte de

efectuarea verificării de garda financiară și ca atare trebuiau luate în

calcul.

Dacă s-ar fi procedat în acest mod

s-ar fi constatat că în perioada 1 ianuarie 1999 – 31 octombrie 2000, în

gestiunea societății au intrat mărfuri, inclusiv sare, în valoare totală de

853.411.046 lei și au fost vândute mărfuri în valoare totală de 800.074.512

lei, rămânând în stoc mărfuri în valoare de 53.336.534 lei.

În aceeași perioadă, au intrat

diferite cantități de sare în valoare totală de 536.848.286 lei, din care a

fost vândută cu facturi, în valoare de 287.654.385 lei, iar cu amănuntul în

valoare de 205.032.800 lei rămânând în stoc, sare în valoare de 44.161.101 lei,

în total deci, 536.848.286 lei.

Rezultă că, în raportul întocmit de

garda financiară s-a omis a se ține seama de 205.032.800 lei rezultată din

vânzarea unor cantități de sare cu amănuntul.

Este adevărat că inculpatul în

cursul urmăririi penale a menționat faptul că nu a întocmit monetare pentru

banii rezultați din vânzarea sării cu amănuntul dar verificările făcute au

stabilit că s-a înregistrat în evidențele contabile cu aceste sume.

Având în vedere această situație,

curtea apreciază că instanța de recurs a făcut o analiză completă și corectă a

probelor administrate în cauză și în consecință în conformitate cu art. 414

1

alin. (1) C. proc. pen., urmează a respinge ca fiind nefondat recursul în

anulare declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 1342 din 2 octombrie 2002

a Curții de Apel Ploiești, privind pe inculpatul D.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

iunie 2004.