ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1798/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: SC T.P. SA București a solicitat anularea deciziei nr. 314 din 17 mai 2002, a Ministerului Finanțelor Publice – Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și a procesului-verbal de control din 8 ianuarie 2002, întocmit de Direcția Generală a Finanțelor Publice București.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, prin procesul-verbal nr. 149989 din 27 martie 2001, Administrația Financiară a sectorului 6 București a reluat controlul fiscal al societății, pe perioada august 1993 – aprilie 2000, pentru T.V.A., deoarece ar fi apărut date suplimentare ce nu au fost cunoscute de organul financiar și care ar modifica rezultatele controalelor făcute anterior; că, Ministerul Finanțelor, prin decizia nr. 1203 din 31 iulie 2001, a admis contestația formulată împotriva actului de control; a dispus refacerea controlului, pentru aceeași perioadă și același tip de impozit, iar controlul care a urmat – finalizat prin procesul-verbal din 8 ianuarie 2002, validat prin decizia nr. 314/2002 – a reluat recalcularea T.V.A.

de rambursat, prin diminuarea T.V.A. deductibilă, cu T.V.A. înscrisă în facturile emise de SC P. SA, pentru perioada august 1993 – aprilie 2000, fără a lua în seamă obiecțiunile formulate prin contestație. Totodată, s-a arătat că facturile cu care a fost diminuat T.V.A. deductibilă, se referă la materia primă cu care SC P. SA a aprovizionat SC T.P. SA, pentru executarea comenzilor acestei societăți numai pentru firma C.I. Ltd. Londra, în temeiul contractelor pentru livrarea de materii prime și de comision; că, controalele fiscale care au avut loc în perioada 1993 – 2000, au constatat legalitatea și corectitudinea facturilor în cauză, admițând toate cererile reclamantei pentru rambursarea T.V.A.

deductibilă. Cu privire la nelegalitatea și netemeinicia deciziei nr. 314/2002, reclamanta a invocat următoarele aspecte: Pentru perioada septembrie 1996 – septembrie 1997, se pretinde că prin hotărârea nr. 19 din 13 august 1999, Administrația Financiară a sectorului 6 București a soluționat definitiv problemele referitoare la T.V.A. din facturile SC P. SA. Pentru perioada august 1993 – iulie 1995, se pretinde că operează prescripția, întrucât prin procesul-verbal nr. 1614 din 24 septembrie 1995, calculându-se diferențe de art. 29 din O.G. nr. 3/1992; or, asupra perioadei 1993 – 1995 nu au mai fost alte acte de control, până la 27 martie 2001, astfel că a operat prescripția. În mod nelegal a fost reluat controlul fiscal, pentru perioada 1993 – 2000, având în vedere că nu au existat date suplimentare sau elemente față de controalele anterioare.

Prin întâmpinare, Ministerul Finanțelor Publice a arătat că reverificarea perioadei 1993 – 2000 s-a făcut ca urmare a faptului că au apărut date suplimentare necunoscute organului de control la data efectuării verificărilor anterioare, care au făcut obiectul hotărârii nr. 19/1999; că, reclamanta a fost verificată prin procesele-verbale nr. 43353 din 10 iunie 1994, nr. 109753 din 25 octombrie 1996 și nr. 9493 din 21 ianuarie 1998, care au întrerupt cursul termenului de prescripție; că, reclamanta nu beneficiază de cota 0 de T.V.A., întrucât nu a dovedit că bunurile în cauză sunt proprietatea ei, așa cum prevede art. 10 din O.G. nr. 3/1992, privind T.V.A.

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1190 din 9 decembrie 2002, a admis în parte acțiunea reclamantei; a anulat decizia nr. 314/2002 și procesul-verbal de control din 8 ianuarie 2002; a exonerat reclamanta de plata diferențelor de T.V.A., aferente perioadei 1993 - 1995. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a făcut referire la faptul că, prin adresa nr. 400779 din 12 iulie 2000, s-a dispus efectuarea de controale încrucișate la mai multe societăți, precum și verificarea relațiilor comerciale existente între SC C.I. Ltd. Anglia, SC P. SA și SC T.P. SA. Apoi, a reținut că SC C.I. Ltd. Anglia este proprietarul firelor pentru tricotaje executate la SC R.S.

SA, la comanda firmei britanice, aceste fire fiind expediate către SC C.I. Ltd. Anglia, cu destinația SC P. SA, care a depozitat firele la SC T.P. SA; că, SC P. SA a primit firele doar în baza unui „aviz de însoțire a mărfurilor” și nu a făcut dovada transmiterii dreptului de proprietate a mărfurilor de la SC R.S. SA, în favoarea sa. S-a conchis, sub acest aspect, că SC P. SA nefiind proprietarul firelor, nu putea să factureze aceste fire, SC T.P. SA și, deci, nerealizându-se transferul dreptului de proprietate, nu avea dreptul de deducere a T.V.A., așa cum prevăd dispozițiile art. 19 lit. b) din O.G. nr. 3/1992. În ce privește legalitatea reluării controlului, s-a reținut că efectuarea unor verificări încrucișate și analiza raporturilor comerciale dintre anumite societăți, se încadrează în noțiunea de elemente noi sau date suplimentare folosită de art. 19 din O.G.

