Hocaoğullari împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 77109/01) împotriva Republicii Turcia, depusă de o cetățeană a acesteia, Sevinç Hocaoğulları („reclamanta"), care a sesizat Curtea la 21 iunie 2001 în baza articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamanta este reprezentată de avocat O. Ersoy Ataman, cu sediul la Istanbul. Guvernul turc („Guvernul") nu a numit un agent în procedura de pe lângă Curt.

Cererea a fost repartizată secțiunii a treia a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

La 12 septembrie 2002, Curtea (secțiunea a treia) a declarat cererea parțial inadmisibilă.

La 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată secțiunii a doua, astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Prin scrisoare din 23 martie 2005, Curtea a informat părțile că se va pronunța, în aplicarea articolelor 29 §§ 1 și 3 din Convenție, atât asupra admisibilității cât și asupra fondului restului cerei.

Atât reclamanta cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FAPTE I.

La 14 octombrie 1999, la cererea procurorului, judecătorul assessor la curtea de securitate a statului din Istanbul a pronunțat o ordonanță de referință privind sechestrarea primului număr al unei publicații lunare (octombrie 1999) intitulată „Tinerețea revoluționară în lupta pentru socialism și libertate", al cărui editor și proprietar era reclamanta.

Printr-o acuzație din 26 octombrie 1999, referitoare la două articole intitulate „Ce pace?" și „Tinerețea înseamnă rebeliune" publicate în revista în cauză, procurorul a acuzat-o pe reclamantă de propagandă separatistă în favoarea PKK (Partidul Muncitorilor Kurdistanului), organizație interzisă în dreptul turc, și a DHKP (Partidul pentru Eliberarea Revoluționară a Poporului), infracțiune prevăzută de art. 169 din codul penal și de articolele 5 și 8 din legea nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Extrasele din articolele incriminate au următoarea redactare: Primul articol: „PKK, în calitate de comandant militar și ideologic al mișcării naționale kurde, a ajuns în sfârșit la un proces de pace apărat de liderul Öcalan de douăzeci de ani. (...) Geografia însăși, pe care s-a format și s-a transformat mișcarea națională kurdă într-o mișcare a poporului, a influențat direct procesul actual al mișcării. Aceasta pentru că geografia kurdă este o parte importantă a Orientului Mijlociu și are o importanță semnificativă pentru politicile imperialiste. Punctul fundamental care a generat mișcarea kurdă și care a transformat-o în mișcare a poporului a fost existența dinamicii unui popor oprimat. Mișcarea kurdă are aceeași identitate ca o mișcare națională (PKK a avut o participare care nu poate fi neglijată în formarea acestei identități), în același timp, ea reprezintă caracterul unui popor oprimat. PKK, de la început, nu a putut să evalueze bine dinamicele revoluționare ale mișcării pe care a format-o. Cu alte cuvinte, nu este vorba doar de mișcarea unui popor ci de mișcarea unui popor oprimat. (...) PKK nu a putut înțelege fascismul care există în Turcia. Trebuie să se spună clar că existența fascismului în Turcia nu depinde de existența mișcării kurde. Fascismul exista deja în Turcia înainte de PKK. Astfel, existența sau inexistența unei organizații precum PKK nu era o motivație pentru a institui fascismul în Turcia. (...)" Al doilea articol: „(...) Fiind discreți ca o mormântă către torționarii fasciști din închisori din Diyarbakır, saluând dușmanii la Kızıldere spunând: „am venit aici pentru a muri și nu pentru a se întoarce", ei arată că lupta lor nu este temporară. Chiar și cu prețul vieții lor. Da, poate sunt pierduți, dar rezistând. Pentru că știau că victorie reală poate fi obținută cu aceste rezistențe punctuale și perseverente. Cum Spartacus a tras coarda ultimului proprietar de sclavi, în ciuda mileniilor trecute de la eșecul revoluției, cum copiii cu piele galbenă ai unchiului Ho au reușit imposibilul după atâți ani de război dificil aruncând americanii în mare. Au învățat tuturor popoarelor lumii că victoria vine după înfrângeri și prin perseverență. Revolta este permanentă. Tinerețea și revolta s-au întâlnit de mai multe ori pe teritoriile acestei țări. Revoluția anilor șaizeci, care proclama „Fii realist, cere imposibilul!", s-a transformat în adevărate valori morale. (...) Experiențele trăite în cluburile de opinie politică s-au transformat în Dev-Genç, la THKP, TIKKO (...)"

În procedura de pe lângă curtea de securitate a statului, reclamanta a declarat că nu era autoare articolelor incriminate și a susținut că prin publicarea primului articol a dorit să aducă o soluție pașnică la problema kurdă și că al doilea articol era o cronică a revendicărilor tineretului din istoria mondială și turcă. S-a prevalat de protecția libertății de exprimare.

