Pilla împotriva Italiei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 64088/00) îndreptată împotriva Republicii Italiene și de care un cetățean al acestui stat, d-l Angelo Pilla (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 18 aprilie 2000 în temeiul articolului 34 al Convenției de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul este reprezentat de D-nele G. Romano și S. Rando, avocate la Benevento. Guvernul italian (« Guvernul ») este reprezentat de agentul său, d-l I.M. Braguglia, și de co-agentul lui, d-l F. Crisafulli.

Reclamantul alegea în particular că detenția sa nu fusese regulată din cauza unei remise de pedeapsă tardive, în lipsa reparării pentru perioada de detenție pretins fără temei.

Cererea a fost atribuită secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Prin decizie din 23 septembrie 2004, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită secțiunii a treia così restructurate (art. 52 § 1).

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). FAPTE I.

La 29 iunie 1997, reclamantul a fost arestat în executare a unei condamnări la doi ani de închisoare pentru deținere de stupefiante în scop de vânzare, pronunțată de curtea de apel din Napoli la 7 aprilie 1995 (condamnare care nu a ținut seama de remisa de pedeapsă prevăzută de decretul prezidențial nr. 394 din 22 decembrie 1990, și care a devenit definitivă la 26 ianuarie 1996) și a unei condamnări la trei luni de închisoare pentru emitere de cecuri fără acoperire, pronunțată de judecătorul de prim grad din Benevento la 13 martie 1996 (care a devenit definitivă la 12 mai 1996). Printr-o decizie de cumulare a pedepselor din 7 februarie 1997, ținând seama de perioadele de privare de libertate pe care reclamantul le suferise, parchetul din Napoli fixase pedeapsa încă de purjat la doi ani, doi luni și cinci zile.

La 12 septembrie 1997, reclamantul a introdus o cerere în fața curții de apel din Napoli cu scopul de a obține recunoașterea caracterului continuu al delictului de deținere de stupefiante în scop de vânzare. S-a referit la condamnarea din 7 aprilie 1995 de mai sus și la o condamnare anterioară pentru același delict la un an de închisoare pronunțată de tribunalul din Benevento la 18 ianuarie 1993. Reclamantul a susținut că faptele reținute în cele două condamnări în cauză constituiau o singură infracțiune de caracter continuu comisă între 1987 și 1992. Prin urmare, reclamantul a solicitat aplicarea decretului prezidențial nr. 394 din 22 decembrie 1990, care prevedea o remisă de pedeapsă pentru faptele care constituiau infracțiunea de deținere de stupefiante comise înainte de data de 24 octombrie 1989.

La 1 decembrie 1997, curtea de apel din Napoli a recunoscut caracterul continuu al infracțiunii de deținere de stupefiante și a fixat pedeapsa rezultând din cele două condamnări la doi ani și patru luni. Ea a respins apoi cererea de remisă de pedeapsă, estimând că, având în vedere caracterul continuu al infracțiunii, era imposibil să se distingă faptele comise înainte de data de 24 octombrie 1989 de cele comise ulterior.

La 12 ianuarie 1998, reclamantul s-a pourvut în casație.

La 31 martie 1998, parchetul din Napoli, ținând seama de ansamblul condamnărilor pronunțate împotriva reclamantului, de reducerile de pedeapsă de care acesta beneficiase și de perioadele de privare de libertate pe care le suferise, a refixat durata globală a pedepsei de purjat la un an, un lună și douăzeci de zile. Din dosar rezultă că finalul pedepsei era deci preconizat pentru 19 noiembrie 1998.

Printr-o hotărâre din 30 septembrie 1998, Curtea de Casație a admis pouvoul reclamantului, estimând că trebuia luate în considerare elementele cea mai favorabile celui în cauză (favor rei) și asta chiar și în cazul unui « delict continuu ». Din acest motiv, era superflu să se facă distincție între faptele comise înainte și după 24 octombrie 1989, și remisa de pedeapsă trebuia în orice caz acordată. Curtea de Casație a retrimis dosarul la o altă secțiune a curții de apel.

Entre timp, printr-o ordonnance din 29 iunie 1998, tribunalul de aplicare a pedepselor din Napoli acordase o reducere de pedeapsă de 135 de zile pentru bună purtare (« liberazione anticipata »), în sensul articolului 54 al codului penitenciar.

Reclamantul a fost eliberat la 7 iulie 1998.

Printr-o hotărâre din 14 decembrie 1999, urmând principiul stabilit de Curtea de Casație, curtea de apel din Napoli a estimat că, chiar dacă era imposibil să se determine ce fapte fusese comise înainte de 25 octombrie 1990, asta era superflu în baza principiului favor rei, potrivit căruia trebuia considerat că, în cauza de fapt, infracțiunea fusese comisă înainte de această dată. În aceste circumstanțe, era cuvennic să se acorde remisa maximă prevăzută, și anume nouă luni și patru zile în sensul legii nr. 394 din 22 decembrie 1990.

Finalul pedepsei fiind inițial preconizat la 19 noiembrie 1998, aplicarea acestei remise de pedeapsă ar fi trebuit să genereze o eliberare la 14 februarie 1998. II.

În părțile relevante, art. 1 al decretului prezidențial nr. 394 din 22 decembrie 1990 se citește după cum urmează: « Se acordă o remisă de pedeapsă nu mai mult de doi ani privind pedepsele de închisoare și nu mai mult de zece milioane de lire privind amenzile. » B. Dreptul la reparare pentru detenție neregulată

Potrivit articolului 314 § 2 al codului de procedură penală, orice persoană care a petrecut o perioadă în detenție preventivă care, mai târziu, a fost recunoscută ca fiind ilegală (adică neconformă articolelor 273 și 280 ale codului de procedură penală) printr-o decizie definitivă are dreptul la reparare. Cererea de reparare trebuie introdusă în termen de optsprezece luni de la decizia care recunoaște ilegitimitatea detenției preventive. La momentul faptelor, nicio reparare nu era posibilă pentru o detenție după condamnare care s-a dovedit a fi ilegală. Curtea Constituțională (hotărâre nr. 310 din 25 iulie 1996) a declarat art. 314 al codului de procedură penală neconstituțional în măsura în care nu recunoștea dreptul la reparare pentru cazul de detenție neregulată rezultând dintr-un ordin de executare a unei condamnări. C. Acțiunea în răspundere civilă a magistraților

