ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 14 mai 2003, reclamanta P.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea Hotărârii nr. 1601 din 2 aprilie 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o nouă hotărâre prin care să-i ateste calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000 pentru perioada septembrie 1941 – 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor aferente, începând de la 1 decembrie 2002. Motivându-și cererea, reclamanta a susținut că este îndreptățită să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea nr.189/2000, întrucât a fost strămutată împreună cu familia din Ardealul de Nord în Ungaria.

Curtea de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 181/F din 15 iulie 2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, care să ateste calitatea de beneficiară a Legii nr.189/2000 în persoana reclamantei, pentru perioada septembrie 1941 – 6 martie 1945, cu începere de la data de 1 decembrie 2002. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a dovedit că, în perioada ocupației maghiare a Ardealului de Nord, tatăl său a fost forțat de autoritățile maghiare să-și schimbe locul de muncă în Ungaria, unde a locuit cu familia până în aprilie 1945, legea reparatorie nefăcând distincție între strămutarea pe teritoriul României sau în afara acestuia.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, care a solicitat – în temeiul dispozițiilor art. 308 pct. 8 și 9 C. proc. civ. casarea hotărârii recurate și, în fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În esență, recurenta a susținut că intimatei reclamante nu-i sunt aplicabile prevederile actului normativ reparatoriu, pentru că nu întrunește cele trei cerințe cumulative prevăzute imperativ de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, preluarea de către statul maghiar făcându-se în interesul serviciului și nereprezentând o modalitate de persecuție etnică în accepțiunea legii indicate. Recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art.1 lit.c din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice, fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu. Prin „persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate din motive etnice”. În mod corect instanța fondului a reținut că intimata reclamantă se încadrează în aceste prevederi legale.

Astfel, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul de fond, familia tatălui intimatei a fost mutată din localitatea de domiciliu, respectiv Năsăud, într-o altă localitate (Zalaegerszeg) din Ungaria, în baza Ordinului nr. 4319 din 30 iunie 1941 al Ministerului Reg. Maghiar al Agriculturii. Din cuprinsul acestui din urmă ordin, reiese cu claritate că a fost vorba despre o modalitate de persecuție etnică, încadrarea tatălui reclamantei pe post făcându-se în mod provizoriu, iar definitivarea fiind condiționată de obținerea sau recunoașterea cetățeniei maghiare. Este evident că măsura schimbării locului de muncă al tatălui intimatei reclamante a fost un act impus, o măsură de persecuție din motive etnice, ordinul de mutare fiind un act unilateral de voință, care trebuie interpretat în raport cu conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de deznaționalizare forțată a populației române din teritoriile ocupate, după Diktatul de la Viena.

Ca atare, prin actele depuse, s-a făcut dovada că strămutarea familiei intimatei în perioada septembrie 1941 – 6 martie 1945, a fost concretizarea unei persecuții din motive etnice, ceea ce o îndreptățește pe aceasta la acordarea drepturilor compensatorii prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu luna următoare depunerii cererii sale la Casa Județeană de Pensii Brașov. Reținând corect situația de fapt și aplicând corect dispozițiile legale incidente, instanța fondului a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov împotriva sentinței civile nr. 181/F din 15 iulie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 februarie 2004.