Printr-o hotărâre din 6 iulie 2000, curtea de securitate a statului a găsit reclamanta vinovată de faptele care i se impuneau și a condamnat-o la o amendă de 3.071.000.666 lire turce (TRL), aproximativ 5.209 euro (EUR), plătibilă în douăzeci de rate lunare. A ordonat de asemenea interzicerea publicării revistei pentru o perioada de treizeci de zile.

În considerentele hotărârii sale, curtea a considerat că, în ansamblu, primul articol făcea propagandă separatistă prin calificarea actelor de terorism ca luptă pentru eliberare națională a curzilor și că al doilea articol dădea ajutor și sprijin organizațiilor teroriste armate ale căror nume sunt menționate în conținutul acestora.

La 21 decembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată.

La 29 martie 2001, o ordonanță de execuție a fost transmisă reclamantei. II.

Guvernul susține că obiecția privitoare la lipsa notificării avizului procurorului general de pe lângă Curtea de Casație ar trebui respingă pentru nerespectarea regulii de șase luni. Dintr-o parte, la época faptelor, legea în vigoare nu prevedea notificarea acestui document către părți și, pe de altă parte, Curtea de Casație nu era deloc autorizată să se pronunțe asupra acestei obiecții. Prin urmare, în absența căilor de atac interne, reclamanta ar fi trebuit să depună cererea în șase luni de la momentul în care a putut accesa dosarul. Guvernul susține că dosarul a fost transmis camerei însărcinate cu examinarea lui și a devenit accesibil la 7 decembrie 2000. Astfel cererea ar fi trebuit să fie depusă la Curt în șase luni de la această dată, dar a fost depusă la 21 iunie 2001.

Reclamanta contrazice teza Guvernului.

Curtea amintește că, în conformitate cu jurisprudența sa constantă, pentru a se pronunța asupra conformității cu prevederile articolului 6 din Convenție, trebuie luată în considerare întreaga procedură penală demarată împotriva reclamantei (a se vedea, în special, Özdemir c. Turcia, nr. 59659/00, § 26, 6 februarie 2003, și John Murray c. Regatul Unit, hotărâre din 8 februarie 1996, Culegerea de hotărâri și decizii 1996-I, pp. 54-55, § 63). Ea subliniază în acest sens că hotărârea Curții de Casație constituie ultima decizie judiciară cu privire la obiecția reclamantei.

Prin urmare, Curtea consideră că excepția bazată pe tardivitate trebuie respingă.

Curtea constată că această obiecție nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Asupra fondului

Curtea observă că procurorul general de pe lângă Curtea de Casație trebuia să-și exprime avizul asupra fondului recursuurilor prezentate de reclamantă. Și-a expus în scris punctul de vedere conform căruia ar fi trebuit să se confirme sau nu decizia de primă instanță.

Curtea reamintește că a judecat deja în cazuri similare că, ținând seama de natura observațiilor procurorului general și de imposibilitatea pentru o parte de a le răspunde în scris, a existat o încălcare a dreptului la o procedură contradictorie garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Acesta implică în principiu dreptul părților la un proces civil sau penal de a fi informate și de a discuta orice piesă sau observație prezentată judecătorului, chiar dacă de către un magistrat independent – cum este procurorul general în cauza de față – în vederea influențării deciziei sale (Göç, precitată, §§ 55-58).

Curtea a examinat prezenta cauză și consideră că Guvernul nu a furnizat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Ea constată că este înțeles de ce reclamanta cere să beneficieze de egalitatea armelor în recurs. În consecință, în scopul echității, avea dreptul să fie pe deplin informată de orice observație de natură să compromită șansele sale de success la Curtea de Casație.

Prin urmare, Curtea concluzionează că neacomunicarea observațiilor procurorului general adresate Curții de Casație reclamantei a atras încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea constată că această obiecție nu este vădit nefondat, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate.

Reclamanta pretinde că prin publicarea primului articol „Ce pace?", avea scopul de a informa opinia publică despre război care dura de ani în Turcia și dorința sa de a vedea pacea. Cât privește al doilea articol, „Tinerețea înseamnă rebeliune", acesta vorbia despre revoluții istorice. Ea invocă libertatea de exprimare și de opinie prin publicarea acestor articole.

Guvernul reamintește că la época faptelor, reclamanta era redactor-șef al revistei în cauză. Condamnarea sa urmăreau mai multe scopuri legitime, și anume menținerea securității naționale, protecția integrității teritoriale și siguranței publice, apărarea ordinii și prevenirea crimei. El explică că, luate în ansamblu, articolele constituiau un apel la război și violență. Aceasta arată gradul de iresponsabilitate sau neglijență al persoanei în cauză privind efectele consecutive ale publicării acestor articole, care făceau panegiric actelor teroriste prin calificarea lor de eroice. Articolele de acest gen, ale căror pasaje constituiau amenințări incontestabile asupra ordinii publice, incitau fără echivoc la crimă și insurecție în direcția unei părți vizate a populației.

