ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3085/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 197 din 15 aprilie 1999, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpatul P.D. la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. e) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 – art. 76 lit. a) și art. 37 lit. a) C. pen. În baza art. 61 C. pen., a revocat restul de pedeapsă de 267 zile rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată aceluiași inculpat prin sentința penală nr. 563/1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză și a dispus ca acesta să execute, în final, pedeapsa cea mai grea de 5 ani închisoare.

S-a reținut că, la data de 21 septembrie 1998, inculpatul a sustras de la raionul de bijuterii al magazinului C., dintr-un sertar aflat în vitrina raionului, o placă pe care se aflau mai multe bijuterii din aur. Curtea de Apel București, secția I a penală, prin decizia penală nr. 361 din 18 august 1999, a admis apelul declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva hotărârii primei instanțe, a desființat sentința atacată numai în latura penală și, în baza art. 208 alin. (1) – art. 209 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. pen., a condamnat pe inculpat la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Totodată, instanța de apel a revocat restul de pedeapsă rămas neexecutat, l-a contopit cu pedeapsa aplicată în cauză și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.

Celelalte dispoziții ale sentinței atacate au fost menținute. Recursul declarat de către inculpat împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 238 din 25 ianuarie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția penală. La data de 9 noiembrie 2001, invocând dispozițiile art. 461 C. proc. pen., cu referire la O.U.G. nr. 207/2000 și art. 15 C. pen., condamnatul a formulat contestație la executare, solicitând reducerea pedepsei. Prin sentința penală nr. 139 din 21 decembrie 2002, Tribunalul București, secția I penală, a respins contestația la executare, ca inadmisibilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de executare a reținut că modificarea intervenită prin ordonanța menționată nu privește limitele de pedeapsă, prevăzute de art. 209 C. pen.

Ca atare, în această situație nu ne aflăm în fața unei succesiuni de legi penale și în consecință nu este vorba de nici un incident ivit în timpul executării pedepsei, în sensul art. 461 lit. d) C. proc. pen. S-a mai reținut că o reexaminare a pedepsei de către instanța de judecată nu s-ar putea face decât prin reaprecierea gravității infracțiunii în raport de valoarea pagubei produse, deci prin schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care petentul a fost judecat și condamnat definitiv, printr-o hotărâre ce a intrat în puterea lucrului judecat. Or, acest lucru nu este posibil pe calea contestației la executare, întrucât încadrarea juridică este o chestiune de fond ce nu poate fi pusă în discuție după soluționarea definitivă a cauzei.

Curtea de Apel București, secția I a penală, prin decizia nr. 243 din 14 mai 2002, a respins apelul declarat de către condamnat împotriva acestei sentințe, ca nefondat. Prin decizia nr. 4198 din 4 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis apelul declarat de către condamnat împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat decizia și sentința pronunțate și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul București. S-a reținut că instanțele aveau obligația de a judeca în fond contestația, verificând îndeplinirea condițiilor înscrise în art. 15 C. pen., în raport de împrejurarea că prin art. 1 pct. 5 din O.U.G. nr. 207/2000 a fost redefinit înțelesul sintagmei „consecințe deosebit de grave” prevăzut de art. 146 C. pen.

Potrivit acestui act normativ, precum și Legii nr. 456/2001, textul art. 209 C. pen., a fost modificat în sensul introducerii alin. (3). Ca atare, noul conținut dat art. 146 C. pen., fiind o dispoziție mai favorabilă în sensul art. 13 din același cod, poate constitui, pentru cauzele definitiv judecate, motiv de introducere a contestației la executare pentru persoanele aflate în executarea pedepsei, caz în care se impune administrarea dovezilor de bună conduită cerute de lege. Tribunalul București, secția penală, prin sentința nr. 1219 din 19 decembrie 2002, în rejudecare după casare cu trimitere, a respins contestația la executare formulată de condamnatul P.D., ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că contestația la executare nu este o cale extraordinară de atac, ci un mijloc jurisdicțional de soluționare a incidentelor ivite în timpul executării pedepsei.