Legea nr. 117 din 1988 reglementează acțiunea în răspundere civilă a magistraților. art. 2 § 3 d) al legii prevede că răspunderea unui magistrat poate fi implicată atunci când acesta a adoptat – intenționat sau din vinovăție gravă – o măsură privativă de libertate în afara cazurilor prevăzute de lege. Potrivit articolului 4, acțiunea poate fi introdusă după epuizarea căilor de atac care permit atacarea măsurii litigioase și în orice caz doar atunci când măsura litigioasă nu mai este modificabilă sau revocabilă. D. Aplicabilitatea directă a articolului 5 § 5 al Convenției

Aplicabilitatea directă a articolului 5 § 5 al Convenției a fost constant negată de instanțele italiene. De exemplu, în hotărârea nr. 2823 din 20 mai 1991 (cauza Cruciani), a doua secțiune a Curții de Casație a susținut, privind art. 5 § 5 al Convenției, că această dispoziție se reducea la a prevedea în mod general un drept la reparare, deci din aceasta rezulta doar o obligație pentru state de a-l pune în aplicare prin instrumentele lor interne și neaplicabilitatea directă a dispoziției în cauză. ÎN DREPT I.

Pentru a susține plângerile sale, reclamantul invoca articolele 5 §§ 3 și 4. Cu toate acestea, în decizia sa privind admisibilitatea, Curtea a considerat că dispozițiile invocate nu erau relevante în cauza de fapt. Ea a estimat în schimb că această plângere se presta unui examen sub aspectul articolelor 5 §§ 1 a) și 5 al Convenției, care dispune: art. 5 « 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nicio persoană nu poate fi privată de libertate decât în următoarele cazuri și în condițiile prevăzute de lege: (...) a) dacă este deținută regulat după condamnare de o instanță competentă. (...) 5. Orice persoană victimă a unei arestări sau a unei detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparare ».

Curtea amintește că §5 al articolului 5 se găsește respectat atunci când poate fi cerută reparare din motiv al unei deprivări de libertate efectuate în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 (Wassink c. Țările de Jos, hotărâre din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38, și Tsirlis și Kouloumpas c. Grecia, hotărâre din 29 mai 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, p.925, § 5). Prin urmare, trebuie să se cerceteze dacă detenția reclamantului din 14 februarie 1998 (§18 de mai sus) era « conform legii » și era « regulată » în sensul articolului 5 § 1. A. art. 5 § 1 al Convenției 1. Excepție preliminară

Guvernul ridică o excepție tirada de neepuizare a căilor de atac interne și bazată pe două aspecte. El susține pe de o parte că perioada de detenție pretins fără temei a fost generată de durata excesivă a procedurii și reprșează reclamantului că nu a introdus o cerere de reparare pentru durată excesivă în sensul legii nr. 89 din 2001 (« legea Pinto »). Pe de altă parte, Guvernul observă că reclamantul nu s-a pourvut în casație împotriva condamnării din 7 aprilie 1995, în timp ce instanța competentă ar fi trebuit deja să aplice remisa de pedeapsă.

Reclamantul nu prezintă comentarii privind aceste excepții.

Curtea amintește că potrivit articolului 55 din regulamentul ei, « Dacă Partea contractantă pârât intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, trebuie să o facă, în măsura în care natura excepției și circumstanțele o permit, în observațiile scrise sau orale privind admisibilitatea cererii (...) ». Or, din dosar rezultă că această condiție nu este îndeplinită în cauza de fapt. Există deci forcluziune.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului. 2. Observarea articolului 5 § 1 a) Tezele părților i. Reclamantul

Reclamantul susține că din februarie 1998, detenția sa a devenit neregulată. În această privință, el susține că detenția de care se plânge nu decurgea dintr-o condamnare în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției, ci că rezulta din aplicarea tardivă a remise de pedeapsă. Potrivit lui, aplicarea remise de pedeapsă litigioase era obligatorie și nu depindea de o alegere discreționară a judecătorului.

Referindu-se la jurisprudența curților naționale, reclamantul observă că, deși necesară, decizia judiciară de a aplica remisa de pedeapsă este o decizie obligatorie, ținând seama că judecătorului îi revine doar să verifice existența condițiilor prespecificate de lege pentru acordarea acestei măsuri. Judecătorului ar trebui să aplice remisa de pedeapsă chiar și în absența unei cereri din partea celui în cauză, atunci când condițiile sunt îndeplinite. Când instanța care pronunță o condamnare nu accordă remisa de pedeapsă, judecătorului de aplicare a pedepselor îi revine responsabilitatea de a o face. Reclamantul subliniază că în cauza de fapt, curtea de apel din Napoli ar fi trebuit să aplice remisa de pedeapsă la momentul pronunțării condamnării sale din 7 aprilie 1995. Or, asta nu a fost cazul. Se spune, reclamantul subliniază că ordinul de arestare în executare a pedepsei nu a devenit deci arbitrar, deoarece se baza pe o condamnare regulată. Doar, puterea de a decide remisa de pedeapsă aparținea mai apoi curții de apel în calitate de judecător de aplicare a pedepselor. Condițiile pentru remisa de pedeapsă erau toate îndeplinite: condamnarea privea infracțiuni comise între 1987 și 1992; reclamantul nu fusese condamnat la un delict neperceptibil de remisă de pedeapsă; cinci ani după intrarea în vigoare a dispozițiilor privind remisă de pedeapsă, reclamantul nu comisese infracțiuni care să-l împiedice să o beneficieze. Reclamantul concluzionează că cererea lui ar fi trebuit imediat admisă și pledează pentru detenția pe care el a suferit-o în exces privind remisa de pedeapsă acordată cu întârziere să fie considerată de Curtea ca fiind o detenție neconformă articolului 5 din Convenție. ii. Guvernul

Potrivit Guvernului, detenția reclamantului era legală, deoarece se baza pe un ordin de executare valid, privind condamnări definitive. Asta și pentru perioada mergând din februarie 1998 la iulie 1998, ținând seama că aplicarea unei remise de pedeapsă nu este automată ci implică o decizie judiciară. Ar fi deci vorba de un drept supus unei condiții (în funcție de natura infracțiunii, perioada comiterii sale, comportamentul celui în cauză), a cărui existență trebuie să fie verificată de judecătorul chemată să se pronunțe.