Pentru Guvern, ingerința a avut scopul de a descuraja în mod ferm promovarea conceptelor periculoase contrare principiilor consacrate de Convenție. Având în vedere ansamblul textului, propaganda consta în răspândirea violenței, terorismului, războiului și sângelui. Referindu-se la jurisprudența Zana c. Turcia (hotărâre din 25 noiembrie 1997, Culegerea 1997-VII), el explică că același raționament trebuie aplicat în această cauză. Nu sunt articole de fond, serioase și analitice ale situației după arestarea șefului PKK. Nu sunt de natură să contribuie la liniștirea tensiunilor care domnesc în țară.

Cât privește pedeapsa infligă reclamantei, Guvernul susține că a fost proporțională scopului urmărit în măsura în care se limita la plata unei amenzi.

Curtea observă că nu este contestat între părți că condamnarea penală a reclamantei a constituit o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare, protejat de art. 10 § 1. Nici nu este contestat că ingerința era prevăzută de lege – art. 169 din codul penal – și urmăreau mai multe scopuri legitime, și anume menținerea securității naționale și protecția integrității teritoriale precum și apărarea ordinii și prevenirea crimei, în sensul articolului 10 § 2 (a se vedea Baran c. Turcia, nr. 48988/99, § 26, 10 noiembrie 2004). Curtea acceptă această apreciere. În cauza de față, dezacordul privește chestiunea dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică".

Curtea reamintește principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa referitoare la art. 10, așa cum le-a expus în special în hotărârile Yalçın Küçük c. Turcia (nr. 28493/95, § 37, 5 decembrie 2002), Zana (precitată, pp. 2547-2548, § 51) și Sunday Times c. Regatul Unit (nr. 1) (26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 38, § 62).

În acest sens, Curtea reamintește rolul esențial al presei într-o societate democratică (a se vedea Goodwin c. Regatul Unit, hotărâre din 27 martie 1996, Culegerea 1996-II, p. 500, § 39, și Bladet Tromsø și Stensaas c. Norvegia [GC], nr. 21980/93, § 59, CEDH 1999-III). Deși îi revine să comunice, în respectarea datoriilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra tuturor chestiunilor de interes general, presa nu trebuie să treacă anumite limite, în special cât privește reputația și drepturile altora (a se vedea Thoma c. Luxemburg, nr. 38432/97, § 45, CEDH 2001-III, Jersild c. Danemarca, hotărâre din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, p. 23, § 31, și De Haes și Gijsels c. Belgia, hotărâre din 24 februarie 1997, Culegerea 1997-I, pp. 233-234, § 37). Deși libertatea jurnalistică cuprinde de asemenea posibilul recurs la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (Prager și Oberschlick c. Austria, hotărâre din 26 aprilie 1995, seria A nr. 313, p. 19, § 38), ea este subordonată condiției că cei interesați acționează de bună credință pentru a furniza informații exacte și demne de credit în respectarea deontologiei jurnalistice (a se vedea Bladet Tromsø și Stensaas, precitată, § 65, și Fressoz și Roire c. Franța [GC], nr. 29183/95, § 54, CEDH 1999-I). Cu toate acestea, atunci când afirmațiile incriminate incită la folosirea violenței împotriva unui individ, a unui reprezentant al statului sau a unei părți a populației, autoritățile naționale se bucură de o marjă mai largă de apreciere în examinarea necesității unei ingerințe în exercitarea libertății de exprimare (Sürek c. Turcia (nr. 1) [GC], nr. 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV).

Curtea constată că reclamanta a fost condamnată, în calitate de redactor-șef al revistei, pentru a fi făcut propagandă separatistă prin presă din cauza publicării a două articole. Ea reamintește că ingerința în cauză trebuie examinată ținând seama de rolul esențial al publicațiilor, în cauza de față o lunară, care se ocupă cu un subiect de actualitate într-o democrație (a se vedea, printre altele, Yalçın Küçük, precitată, § 38, Okçuoğlu c. Turcia [GC], nr. 24246/94, § 44, 8 iulie 1999, Sürek c. Turcia (nr. 4) [GC], nr. 24762/94, § 54, 8 iulie 1999, Lingens c. Austria, hotărâre din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 41, și Fressoz și Roire, precitată, § 45). Dacă orice publicație nu trebuie să treacă limitele fixate în scopul, în special, protecției intereselor vitale ale statului, cum ar fi securitatea națională sau integritatea teritorială, împotriva amenințării terorismului, sau în scopul apărării ordinii sau prevenției crimei, ea are totuși datoria de a comunica informații și idei asupra chestiunilor politice, inclusiv asupra celor care divid opinia. La funcția care constă în a le difuza se adaugă dreptul, pentru public, de a le primi. Libertatea de a primi informații sau idei îi furnizează opiniei publice unu dintre cele mai bune mijloace de a cunoaște și judeca ideile și atitudinile conducătorilor (a se vedea, mutatis mutandis, Lingens, precitată, p. 46, §§ 41-42).