nr. 70/1997, privind control fiscal. Pentru perioada august 1993 - august 1995, s-a apreciat că operează prescripția termenului de 5 ani, prevăzută de art. 29 din O.G. nr. 4/1992, întrucât prin procesele-verbal nr. 43353 din 16 iunie 1994 și nr. 1614 din 27 septembrie 1995 a fost verificată T.V.A. aferentă perioadei august 1993 – martie 1994 și T.V.A. aferentă perioadei aprilie 1994 – iulie 1995, iar de la această dată și până la 27 martie 2001, când a fost încheiat un nou act de control, au trecut mai mult de 5 ani, fără ca percepția să fi fost întreruptă. Împotriva sentinței au declarat recurs, reclamanta, Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, pentru nelegalitate și netemeinicie.

Reclamanta critică sentința, numai în partea în care prima instanță a reținut că nu avea dreptul să deducă T.V.A.; se susține sub acest aspect, că contrar susținerilor sale, făcute în sensul că firele pentru tricotaje, de la SC R.S. SA, au fost livrate către SC P. SA, în calitate de cumpărător, s-a reținut că firele erau expediate de la SC R. SA, către SC C.I. SA Anglia, deși nu sunt probe în acest sens. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta susține, în esență, că în cauză se impune efectuarea unei expertize contabile, care să stabilească, printre altele, sumele reprezentând T.V.A., refuzat la rambursare, aferentă fiecărei cereri și perioade de rambursare, începând cu luna august 1993 și până în luna aprilie 2000; că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea art. 19 lit. b) din O.G.

nr. 70/1997, a art. 3 din Legea nr. 105/1997, a art. 2 și 86 din O.G. nr. 11/1996; că din întreaga perioadă de facturare, avută în vedere de prima instanță, perioada septembrie 1996 – septembrie 1997 a fost definitiv rezolvată printr-o decizie administrativă definitivă, care nu putea fi modificată prin reluarea controlului. Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, susțin, în esență, printr-un motiv de recurs comun, că, în cauză, societatea recurentă a fost supusă unor verificări repetate de către organele fiscale, acestea întocmind procesele-verbale nr. 43353 din 16 iunie 1994; nr. 109753 din 25 octombrie 1996; nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 și nr. 18916 din 15 martie 1999, astfel că termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 29 din O.G.

nr. 3/1992, a fost întrerupt, de la fiecare din aceste date începând să curgă noul termen de prescripție. Recursurile sunt fondate, pentru următoarele motive: Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, judecătorii sunt datori să arate, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor, instanța pronunță o soluție netemeinică, care, potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acestora nu se poate realiza controlul judiciar.

Contrar acestor dispozițiuni, deși în acțiune se face referire la raporturile contractuale dintre reclamantă și SC P. SA, la executarea comenzilor, primite de la această societate, pentru beneficiarii externi, la actele normative, invocate, de altfel, și în recurs, precum și la alte împrejurări de fapt, pe care reclamanta le consideră favorabile în justificarea T.V.A. deductibilă, instanța de fond a omis să examineze aceste aspecte și să arate, cu referire la probe, motivele pentru care le înlătură. Or, în condițiile date, în care instanța primă a omis să examineze și să motiveze hotărârea și în raport cu aspectele invocate în acțiune, sub acest aspect, cu privire la hotărâre nu se poate realiza controlul judiciar, astfel că soluția adoptată este netemeinică, fiind contrară dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ. Așa fiind, pentru motivele arătate, recursul reclamantei apare fondat. Referitor la susținerile recurenților Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, în sensul că termenul de prescripție de 5 ani, prevăzut de art. 29 din O.G. nr. 3/1999, a fost întrerupt, întrucât societatea a fost supusă unor verificări repetate de către organele fiscale (procesele-verbale nr. 43353 din 10 iunie 1994; nr. 109753 din 25 octombrie 1996; nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 și nr. 18916 din 15 martie 1999), se constată că instanța primă nu s-a pronunțat asupra ultimelor două acte de control, făcute în anul 1998 și respectiv, în 1999, care constituie un mijloc de apărare.

Astfel, prima instanță, a reținut că din anul 1995, până la 27 martie 2001, societatea nu a mai fost supusă verificărilor, cu privire la T.V.A., ceea ce este contrar actelor din dosar, respectiv proceselor-verbale de control nr. 9493 din 21 ianuarie 1998 și nr. 18916 din 15 martie 1999, asupra cărora nu s-a pronunțat. Or, nepronunțarea asupra unui mijloc de apărare constituie motiv de casare, potrivit art. 304 pct. 10 C. proc. civ., astfel că sub acest aspect, sunt fondate recursurile. În consecință, urmează să fie admise recursurile, casată sentința și trimisă cauza, spre rejudecare, cu respectarea prevederilor legale precitate. Cu ocazia rejudecării, urmează ca prima instanță să examineze și celelalte aspecte invocate în recursurile formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC T.P. SA București și de pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței civile nr. 1190 din 9 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2004.