Odată ce remisa de pedeapsă a fost acordată, regularitatea unei detenții trebuie apreciată « ex ante » și nu « ex post »: decizia care recunoscut dreptul reclamantului la eliberare nu are efect retroactiv. Guvernul susține că perioada de detenție precedând eliberarea celui în cauză nu poate fi considerată ca neconformă dreptului intern sau Convenției, deoarece această detenție se bazează pe un titlu legitim și valid. Este deci doar detenția care s-ar prelungi dincolo de decizia care acordă remisa de pedeapsă care ar putea, eventual, fi considerată ca fiind fără temei. Or, în cauza de fapt nu este asta cazul, reclamantul fiind în libertate în iulie 1998, și anume înainte de decizia de a aplica remisa de pedeapsă.

Potrivit Guvernului, singura chestiune de examinat este dacă procedura privind aplicarea remise de pedeapsă a avut o durată excesivă. În această privință, el subliniază complexitatea cauzei reclamantului și faptul că patru instanțe au trebuit să se pronunțe. Decizia de a acorda remisa de pedeapsă ar fi intervenit după o lungă perioadă de timp și din cauza trei amânări de ședință solicitate de reclamant, care ar fi antrenat nouă luni de întârziere. Cu toate acestea, Guvernul indică că aceste întârzieri nu au fost decisive, deoarece reclamantul expiat deja pedeapsa sa la acea vreme.

În concluzie, Guvernul estimează că detenția reclamantului este compatibilă cu Convenția. b) Aprecierea Curții

Curtea observă că reclamantul a fost arestat în executare a unei condamnări de curtea de apel din Napoli și a unei condamnări de judecătorul de prim grad din Benevento, pentru a purja o pedeapsă de închisoare global fixată la doi ani, doi luni și cinci zile (§9 de mai sus). Deprivarea de libertate la care reclamantul a fost supus se analizează deci în detenția regulată a unei persoane după condamnare de o instanță competentă în sensul articolului 5 § 1 a) al Convenției.

Remisa de pedeapsă, neținută în seama de curtea din Napoli la momentul condamnării pronunțate la 7 aprilie 1995, a fost mai apoi refuzată de curtea de apel din Napoli ca judecător de aplicare a pedepselor la 1 decembrie 1997, în pofida faptului că recunoștea caracterul continuu al infracțiunii în cauză, din unicul motiv că nu era posibil să se stabilească cu precizie ce fapte fusese comise înainte de data limită prevăzută de lege pentru a beneficia de aceasta remisă (§11 de mai sus). Abia la 14 decembrie 1999 aceași instanță, aplicând principiile elaborate de Curtea de Casație în hotărârea sa din 30 septembrie 1998, acordă remisa de pedeapsă solicitată, pe care reclamantul o avea dreptul în temeiul decretului prezidențial nr. 394 din 1990 (paragrafele 14 și 17 de mai sus).

Curtea observă apoi că reclamantul a fost eliberat la 7 iulie 1998, în timp ce finalul pedepsei sale fusese fixat la 19 noiembrie 1998 și în timp ce remisa de pedeapsă pe care el o avea dreptul era de nouă luni și patru zile (paragrafele 13, 16, 17 și 18 de mai sus).

În aceste circumstanțe, ținând seama că aplicarea remise de pedeapsă ar fi trebuit să genereze o eliberare la 14 februarie 1998, Curtea constată că reclamantul a purjat o pedeapsă mai lungă cu patru luni și douăzeci și trei de zile decât cea care rezulta din condamnările împotriva sa și din deciziile de cumulare a pedepselor. Rămâne de determinat dacă excedentul de închisoare care i-a fost infligit a încălcat art. 5 al Convenției.

În această privință, convine să amintim că scopul Convenției constă în a proteja drepturi nu teoretic sau iluzoriu, ci concrete și efective (a se vedea, printre alte foarte, Kamasinski c. Austria, hotărâre din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, § 65). De altfel, lista excepțiilor la dreptul la libertate figurând în art. 5 § 1 are un caracter exhaustiv și doar o interpretare strictă se conformează scopului acestei dispoziții de a asigura că nicio persoană nu fie privată arbitrar de libertate (a se vedea în special Van der Leer c. Țările de Jos, hotărâre din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 12, § 22, Wassink c. Țările de Jos, hotărâre din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 11, § 24, Quinn c. Franța, hotărâre din 22 martie 1995, seria A nr. 311, p. 17, § 42, și Giulia Manzoni c. Italia, hotărâre din 1 iulie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997-III, § 25).

Or, așa cum rezultă din art. 1 al decretului prezidențial nr. 394 din 1990, atunci când condițiile fixate de lege pentru obținerea unei remise de pedeapsă sunt îndeplinite, instanțele italiene nu se bucură de nici un exercițiu discreționar. Ele sunt constrânse să aplice remisele de pedeapsă în limitele stabilite de lege.

În cauza de fapt, decizia judiciară definitivă privind cererea de remisă de pedeapsă a reclamantului a intervenit la un stadiu prea avansat, adică după eliberarea sa și atunci când cel în cauză purjase deja o pedeapsă superioară celei care ar fi rezultat în caz de acordare a beneficiului solicitat. Privind întârzierile în desfășurarea procedurilor provocate de reclamant, și subliniată de Guvern, Curtea observă că Guvernul admite că aceste amanări nu au fost decisive (§34 de mai sus).

În consecință a faptelor descrise de mai sus, reclamantul a petrecut o perioadă în detenție superioară celei care era sancțiunea pe care el ar fi trebuit să o suporte potrivit dreptului intern și ținând seama de beneficiile pe care le avea dreptul. Excedentul de închisoare nu poate deci fi analizat ca o detenție regulată în sensul Convenției (Grava c. Italia, nr. 43522/98, 10 iulie 2003).

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției. B. art. 5 § 5 al Convenției 1. Excepție preliminară

În cazul în care Curtea ar estima că detenția reclamantului nu a fost regulată, Guvernul susține că reclamantul nu a obținut reparare deoarece nu a epuizat căile de atac interne.