În cazul de față, Curtea va da o atenție deosebită termenilor utilizați în articole și contextului publicării lor. În acest sens, ea ține seama de circumstanțele care înconjoară cauza supusă examinării sale, în particular de dificultățile legate de lupta împotriva terorismului (a se vedea İbrahim Aksoy, precitată, § 60, și Incal c. Turcia, hotărâre din 9 iunie 1998, Culegerea 1998-IV, p. 1568, § 58).

Primul articol, pentru a explica geneza și evoluția PKK, critică regimul politic care domnește în Turcia, care este calificat de autor ca „fascism". Deși utilizarea unui asemenea limbaj poate fi considerată în limitele criticii admisibile în baza articolului 10 din Convenție, Curtea va da o atenție deosebită termenilor utilizați în al doilea articol, observând în acest sens legătura aparentă între cele două texte. Al doilea articol, intitulat „Tinerețea înseamnă rebeliune", face un panegiric eroic al curajului tineretului, dintre care membrii au pierdut viața atât în Turcia cât și în Vietnam în insurecții și războaie istorice (§11 de mai sus). Limbajul autorului, care se adresează tineretului și le explică că nicio revoluție nu poate fi realizată fără pierderi de vieți, nu poate fi considerat ca apelând la pace și rezolvare pașnică a problemelor politice. Curtea observă intenția clară de a stigmatiza celălalt protagonist al conflictului prin utilizarea expresiilor cum ar fi „(...) Fiind discreți ca o mormântă către torționarii fasciști din închisori din Diyarbakır, saluând dușmanii la Kızıldere spunând: „am venit aici pentru a muri și nu pentru a se întoarce", ei arată că lupta lor nu este temporară. Chiar și cu prețul vieții lor. Da, poate sunt pierduți, dar rezistând. Pentru că știau că victorie reală poate fi obținută cu aceste rezistențe punctuale și perseverente." De fapt, în ansamblu, conținutul articolului poate fi considerat ca incitând la folosirea violenței, rezistenței armate sau la insurecție; aceasta este, în opinia Curții, un element esențial de luat în considerare (Zana, precitată, § 60).

Trebuie constatat că acest articol în particular era susceptibil să favorizeze violența în Turcia; nu poate fi considerat compatibil cu spiritul de toleranță și merge împotriva valorilor fundamentale ale justiției și păcii exprimate în Preambulul Convenției. Din această perspectivă, Curtea consideră că motivele condamnării reclamantei erau atât relevante cât și suficiente pentru a justifica o ingerință în dreptul persoanei la libertatea de exprimare. Ea reamintește că faptul simplu că „informațiile" sau „ideile" rănesc, șochează sau îngrijorează nu este suficient pentru a justifica o asemenea ingerință. Cu toate acestea, în cauza de față, este vorba de incitare și apologie a violenței.

Dacă este adevărat că reclamanta nu s-a asociat personal cu opiniile exprimate în articol, ea nu mai puțin a furnizat autorului ei un sprijin pentru a atiza violența și ura. Curtea nu acceptă argumentul persoanei în cauză conform căruia ar fi trebuit să fie exonerată de orice responsabilitate penală pentru conținutul articolului din motiv că nu era autoare. În calitate de redactor-șef al revistei, avea puterea de a impune o linie editorială. Ea partaja deci „datoriile și responsabilitățile" pe care le asumă redactorii și jurnaliștii în colectarea și difuzarea informațiilor către public, rol care are o importanță sporită în situație de conflict și tensiune (Sürek c. Turcia (nr. 1), precitată, § 63, și Betty Purcell și alții c. Irlanda, nr. 15404/89, decizie a Comisiei din 16 aprilie 1991).

Trebuie remarcat că reclamanta a fost condamnată doar la o pedeapsă cu amendă. Curtea observă în acest sens că natura și severitatea pedepselor infligite sunt de asemenea elemente care trebuie luate în considerare atunci când se măsoară proporționalitatea ingerințelor. De aceea concluzionează că pedeapsa cu amendă infligă reclamantei, în calitate de redactor-șef al revistei, poate fi rezonabil considerată ca răspunzând unei „nevoi sociale imperioase", și că motivele avansate de autorități pentru a justifica condamnarea persoanei în cauză sunt „relevante și suficiente". Ținând seama de marja de apreciere de care se bucură autoritățile naționale în cazuri de acest fel, ingerința litigioasă era deci proporțională scopurilor legitime urmărite, în conformitate cu art. 10 § 2 din Convenție.

