ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 738/2004

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la data de 14 mai 2003, reclamanta P.M. a solicitat, în

contradictoriu cu pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, anularea Hotărârii

nr. 1601 din 2 aprilie 2003 emisă de pârâtă și obligarea acesteia să emită o

nouă hotărâre prin care să-i ateste calitatea de beneficiară a Legii nr. 189/2000

pentru perioada septembrie 1941 – 6 martie 1945, cu acordarea drepturilor

aferente, începând de la 1 decembrie 2002.

Motivându-și

cererea, reclamanta a  susținut că este îndreptățită să beneficieze de

drepturile prevăzute de Legea nr.189/2000, întrucât a fost strămutată împreună

cu familia din Ardealul de Nord în Ungaria.

Curtea

de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința

nr. 181/F din 15 iulie 2003, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și

a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, care să ateste calitatea de

beneficiară a Legii nr.189/2000 în persoana reclamantei, pentru perioada

septembrie 1941 – 6 martie 1945, cu începere de la data de 1 decembrie 2002.

Pentru

a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a dovedit

că, în perioada ocupației maghiare a Ardealului de Nord, tatăl său a fost

forțat de autoritățile maghiare să-și schimbe locul de muncă în Ungaria, unde a

locuit cu familia până în aprilie 1945, legea reparatorie nefăcând distincție

între strămutarea pe teritoriul României sau în afara acestuia.

Împotriva

sentinței a declarat recurs pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov, care a

solicitat – în temeiul dispozițiilor art. 308 pct. 8 și 9 C. proc. civ. casarea

hotărârii recurate și, în fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În

esență, recurenta a susținut că intimatei reclamante nu-i sunt aplicabile

prevederile actului normativ reparatoriu, pentru că nu  întrunește cele trei

cerințe cumulative prevăzute   imperativ de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

preluarea de către statul maghiar făcându-se în interesul  serviciului și

nereprezentând o modalitate de persecuție etnică în accepțiunea legii indicate.

Recursul

este nefondat.

Potrivit

prevederilor art.1 lit.c din Ordonanța Guvernului nr. 105/1999 aprobată prin

Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acestei ordonanțe persoana,

cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6

septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții etnice,

fiind strămutată în altă localitate decât cea de domiciliu.

Prin

„persoană strămutată în altă localitate”, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002

privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a

fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă

localitate din motive etnice”.

În mod

corect instanța fondului a reținut că intimata reclamantă se încadrează în

aceste prevederi legale.

Astfel,

așa cum rezultă din înscrisurile depuse la  dosarul de fond, familia tatălui

intimatei a fost mutată din localitatea de domiciliu, respectiv Năsăud, într-o

altă localitate (Zalaegerszeg) din Ungaria, în baza Ordinului nr. 4319 din 30

iunie 1941 al Ministerului Reg. Maghiar al Agriculturii.

Din

cuprinsul acestui din urmă ordin, reiese cu claritate că a fost vorba despre o

modalitate de persecuție etnică, încadrarea tatălui reclamantei pe post

făcându-se în mod provizoriu, iar definitivarea fiind condiționată de obținerea

sau  recunoașterea cetățeniei maghiare.

Este

evident că măsura schimbării locului de muncă al tatălui intimatei reclamante a

fost un act impus, o măsură de persecuție din motive etnice, ordinul de mutare

fiind un act unilateral de voință, care trebuie interpretat în raport cu

conjunctura istorică a momentului, fiind cunoscute tendințele de deznaționalizare

forțată a  populației române din teritoriile ocupate, după Diktatul de la

Viena.

Ca

atare, prin actele depuse, s-a făcut dovada că strămutarea familiei intimatei

în perioada septembrie 1941 – 6 martie 1945, a fost concretizarea unei

persecuții din motive etnice, ceea ce o îndreptățește pe aceasta la acordarea

drepturilor compensatorii prevăzute de O.G. nr. 105/1999, începând cu luna

următoare depunerii cererii sale la Casa Județeană de Pensii Brașov.

Reținând

corect situația de fapt și aplicând corect dispozițiile legale  incidente,

instanța fondului a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru

care, în considerarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a doua C. proc. civ.,

Curtea va respinge prezentul recurs, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta Casa Județeană de Pensii Brașov împotriva sentinței

civile nr. 181/F din 15 iulie 2003 a Curții de Apel Brașov, secția comercială

și de  contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 februarie 2004.