În primul rând, reclamantul ar fi omis cu nedrept să se prevaleze de recursul în răspundere civilă a magistraților, tal cum este prevăzut de legea nr. 117 din 13 aprilie 1988.

În al doilea rând, reclamantul ar fi trebuit să ceară o indemnizare în sensul articolului 314 al codului de procedură penală, bazandu-se pe hotărârea Curții Constituționale nr. 310 din 1996, potrivit căreia detenția bazată pe un ordin de executare ilegal sau arbitrar dă dreptul la reparare. De altfel, în observațiile sale privind admisibilitatea, Guvernul indicase că cazul de fapt nu cade în rândul acelor care pot fi subiectul indemnizării pentru detenție ilegală în sensul articolului 314 al codului de procedură penală, ținând seama că detenția reclamantului se bazează pe un ordin de executare legal.

Reclamantul se opune tezei Guvernului. El susține că acțiunea în răspundere civilă a magistraților nu era un remediu de epuizat, ținând seama că în cauza de fapt era vorba de interpretare a legii privind remisă de pedeapsă și ținând seama că erorile de interpretare și apreciere comise de judecători nu implică ca atare răspunderea acestora. Legea prevede în fapt că răspunderea unui judecător poate fi implicată doar pentru comportament sau act intenționat sau cauzat de o vinovăție gravă, aceasta din urmă fiind o neglijență inexcuzabilă.

Privind indemnizarea prevăzută de art. 314 al codului de procedură penală, reclamantul observă că aici nu este vorba de o detenție bazată pe un ordin de arestare ilegal. Ar urma nepertinența hotărârii Curții Constituționale citată de Guvern.

La admisibilitate, Curtea conectase la fond chestiunea epuizării căilor de atac interne. Ținând seama de concluzia trată de mai sus (§44 de mai sus), trebuie examinată excepția.

Curtea amintește că obligația de a epuiza căile de atac interne se limitează la aceea de a face o utilizare normală a recursurilor care sunt probabil eficace, suficiente și accesibile (Buscarini și alții c. San Marino [Marea Cameră], nr. 24645/94, § 26, CEDO 1999-I, și Assenov și alții c. Bulgaria, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-VIII, § 85) și că recursul trebuie să fie capabil de a remedia direct situația litigioasă (Pezone c. Italia, nr. 42098/98, § 45, 18 decembrie 2003). Un reclamant nu este obligat să exercite recursuri care, deși sunt teoretic de natură să constituie o cale de atac, sunt în fapt lipsite de șanse de succes (Comm. eur. D.H., Nr. 24276/94, hotărâre 22.5.95, D.R. 81, pp. 112, 121). De altfel, statului care excipeaza neepuizare îi revine responsabilitatea de a stabili existența unui recurs accesibil și suficient (Akdivar și alții c. Turcia, hotărâre din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-IV, § 68).

Privind recursul în răspundere a judecătorilor, Curtea observă că în cauza de fapt era vorba de interpretare și aplicare a dreptului intern de către instanțele competente, și observă că reclamantul nu reprșează judecătorilor naționali că ar fi adoptat comportamente susceptibile de a implica răspunderea lor în temeiul legii nr. 117 din 1988. Curtea observă apoi că Guvernul nu a indicat decizii naționale care condamne magistrații naționali în cazuri similare și deci nu a dovedit utilitatea pentru reclamant de a se prevala de un asemenea remediu.

Privind indemnizarea pentru cazuri de detenție bazate pe un titlu ilegal, în sensul articolului 314 al codului de procedură penală și al hotărârii Curții Constituționale nr. 310 din 1996, Curtea observă că Guvernul nu a dovedit nici utilitatea pentru reclamant de a introduce o cerere de reparare, și observă că Guvernul admite în același timp că detenția reclamantului se baza pe un ordin de executare legal (§32 de mai sus).

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că excepția Guvernului trebuie respingă. 2. Observarea articolului 5 § 5

Reclamantul se plânge de faptul că nu a fost indemn în pofida neregularității detenției sale.

Guvernul reiterează excepțiile sale.

Curtea tocmai a concluzionat că detenția reclamantului era neregulată cu privire la scopurile §1 al articolului 5 al Convenției (§44 de mai sus).

Ea constată că nicio dispoziție nu permitea reclamantului să prezinte o cerere de indemnizare pentru detenție neregulată în fața autorităților naționale (paragrafele 20-22 de mai sus).

La lumina acestor considerații, Curtea estimează că a existat de asemenea o încălcare a §5 al articolului 5 al Convenției (Pezone, citat mai sus, § 56). II.

În măsura în care plângerile reclamantului pot ține de art. 13 al Convenției, Curtea constată că presupusa încălcare a acestei dispoziții decurge din aceleași fapte pe care le-a examinat sub aspectul articolului 5. Ținând seama de concluzia la care a ajuns (paragrafele 44 și 59 de mai sus), Curtea estimează că nu se impune examinarea separată a plângerii reclamantului sub aspectul articolului 13 al Convenției. III.

Reclamantul solicită 64 164,68 EUR la titlul prejudiciului material și 50 000 EUR la titlul prejudiciului moral.

Pentru Guvern, nicio sumă nu trebuie acordată la titlul prejudiciului material, reclamantul nefiind dovedit legătura cauzală cu constatarea de încălcare. Privind prejudiciul moral, Guvernul observă că constatarea de încălcare constituie o reparare suficientă.

Curtea nu observă nici o legătură cauzală între încălcările constatate și prejudiciul material susținut. Pe de altă parte, ea judecă că reclamantul a suferit o dată morală certă. Ținând seama de circumstanțele cauzei și hotărând în echitate, ea decide să-i acorde suma de 11 000 EUR (a se vedea, mutatis mutandis, Pezone, citat mai sus, § 60, și Grava, citat mai sus, § 56). B. Cheltuieli și deschideri

Reclamantul solicită rambursarea cheltuielilor suportate în procedura în fața Curții cu concurența de 13 958,35 EUR, exclusiv taxa pe valoarea adăugată (TVA) și contribuții la fondul de prevorbire al avocaților (CPA).

Guvernul se remite la înțelepciunea Curții, subliniind totuși că sumele cerute sunt exorbitante și nejustificate.