Prin urmare, Curtea concluzionează că nu a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. III.

Reclamanta solicită repararea unui prejudiciu moral, fără totuși a-l cuantifica.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Curtea consideră în conformitate cu jurisprudența sa în materie (hotărârea secțiunii a patra – Göç c. Turcia, nr. 36590/97, § 41, 9 noiembrie 2000, și hotărârea Marii Camere – Göç, precitată, § 60) că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și costurilor suportate la Curt, fără a le cuantifica. Nu furnizează niciun document justificativ.

Curtea reamintește că conform articolului 41 din Convenție, pot fi rambursate doar cheltuielile ale căror se stabilește că au fost într-adevăr suportate și sunt de o sumă rezonabilă (Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Prin urmare, Curtea consideră rezonabil să acorde 1.000 EUR pentru cheltuieli și costuri. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară recepționabil restul cerei; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza neacomunicării avizului procurorului general de pe lângă Curtea de Casație reclamantei; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; 4. Declară că constatarea încălcării articolului 6 § 1 din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă; 5. Declară că a) Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (o mie euro) pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, sumă care va fi convertită în noi lire turce la cursul aplicabil la data achitării; b) că din expirarea termenului menționat și până la plată, suma aceasta va fi mărită cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 7 martie 2006 în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Grefieră Președinte [1]. Locul în care a fost ucis Mahir Çayan, unul dintre liderii Partidului de Eliberare a Poporului din Turcia (THKP) în 1972. [2]. Autorul articolului se referă la Războiul din Vietnam care a durat cincisprezece ani. A costat viața a cinci milioane de civili în nordul Vietnamului și a 255.000 de militari și 430.000 de civili în sudul Vietnamului. Se estimează la aproximativ 58.000 numărul soldaților americani uciși (http://fr.wikipedia.org/wiki/Guerre_du_Vietnam). [3]. Tinerețea revoluționară. [4]. Partidul de Eliberare a Poporului din Turcia. [5]. Armata de Eliberare a Muncitorilor și Țăranilor din Turcia.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 77109/01) dirigée contre la République de Turquie dont une ressortissante, M me Sevinç Hocaoğulları (« la requérante »), a saisi la Cour le 21 juin 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e O. Ersoy Ataman, avocate à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n’a pas désigné d’agent aux fins de la procédure devant la Cour.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 12 septembre 2002, la Cour (troisième section) a déclaré la requête partiellement irrecevable.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une lettre du 23 mars 2005, la Cour a informé les parties qu’elle se prononcerait, en application de l’article 29 §§ 1 et 3 de la Convention, tant sur la recevabilité que sur le fond du restant de la requête.

Tant la requérante que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Le 14 octobre 1999, à la demande du procureur de la République, le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul rendit une ordonnance de référé sur la saisie du premier numéro d’une publication mensuelle (octobre 1999) intitulée « La jeunesse révolutionnaire dans la lutte pour le socialisme et la liberté », dont la requérante était l’éditrice et la propriétaire.

Par un acte d’accusation du 26 octobre 1999, se référant à deux articles intitulés « Quelle paix ? » et « La jeunesse veut dire la rébellion » publiés dans la revue en question, le procureur inculpa la requérante pour propagande séparatiste en faveur du PKK (Parti des travailleurs du Kurdistan), organisation interdite en droit turc, et du DHKP (Parti révolutionnaire de la libération du peuple), infraction prévue à l’article 169 du code pénal et aux articles 5 et 8 de la loi n o 3713 relative à la lutte contre le terrorisme.