O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 456/2001 nu au modificat limitele de pedeapsă prevăzute de art. 209 C. pen., ci doar au modificat cuantumul daunei materiale care face ca fapta să producă consecințe deosebit de grave. Așadar, nu se poate reține că prin modificarea art. 146 C. pen., s-a produs o schimbare de încadrare juridică prin efectul legii. În raport însă de dispozițiile art. 385 15 C. proc. pen., instanța a examinat criteriile enumerate de art. 15 alin. (1) C. pen. și a constatat că nu se impune reducerea pedepsei pentru fapta săvârșită de inculpatul recidivist, în stare de liberare condiționată. În consecință, față de fapta săvârșită și perseverența infracțională a condamnatului, obținerea relațiilor privind conduita petentului în detenție nu apare ca fiind utilă în cauză.

Apelul declarat de către condamnat împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 95 din 26 februarie 2003, cu motivarea că prima instanță a reținut corect natura juridică a contestației la executare și neincidența în cauză a dispozițiilor art. 15 C. pen. Împotriva acestei din urmă hotărâri condamnatul a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris. La termenul de judecată din 26 iunie 2003, condamnatul, prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate în cauză și în rejudecare, admiterea contestației la executare și reducerea pedepsei.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 15 alin. (1) teza I C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Din cuprinsul acestui text rezultă că aplicarea legii mai favorabile, cu referire la pedepsele definitive, este facultativă.

Pentru a proceda la menținerea sau reducerea pedepsei, instanța trebuie să aplice criteriile prevăzute de același text, respectiv: pericolul social generic și concret al infracțiunii săvârșite, persoana condamnatului sub aspectul vârstei, sexului, antecedentelor penale, conduita condamnatului în timpul executării pedepsei, cu referire la respectarea regulamentului locului de deținere, recompense și sancțiuni, precum și durata executată din pedeapsă. Investită cu soluționarea contestației la executare formulată de către condamnatul P.D., instanța de judecată a constatat că, la data de 21 septembrie 1998, după ce în prealabil s-a drogat, acesta s-a deplasat la parterul magazinului C., în scopul de a sustrage bunuri.

În realizarea rezoluției infracționale arătate, inculpatul a sustras bijuterii în valoarea de 53.343.110 lei. Totodată, instanța a constatat că același condamnat a mai suferit în perioada 1995 – 1996 un număr de două condamnări pentru săvârșirea infracțiunilor de furt și tâlhărie. Pe de altă parte, ultima infracțiune a fost săvârșită, în stare de recidivă postcondamnatorie, de către condamnatul P.D. Față de fapta săvârșită și perseverența infracțională a condamnatului, instanța de judecată a apreciat ca fiind lipsită de utilitate în cauză obținerea relațiilor privind conduita acestuia în detenție. Este adevărat că potrivit art. 461 lit. d) C. proc. pen., se poate face contestație la executare în cazul în care s-a ivit, printre altele, o cauză de micșorare a pedepsei.

În cauză, au fost invocate dispozițiile art. 15 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 146 din același cod, modificat prin O.U.G. nr. 207/2000 și Legea nr. 456/2001. Criteriile de apreciere prevăzute de art. 15 C. pen., trebuie avute în vedere împreună. Or, în raport de persoana condamnatului și pericolul social concret al infracțiunii săvârșite, așa cum au fost reținute și care nu erau de natură a justifica reducerea pedepsei, în mod corect prima instanță a reținut lipsa de relevanță a datelor privind conduita acestuia în locul de detenție. Ca atare, menținând hotărârea atacată, prin respingerea apelului declarat de către condamnat împotriva acesteia, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și în consecință nesusceptibilă de casare.

În consecință, pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de către condamnatul P.D., ca nefondat, iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, îl va obliga pe recurent, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de condamnatul P.D. împotriva deciziei nr. 95 din 26 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Obligă pe condamnat să plătească statului 650.000 lei cheltuieli judiciare în care se include și onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 150.000 lei, ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 26 iunie 2003.