Potrivit jurisprudenței stabilite a Curții, alocarea de cheltuieli și deschideri la titlul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. De altfel, cheltuielile de justiție sunt recuperabile doar în măsura în care se referă la încălcarea constatată (Beyeler c. Italia (satisfacție echitabilă) [Marea Cameră], nr. 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea alocă reclamantului 3 000 EUR în total pentru toate cheltuielile suportate la Strasbourg, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului pe această sumă. C. Interese moratorii

Curtea judecă oportun să bazeze rata intereselor moratorii pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Respinge excepțiile preliminare ale Guvernului; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 al Convenției; 3. Constată că a existat o încălcare a articolului 5 § 5 al Convenției; 4. Constată că nu se impune examinarea dacă a existat o încălcare a articolului 13 al Convenției; 5. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 11 000 EUR (o mie unsprezece euro) pentru prejudiciul moral și 3 000 EUR (trei mii euro) pentru cheltuieli și deschideri, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului; b) că din momentul expirării acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, mărită cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru aspectele rămase. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 martie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 64088/00) dirigée contre la République italienne et dont un ressortissant de cet Etat, M. Angelo Pilla (« le requérant »), a saisi la Cour le 18 avril 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M es G. Romano et S. Rando, avocats à Bénévent. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. I.M. Braguglia, et par son coagent M. F. Crisafulli.

Le requérant alléguait en particulier que sa détention n’avait pas été régulière en raison d’une remise de peine tardive, à défaut de réparation pour la période de détention prétendument sans titre.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 23 septembre 2004, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 29 juin 1997, le requérant fut arrêté en exécution d’une condamnation à deux ans d’emprisonnement pour détention de stupéfiants aux fins de la vente, prononcée par la cour d’appel de Naples le 7 avril 1995 (condamnation n’ayant pas tenu compte de la remise de peine prévue par le décret présidentiel n o 394 du 22 décembre 1990, et devenue définitive le 26 janvier 1996) et d’une condamnation à trois mois d’emprisonnement pour émission de chèques sans provision, prononcée par le juge d’instance de Bénévent le 13 mars 1996 (devenue définitive le 12 mai 1996). Par une décision de cumul des peines du 7 février 1997, prenant en compte les périodes de privation de liberté que le requérant avait subies, le parquet de Naples avait fixé la peine encore à purger à deux ans, deux mois et cinq jours.

Le 12 septembre 1997, le requérant introduisit une demande devant la cour d’appel de Naples en vue d’obtenir la reconnaissance du caractère continu du délit de détention de stupéfiants aux fins de la vente. Il se référait à la condamnation du 7 avril 1995 ci-dessus, et à une précédente condamnation pour le même délit à un an d’emprisonnement prononcée par le tribunal de Bénévent le 18 janvier 1993. Le requérant allégua que les faits retenus dans les deux condamnations en question constituaient une seule infraction à caractère continu ayant été commise entre 1987 et 1992. Dès lors, le requérant sollicita l’application du décret présidentiel n o 394 du 22 décembre 1990, prévoyant une remise de peine pour les faits constituant l’infraction de détention de stupéfiants qui avaient été commis avant la date du 24 octobre 1989.

Le 1 er décembre 1997, la cour d’appel de Naples reconnut le caractère continu de l’infraction de détention de stupéfiants et fixa la peine découlant des deux condamnations à deux ans et quatre mois. Elle rejeta ensuite la demande de remise de peine, estimant que, vu le caractère continu de l’infraction, il était impossible de distinguer les faits commis avant la date du 24 octobre 1989 de ceux commis postérieurement.

Le 12 janvier 1998, le requérant se pourvut en cassation.

Le 31 mars 1998, le parquet de Naples, eu égard à l’ensemble des condamnations prononcées contre le requérant, aux réductions de peine dont celui-ci avait bénéficié et aux périodes de privation de liberté qu’il avait subies, re-fixa la durée globale de la peine à purger à un an, un mois et vingt jours. Il ressort du dossier que la fin de la peine était ainsi prévue pour le 19 novembre 1998.

Par un arrêt du 30 septembre 1998, la Cour de cassation accueillit le pourvoi du requérant, estimant qu’il fallait prendre en compte les éléments les plus en faveur de l’intéressé ( favor rei ) et cela même dans le cas d’un « délit continu ». De ce fait, il était superflu de distinguer entre les faits commis avant et après le 24 octobre 1989, et la remise de peine devait en tout cas être accordée. La Cour de cassation renvoya le dossier à une autre section de la cour d’appel.

Entre-temps, par une ordonnance du 29 juin 1998, le tribunal d’application des peines de Naples avait accordé une réduction de peine de 135 jours pour bonne conduite (« liberazione anticipata »), au sens de l’article 54 de la loi pénitentiaire.

Le requérant fut remis en liberté le 7 juillet 1998.

Par un arrêt du 14 décembre 1999, suivant le principe fixé par la Cour de cassation, la cour d’appel de Naples estima que, même s’il était impossible de déterminer quels faits avaient été commis avant le 25 octobre 1990, cela était superflu en vertu du principe du favor rei , selon lequel il fallait considérer que, dans le cas d’espèce, l’infraction avait été commise avant cette date. Dans ces circonstances, il y avait lieu d’accorder le maximum de remise prévue, à savoir neuf mois et quatre jours au sens de la loi n o 394 du 22 décembre 1990.

La fin de la peine étant initialement prévue au 19 novembre 1998, l’application de cette remise de peine aurait dû engendrer une remise en liberté le 14 février 1998. II.