Les extraits des articles incriminés se lisent comme suit : Premier article : « Le PKK, en tant que chef militaire et idéologique du mouvement national kurde, est enfin arrivé à un processus de paix défendue par le leader Öcalan depuis vingt ans. (...) La géographie elle-même, sur laquelle le mouvement national kurde s’est formé et s’est transformé en un mouvement du peuple, a influencé directement le processus actuel du mouvement. Ceci parce que la géographie kurde est une partie importante du moyen orient et a une place importante pour les politiques impérialistes. Le point fondamental qui a généré le mouvement kurde, et qui l’a transformé en un mouvement du peuple, était l’existence de la dynamique d’un peuple opprimé. Le mouvement kurde a la même identité qu’un mouvement national (le PKK a eu une participation que l’on ne peut négliger pour la formation de cette identité), en même temps, il représente le caractère d’un peuple opprimé. Le PKK, dès le début, ne pouvait pas bien évaluer les dynamiques révolutionnaires du mouvement qu’il a formé. C’est-à-dire qu’il ne s’agit pas seulement du mouvement d’un peuple mais d’un mouvement d’un peuple opprimé. (...) Le PKK n’a pas pu comprendre le fascisme qui existe en Turquie. Il faut dire clairement que l’existence du fascisme en Turquie ne dépend pas de l’existence du mouvement kurde. Le fascisme existait déjà en Turquie avant le PKK. Ainsi l’existence ou non-existence d’une organisation comme le PKK, n’était pas une raison pour établir le fascisme en Turquie. (...) » Deuxième article : « (...) En étant discrets comme une tombe envers les fascistes tortionnaires dans les prisons de Diyarbakır, en saluant les ennemis à Kızıldere [1] en disant : « nous sommes venus ici pour mourir et non pas pour retourner », ils montrent que leur combat n’est pas passager. Même au prix de leurs vies. Oui, peut-être sont-ils perdus, mais en résistant. Car ils savaient que la victoire réelle peut être remportée avec ces résistances ponctuelles et persistantes. Comme Spartacus avait tiré la corde du dernier propriétaire d’esclaves, malgré mille années passées depuis l’échec de la révolution, comme les enfants à la peau jaune de l’oncle Ho avaient réussi l’impossible après tant d’années de guerre difficile en jetant les Yankees à la mer [2] . Ils ont appris à tous les peuples du monde que la victoire arrive après les défaites et en persistant. La révolte est permanente. La jeunesse et la révolte se sont rencontrées plusieurs fois sur les territoires de ce pays. La révolution des années soixante, qui proclamait « Soit réaliste, demande l’impossible ! », s’est transformée en de vraies valeurs morales. (...) Les expériences vécues dans les clubs d’opinion politique se sont transformées en Dev-Genç [3] , à THKP [4] , TIKKO [5] (...) »

Lors de la procédure devant la cour de sûreté de l’Etat, la requérante déclara qu’elle n’était pas l’auteur des articles incriminés et soutint qu’en publiant le premier article, elle avait voulu apporter une solution pacifique au problème kurde et que le deuxième article était une chronique des revendications de la jeunesse dans l’histoire mondiale et turque. Elle se prévalut de la protection de la liberté d’expression.

Par un arrêt du 6 juillet 2000, la cour de sûreté de l’Etat reconnut la requérante coupable des faits qui lui étaient reprochés et la condamna à une amende de 3 071 000 666 livres turques (TRL), environ 5 209 euros (EUR), payable en vingt mensualités. Elle ordonna également l’interdiction de la publication de la revue pour une durée de trente jours.

Dans les attendus de son arrêt, la cour considéra que, dans son ensemble, le premier article faisait de la propagande séparatiste en qualifiant les actes terroristes de lutte de libération nationale des Kurdes, et que le deuxième article portait aide et soutien aux organisations terroristes armées dont les noms sont cités dans leur contenu.

Le 21 décembre 2000, la Cour de cassation confirma l’arrêt attaqué.

Le 29 mars 2001, une ordonnance d’exécution fut adressée à la requérante. II.

Le Gouvernement soutient que le grief concernant le défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation devrait être rejeté pour non-respect de la règle de six mois. D’une part, à l’époque des faits, la loi en vigueur ne prévoyait pas la notification aux parties de ce document et, d’autre part, la Cour de cassation n’était nullement habilitée à se prononcer sur ce grief. Par conséquent, en l’absence de voies de recours internes, la requérante aurait dû introduire sa requête dans les six mois suivant le moment où elle a pu accéder à son dossier. Le Gouvernement soutient que le dossier a été transmis devant la chambre chargée de son examen et est devenu accessible le 7 décembre 2000. Ainsi la requête aurait-elle dû être introduite devant la Cour dans les six mois suivant cette date, or elle l’a été le 21 juin 2001.

La requérante conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, pour statuer sur la conformité aux prescriptions de l’article 6 de la Convention, il convient de prendre en considération l’ensemble de la procédure pénale engagée contre la requérante (voir, notamment, Özdemir c. Turquie , n o 59659/00, § 26, 6 février 2003, et John Murray c. Royaume-Uni , arrêt du 8 février 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ I, pp. 54-55, § 63). Elle souligne à cet égard que l’arrêt de la Cour de cassation constitue le dernier jugement au regard du grief de la requérante.

Partant, la Cour estime que l’exception tirée de la tardiveté doit être rejetée.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour observe que le procureur général près la Cour de cassation devait donner son avis sur le fond des recours présentés par la requérante. Il a exposé par écrit son point de vue selon lequel il y avait lieu de confirmer ou non le jugement de la première instance.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires que compte tenu de la nature des observations de l’avocat général et de l’impossibilité pour un requérant d’y répondre par écrit, il y a eu méconnaissance de son droit à une procédure contradictoire garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. Celui-ci implique en principe le droit pour les parties à un procès civil ou pénal de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge, fût-ce par un magistrat indépendant – comme le procureur général en l’espèce – en vue d’influencer sa décision ( Göç , précité, §§ 55-58).