Dans ses parties pertinentes, l’article 1 du décret présidentiel n o 394 du 22 décembre 1990 se lit comme suit : « Une remise de peine est octroyée pour non plus de deux ans en ce qui concerne les peines d’emprisonnement et pour non plus de dix millions de lires en ce qui concerne les amendes.» B. Le droit à réparation pour détention irrégulière

Aux termes de l’article 314 § 2 du code de procédure pénale, toute personne qui a passé une période en détention provisoire ayant, par la suite, été reconnue comme étant illégale (à savoir non conforme aux articles 273 et 280 du code de procédure pénale) par une décision définitive a droit à réparation. La demande en réparation doit être introduite dans un délai de dix-huit mois à partir de la décision reconnaissant l’illégalité de la détention provisoire. A l’époque des faits, aucune réparation n’était possible pour une détention après condamnation s’étant avérée illégale. La Cour constitutionnelle (arrêt n o 310 du 25 juillet 1996) a déclaré l’article 314 du code de procédure pénale inconstitutionnel dans la mesure où il ne reconnaissait pas le droit à réparation pour le cas de détention irrégulière faisant suite à un ordre d’exécution d’une condamnation. C. L’action en responsabilité civile des magistrats

La loi n o 117 de 1988 réglemente l’action en responsabilité civile des magistrats. L’article 2 § 3 d) de la loi prévoit que la responsabilité d’un magistrat peut être mise en cause lorsque celui-ci a adopté- intentionnellement ou pour faute grave - une mesure privative de liberté en dehors des cas prévus par la loi. Aux termes de l’article 4, l’action peut être introduite après épuisement des voies de recours permettant d’attaquer la mesure litigieuse et en tout état de cause seulement lorsque la mesure litigieuse n’est plus modifiable ou révocable. D. L’applicabilité directe de l’article 5 § 5 de la Convention

L’applicabilité directe de l’article 5 § 5 de la Convention a constamment été niée par les juridictions italiennes. Par exemple, dans l’arrêt n o 2823 du 20 mai 1991 (affaire Cruciani), la deuxième section de la Cour de cassation soutint, par rapport à l’article 5 § 5 de la Convention, que cette disposition se bornait à prévoir d’une manière générale un droit à réparation, de sorte qu’il en découlait uniquement une obligation pour les Etats de le mettre en oeuvre par leurs instruments internes et la non-applicabilité directe de la disposition en question. EN DROIT I.

A l’appui de ses doléances, le requérant invoquait l’article 5 §§ 3 et 4. Cependant, dans sa décision sur la recevabilité, la Cour a considéré que les dispositions invoquées n’étaient pas pertinentes en l’espèce. Elle a en revanche estimé que ce grief se prêtait à un examen sous l’angle de l’article 5 §§ 1 a) et 5 de la Convention, qui dispose : Article 5 « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) a) s’il est détenu régulièrement après condamnation par un tribunal compétent. (...) 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à une réparation ».

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors qu’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 ( Wassink c. Pays-Bas , arrêt du 27 septembre 1990, série A n o 185 ‑ A, p. 14, § 38, et Tsirlis et Kouloumpas c. Grèce , arrêt du 29 mai 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ III, p.925, § 5). Il convient donc de rechercher si la détention du requérant à compter du 14 février 1998 (paragraphe 18 ci-dessus) était « selon les voies légales » et était « régulière » au sens de l’article 5 § 1. A. Article 5 § 1 de la Convention 1. Exception préliminaire

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes et basée sur deux volets. Il soutient d’une part que la période de détention prétendument sans titre a été engendrée par la durée excessive de la procédure et il reproche au requérant de ne pas avoir introduit une demande en réparation pour durée excessive au sens de la loi n o 89 de 2001 (« loi Pinto »). D’autre part, le Gouvernement observe que le requérant ne s’est pas pourvu en cassation contre la condamnation du 7 avril 1995, alors que la juridiction concernée aurait déjà dû appliquer la remise de peine.

Le requérant ne présente pas de commentaires au regard de ces exceptions.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 55 de son règlement, « Si la Partie contractante défenderesse entend soulever une exception d’irrecevabilité, elle doit le faire, pour autant que la nature de l’exception et les circonstances le permettent, dans les observations écrites ou orales sur la recevabilité de la requête (...) ». Or, il ressort du dossier que cette condition ne se trouve pas remplie en l’espèce. Il y a donc forclusion.

Partant, la Cour rejette l’exception du Gouvernement. 2. Observation de l’article 5 § 1 a) Thèses des parties i. Le requérant

Le requérant allègue qu’à compter de février 1998, sa détention est devenue irrégulière. A cet égard, il soutient que la détention dont il se plaint ne découlait pas d’une condamnation au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention, mais qu’elle faisait suite à l’application tardive de la remise de peine. Selon lui, l’application de la remise de peine litigieuse était obligatoire et ne dépendait pas d’un choix discrétionnaire du juge.

Se référant à la jurisprudence des cours nationales, le requérant observe que bien que nécessaire, la décision judiciaire d’appliquer la remise de peine est une décision obligée, vu que le juge n’a qu’à vérifier l’existence des conditions préfixées par la loi pour l’octroi de cette mesure. Le juge devrait appliquer la remise de peine même en l’absence d’une demande de la part de l’intéressé, lorsque les conditions sont réunies. Lorsque la juridiction qui a prononcé une condamnation n’a pas accordé de remise de peine, il revient au juge d’application des peines de la faire. Le requérant souligne qu’en l’espèce, la cour d’appel de Naples aurait dû appliquer la remise de peine au moment du prononcé de sa condamnation du 7 avril 1995. Or, tel n’a pas été le cas. Cela dit, le requérant souligne que l’ordre d’arrestation en exécution de la peine n’est pas pour autant devenu arbitraire puisque il se fondait sur une condamnation régulière. Seulement, le pouvoir de décider de la remise de peine relevait par la suite de la cour d’appel en tant que juge d’application des peines. Les conditions pour la remise de peine étaient toutes réunies : la condamnation concernait des infractions commises entre 1987 et 1992 ; le requérant n’avait pas été condamné à un délit non susceptible de remise de peine ; cinq ans après l’entrée en vigueur des dispositions sur la remise des peines, le requérant n’avait pas commis des infractions pouvant l’empêcher d’en bénéficier. Le requérant en conclut que sa demande aurait dû être immédiatement accueillie et plaide pour la détention qu’il a subie en excès par rapport à la remise de peine tardivement accordée soit considérée par la Cour comme étant une détention non conforme à l’article 5 de la Convention. ii. Le Gouvernement

Selon le Gouvernement, la détention du requérant était légale, puisque fondée sur un ordre d’exécution valide, concernant des condamnations définitives. Cela également pour la période allant de février 1998 au mois de juillet 1998, étant donné que l’application d’une remise de peine n’est pas automatique mais implique une décision juridictionnelle. Il s’agirait donc d’un droit soumis à condition (selon la nature de l’infraction, l’époque de sa commission, le comportement de l’intéressé), dont l’existence doit être vérifiée par le juge appelé à statuer.