La Cour a examiné la présente affaire et considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Elle constate qu’il est compréhensible que la requérante demande à bénéficier de l’égalité des armes en deuxième instance. En conséquence, à fins d’équité, elle était en droit d’être pleinement informée de toute observation de nature à compromettre ses chances de succès devant la Cour de cassation.

Partant, la Cour conclut que la non-communication à la requérante des observations du procureur général à l’adresse de la Cour de cassation a emporté violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

La requérante prétend qu’en publiant le premier article « Quelle paix ? », elle avait pour objectif d’informer l’opinion publique de la guerre qui durait depuis des années en Turquie et de son désir de voir la paix. Quant au deuxième article, « La jeunesse veut dire la rébellion », il parlait des révolutions historiques. Elle fait valoir sa liberté d’expression et d’opinion en publiant ces articles.

Le Gouvernement rappelle qu’à l’époque des faits, la requérante était la rédactrice en chef de la revue en question. Sa condamnation poursuivait plusieurs buts légitimes, à savoir le maintien de la sécurité nationale, la protection de l’intégrité territoriale et de la sûreté publique, la défense de l’ordre et la prévention du crime. Il explique que, pris dans leur ensemble, les articles constituaient un appel à la guerre et à la violence. Cela montre le degré d’irresponsabilité ou l’imprudence de l’intéressée concernant les effets consécutifs à la publication de ces articles, lesquels faisaient l’éloge d’actes terroristes en les qualifiant d’héroïques. Des articles de telle nature, dont des passages constituaient des menaces indiscutables pour l’ordre public, incitaient sans équivoque au crime et à l’insurrection en direction d’une partie ciblée de la population.

Pour le Gouvernement, l’ingérence avait pour but de décourager de manière ferme la promotion de concepts dangereux contraires aux principes consacrés par la Convention. Eu égard à l’ensemble du texte, la propagande consistait en la propagation de la violence, du terrorisme, de la guerre et du sang. Se référant à la jurisprudence Zana c. Turquie (arrêt du 25 novembre 1997, Recueil 1997 ‑ VII), il explique que le même raisonnement doit s’appliquer dans cette affaire. Il ne s’agit pas d’articles de fond, sérieux et analytiques de la situation après l’arrestation du chef du PKK. Ils ne sont pas de nature à contribuer à l’apaisement de la tension régnant dans le pays.

Quant à la peine infligée à la requérante, le Gouvernement soutient qu’elle était proportionnelle au but poursuivi dans la mesure où elle se limitait au paiement d’une amende.

La Cour note qu’il ne prête pas à controverse entre les parties que la condamnation au pénal de la requérante constituait une ingérence dans son droit à la liberté d’expression, protégé par l’article 10 § 1. Il n’est pas davantage contesté que l’ingérence était prévue par la loi – l’article 169 du code pénal ‑ et poursuivait plusieurs buts légitimes, à savoir le maintien de la sécurité nationale et la protection de l’intégrité territoriale ainsi que la défense de l’ordre et la prévention du crime, au sens de l’article 10 § 2 (voir Baran c. Turquie , n o 48988/99, § 26, 10 novembre 2004). La Cour souscrit à cette appréciation. En l’occurrence, le différend concerne la question de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

La Cour rappelle les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l ’ article 10, tels qu’elle les a exposés notamment dans les arrêts Yalçın Küçük c. Turquie (n o 28493/95, § 37, 5 décembre 2002), Zana (précité, pp. 2547-2548, § 51) et Sunday Times c. Royaume-Uni (n o 1) (26 avril 1979, série A n o 30, p. 38, § 62).

A cet égard, la Cour rappelle le rôle essentiel de la presse dans une société démocratique (voir Goodwin c. Royaume-Uni , arrêt du 27 mars 1996, Recueil 1996-II, p. 500, § 39, et Bladet Tromsø et Stensaas c. Norvège [GC], n o 21980/93, § 59, CEDH 1999-III). S’il lui incombe de communiquer, dans le respect de ses devoirs et de ses responsabilités, des informations et des idées sur toutes les questions d’intérêt général, la presse ne doit pas franchir certaines limites, notamment quant à la réputation et aux droits d’autrui (voir Thoma c. Luxembourg , n o 38432/97, § 45, CEDH 2001 ‑ III, Jersild c. Danemark , arrêt du 23 septembre 1994, série A n o 298, p. 23, § 31, et De Haes et Gijsels c. Belgique , arrêt du 24 février 1997, Recueil 1997 ‑ I, pp. 233-234, § 37). Bien que la liberté journalistique comprenne aussi le recours possible à une certaine dose d’exagération, voire de provocation ( Prager et Oberschlick c. Autriche , arrêt du 26 avril 1995, série A n o 313, p. 19, § 38), elle est subordonnée à la condition que les intéressés agissent de bonne foi de manière à fournir des informations exactes et dignes de crédit dans le respect de la déontologie journalistique (voir Bladet Tromsø et Stensaas , précité, § 65, et Fressoz et Roire c. France [GC], n o 29183/95, § 54, CEDH 1999-I). Toutefois, lorsque les propos incriminés incitent à l’usage de la violence à l’égard d’un individu, d’un représentant de l’Etat ou d’une partie de la population, les autorités nationales jouissent d’une marge d’appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression ( Sürek c. Turquie (n o 1) [GC], n o 26682/95, § 62, CEDH 1999-IV).