Une fois la remise de peine accordée, la régularité d’une détention doit s’apprécier « ex ante » et non pas « ex post » : la décision qui a reconnu le droit du requérant à la libération ne rétroagit pas. Le Gouvernement soutient que la période de détention précédant la mise en liberté de l’intéressé ne saurait être considérée comme non conforme au droit interne ou à la Convention, puisque cette détention se base sur un titre légitime et valide. C’est donc uniquement la détention qui se prorogerait au-delà de la décision accordant la remise de peine qui pourrait, le cas échéant, être considérée comme étant sans titre. Or, en l’espèce ce n’est pas le cas, le requérant ayant été en liberté en juillet 1998, à savoir avant la décision d’appliquer la remise de peine.

Selon le Gouvernement, la seule question à examiner est celle de savoir si la procédure portant sur l’application de la remise de peine a eu une durée excessive. A cet égard, il souligne la complexité de l’affaire du requérant et le fait que quatre juridictions ont eu à se prononcer. La décision d’accorder la remise de peine serait intervenue après un long laps de temps aussi en raison de trois renvois d’audience sollicités par le requérant, qui auraient entraîné neuf mois de retard. Toutefois, le Gouvernement indique que ces retards n’ont pas été déterminants, puisque le requérant avait à cette époque déjà expié sa peine.

En conclusion, le Gouvernement estime que la détention du requérant est compatible avec la Convention. b) Appréciation de la Cour

La Cour relève que le requérant a été arrêté en exécution d’une condamnation par la cour d’appel de Naples et d’une condamnation par le juge d’instance de Bénévent, pour purger une peine d’emprisonnement globalement fixée à deux ans, deux mois et cinq jours (paragraphe 9 ci-dessus). La privation de liberté à laquelle le requérant a été soumis s’analyse donc en la détention régulière d’une personne après condamnation par un tribunal compétent au sens de l’article 5 § 1 a) de la Convention.

La remise de peine, non retenue par la cour de Naples au moment de la condamnation prononcée le 7 avril 1995, a été ensuite refusée par la cour d’appel de Naples en tant que juge d’application des peines le 1 er décembre 1997, en dépit du fait qu’elle avait reconnu le caractère continu de l’infraction en question, au seul motif qu’il n’était pas possible établir avec précision quels faits avaient été commis avant la date limite prévue par la loi pour bénéficier de ladite remise (paragraphe 11 ci-dessus). Ce n’est que le 14 décembre 1999 que cette même juridiction, faisant application des principes dégagés par la Cour de cassation dans son arrêt du 30 septembre 1998, octroya la remise de peine sollicitée, à laquelle le requérant avait droit aux termes du décret présidentiel n o 394 de 1990 (paragraphes 14 et 17 ci-dessus).

La Cour note ensuite que le requérant a été libéré le 7 juillet 1998, alors que la fin de sa peine avait été fixée au 19 novembre 1998 et alors que la remise de peine à laquelle il avait droit était de neuf mois et quatre jours (paragraphes 13, 16, 17 et 18 ci-dessus).

Dans ces circonstances, étant donné que l’application de la remise de peine aurait dû engendrer une mise en liberté le 14 février 1998, la Cour constate que le requérant a purgé une peine plus longue de quatre mois et vingt-trois jours que celle qui résultait des condamnations à son encontre et des décisions de cumul des peines. Il reste à déterminer si le surplus d’emprisonnement qui lui a été infligé a violé l’article 5 de la Convention.

A cet égard, il convient de rappeler que le but de la Convention consiste à protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (voir, parmi beaucoup d’autres, Kamasinski c. Autriche , arrêt du 19 décembre 1989, série A n o 168, § 65). Par ailleurs, la liste des exceptions au droit à la liberté figurant à l’article 5 § 1 revêt un caractère exhaustif et seule une interprétation étroite cadre avec le but de cette disposition assurer que nul ne soit arbitrairement privé de sa liberté (voir notamment Van der Leer c. Pays-Bas , arrêt du 21 février 1990, série A n o 170-A, p. 12, § 22, Wassink c. Pays-Bas , arrêt du 27 septembre 1990, série A n o 185-A, p. 11, § 24, Quinn c. France , arrêt du 22 mars 1995, série A n o 311, p. 17, § 42, et Giulia Manzoni c. Italie , arrêt du 1 er juillet 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-III, § 25).

Or, comme il ressort de l’article 1 du décret présidentiel n o 394 de 1990, lorsque les conditions fixées par la loi pour l’obtention d’une remise de peine sont remplies, les juridictions italiennes ne jouissent d’aucun pouvoir discrétionnaire. Elles sont contraintes d’appliquer les remises de peine dans les limites établies par la loi.

En l’espèce, la décision judiciaire définitive concernant la demande de remise de peine du requérant est intervenue à un stade trop avancé, c’est-à-dire après sa libération et quand l’intéressé avait déjà purgé une peine supérieure à celle qui aurait résulté en cas d’octroi du bénéfice sollicité. Quant aux retards dans le déroulement des instances provoqués par le requérant, et soulignés par le Gouvernement, la Cour note que le Gouvernement admet que ces délais n’ont pas été déterminants (paragraphe 34 ci-dessus).

En conséquence des faits décrits ci-dessus, le requérant a passé une période en détention supérieure à celle qui était la sanction qu’il aurait dû subir selon le droit national et compte tenu des bénéfices auxquels il avait droit. Son surplus d’emprisonnement ne saurait partant s’analyser en une détention régulière aux sens de la Convention ( Grava c. Italie , n o 43522/98, 10 juillet 2003).

Dès lors, il y au eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention. B. Article 5 § 5 de la Convention 1. Exception préliminaire

Pour le cas où la Cour estimerait que la détention du requérant n’a pas été régulière, le Gouvernement soutient que le requérant n’a pas obtenu de réparation puisqu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes.

En premier lieu, le requérant aurait à tort omis de se prévaloir du recours en responsabilité civile des magistrats, tel que prévu par la loi n o 117 du 13 avril 1988.

En deuxième lieu, le requérant aurait dû demander une indemnisation au sens de l’article 314 du code de procédure pénale, s’appuyant sur l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 310 de 1996, selon lequel la détention fondée sur un ordre d’exécution illégal ou arbitraire donne droit à réparation. Par ailleurs, dans ses observations sur la recevabilité le Gouvernement avait indiqué que le cas d’espèce ne rentrait pas parmi ceux pouvant faire l’objet d’indemnisation pour détention illégale au sens de l’article 314 du code de procédure pénale, vu que la détention du requérant se base sur un ordre d’exécution légal.

Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il soutient que l’action en responsabilité civile des magistrats n’était pas un remède à épuiser, vu qu’en l’espèce il était question d’interprétation de la loi sur la remise de peines et vu que les erreurs d’interprétation et d’appréciation commises par les juges ne mettent pas en cause en tant que telles la responsabilité de ceux-ci. La loi prévoit en fait que la responsabilité d’un juge peut être mise en cause uniquement pour comportement ou acte intentionnel ou provoqué par une faute grave, cette dernière étant une négligence inexcusable.

Quant à l’indemnisation prévue par l’article 314 du code de procédure pénale, le requérant observe qu’il ne s’agit pas ici d’une détention fondée sur un ordre d’arrestation illégal. Il s’ensuivrait la non-pertinence de l’arrêt de la Cour constitutionnelle cité par le Gouvernement.

Lors de la recevabilité, la Cour avait joint au fond la question de l’épuisement des voies de recours internes. Au vu de la conclusion tirée plus haut (paragraphe 44 ci-dessus), il y a lieu d’examiner l’exception.

La Cour rappelle que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes se limite à celle de faire un usage normal de recours vraisemblablement efficaces, suffisants et accessibles ( Buscarini et autres c. Saint-Marin [GC], no 24645/94, § 26, CEDH 1999 ‑ I, et Assenov et autres c. Bulgarie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VIII, § 85) et que le recours doit être capable de porter directement remède à la situation litigieuse ( Pezone c. Italie , no 42098/98, § 45, 18 décembre 2003). Un requérant n’est pas tenu d’exercer les recours qui, tout en étant théoriquement de nature à constituer une voie de recours, sont en fait dépourvus de chances de succès (Comm. eur. D.H., N o 24276/94, déc. 22.5.95, D.R. 81, pp. 112, 121). En outre, c’est à l’Etat qui excipe du non-épuisement qu’il appartient d’établir l’existence d’un recours accessible et suffisant ( Akdivar et autres c. Turquie , arrêt du 16 septembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, § 68).

S’agissant du recours en responsabilité des juges, la Cour note qu’il a été question en l’espèce de l’interprétation et l’application du droit national par les juridictions concernées, et relève que le requérant ne reproche pas aux juges nationaux d’avoir tenu des comportements susceptibles d’engager leur responsabilité au regard de la loi n o 117 de 1988. La Cour note ensuite que le Gouvernement n’a pas indiqué de décisions nationales ayant condamné des magistrats nationaux dans des cas similaires et n’a donc pas prouvé l’utilité pour le requérant de se prévaloir d’un tel remède.

Quant à l’indemnisation pour les cas de détention fondée sur un titre illégal, au sens de l’article 314 du code de procédure pénale et de l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 310 de 1996, la Cour relève que le Gouvernement n’a pas non plus prouvé l’utilité pour le requérant d’introduire une demande en réparation, et relève que le Gouvernement admet en même temps que la détention du requérant se basait sur un ordre d’exécution légal (paragraphe 32 ci-dessus).

Dans ces circonstances, la Cour estime que l’exception du Gouvernement doit être rejetée. 2. Observation de l’article 5 § 5

Le requérant se plaint de ne pas avoir été indemnisé malgré l’irrégularité de sa détention.

Le Gouvernement réitère ses exceptions.

La Cour vient de conclure que la détention du requérant était irrégulière aux fins du paragraphe 1 de l’article 5 de la Convention (paragraphe 44 ci-dessus).

Elle constate qu’aucune disposition ne permettait au requérant de présenter une demande d’indemnisation pour détention irrégulière devant les autorités nationales (paragraphes 20-22 ci-dessus).

A la lumière de ces considérations, la Cour estime qu’il y a eu également violation du paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention ( Pezone , précité, § 56). II.

Dans la mesure où les griefs du requérant peuvent relever de l’article 13 de la Convention, la Cour constate que la violation alléguée de cette disposition dérive des mêmes faits qu’elle a examinés sous l’angle de l’article 5. Au vu de la conclusion à laquelle elle est parvenue (paragraphes 44 et 59 ci-dessus), la Cour estime qu’il ne s’impose pas d’examiner séparément le grief du requérant sous l’angle de l’article 13 de la Convention. III.

Le requérant sollicite 64 164, 68 EUR au titre du préjudice matériel et 50 000 EUR au titre de préjudice moral.

Pour le Gouvernement, aucune somme ne doit être accordée au titre du préjudice matériel, le requérant n’ayant pas prouvé le lien de causalité avec le constat de violation. Quant au préjudice moral, le Gouvernement observe que le constat de violation constitue une réparation suffisante.

La Cour n’aperçoit pas de lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué. Par contre, elle juge que le requérant a subi un tort moral certain. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant en équité, elle décide de lui octroyer la somme de 11 000 EUR (voir, mutatis mutandis, Pezone , précité, § 60, et Grava , précité, § 56). B. Frais et dépens

Le requérant sollicite le remboursement des frais encourus dans la procédure devant la Cour à concurrence de 13 958, 35 EUR, hors taxe sur la valeur ajoutée (TVA) et contributions à la caisse de prévoyance des avocats (CPA).

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour, tout en soulignant que les sommes demandées sont exorbitantes et non justifiées.

Selon la jurisprudence établie de la Cour, l’allocation de frais et dépens au titre de l’article 41 présuppose que se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En outre, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée ( Beyeler c. Italie (satisfaction équitable) [GC], n o 33202/96, § 27, 28 mai 2002).

Compte tenu des circonstances de la cause, la Cour alloue au requérant 3 000 EUR au total pour tous frais exposés à Strasbourg, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Rejette les exceptions préliminaires du Gouvernement ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 5 de la Convention ; 4. Dit qu’il n’est pas nécessaire d’examiner s’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 11 000 EUR (onze mille euros) pour dommage moral et 3 000 EUR (trois mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président