La Cour constate que la requérante a été condamnée, en sa qualité de rédactrice en chef du magazine, pour avoir fait de la propagande séparatiste par voie de presse en raison de la publication de deux articles Elle rappelle que l’ingérence en cause doit être examinée en ayant égard au rôle essentiel des publications, en l’occurrence un mensuel, qui portent sur un sujet d’actualité dans une démocratie (voir, parmi d’autres, Yalçın Küçük , précité, § 38, Okçuoğlu c. Turquie [GC], n o 24246/94, § 44, 8 juillet 1999, Sürek c. Turquie (n o 4) [GC], n o 24762/94, § 54, 8 juillet 1999, Lingens c. Autriche , arrêt du 8 juillet 1986, série A n o 103, p. 26, § 41, et Fressoz et Roire , précité, § 45). Si toute publication ne doit pas franchir les bornes fixées en vue, notamment, de la protection des intérêts vitaux de l’Etat, telles la sécurité nationale ou l’intégrité territoriale, contre la menace du terrorisme, ou en vue de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime, il lui incombe néanmoins de communiquer des informations et des idées sur des questions politiques, y compris sur celles qui divisent l’opinion. A sa fonction qui consiste à en diffuser s’ajoute le droit, pour le public, d’en recevoir. La liberté de recevoir des informations ou des idées fournit à l’opinion publique l’un des meilleurs moyens de connaître et juger les idées et attitudes des dirigeants (voir, mutatis mutandis , Lingens , précité, p. 46, §§ 41-42).

Dans le cas d’espèce, la Cour portera une attention particulière aux termes employés dans les articles et au contexte de leur publication. A cet égard, elle tient compte des circonstances entourant le cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (voir İbrahim Aksoy , précité, § 60, et Incal c. Turquie , arrêt du 9 juin 1998, Recueil 1998-IV, p. 1568, § 58).

Le premier article, afin d’expliquer la genèse et l’évolution du PKK, critique le régime politique régnant en Turquie, lequel est qualifié par l’auteur de « fascisme ». Bien que l’usage d’un tel langage puisse être considéré dans les limites de la critique admissible au regard de l’article 10 de la Convention, la Cour portera une attention particulière aux termes employés dans le second article, notant à cet égard le lien apparent entre les deux textes . Le deuxième article, intitulé « La jeunesse veut dire la rébellion », fait un éloge héroïque du courage de la jeunesse, dont des membres ont perdu la vie aussi bien en Turquie qu’au Vietnam lors des rébellions et guerres historiques (paragraphe 11 ci-dessus). Le langage de l’auteur, qui s’adresse aux jeunes et leur explique qu’aucune révolution ne saurait se réaliser sans la perte de personnes, ne peut pas être considéré comme appelant à la paix et à la résolution pacifique des problèmes politiques. La Cour relève la nette intention de stigmatiser l’autre protagoniste au conflit par l’emploi d’expressions telles que « (...) En étant discrets comme une tombe envers les fascistes tortionnaires dans les prisons de Diyarbakır, en saluant les ennemis à Kızıldere en disant : « nous sommes venus ici pour mourir et non pas pour retourner », ils montrent que leur combat n’est pas passager. Même au prix de leur vie. Oui, peut-être sont-ils perdus, mais en résistant. Car ils savaient que la victoire réelle peut être remportée avec ces résistances ponctuelles et persistantes. » De fait, dans l’ensemble, la teneur de l’article peut passer pour inciter à l’usage de la violence, à la résistance armée ou au soulèvement ; c’est là, aux yeux de la Cour, un élément essentiel à prendre en considération ( Zana , précité, § 60).

Force est de constater que cet article en particulier était susceptible de favoriser la violence en Turquie ; il ne saurait passer pour compatible avec l’esprit de tolérance et va à l’encontre des valeurs fondamentales de justice et de paix qu’exprime le Préambule à la Convention. Dans cette perspective, la Cour juge que les motifs de la condamnation de la requérante étaient à la fois pertinents et suffisants pour justifier une ingérence dans le droit de l’intéressée à la liberté d’expression. Elle rappelle que le simple fait que des « informations » ou « idées » heurtent, choquent ou inquiètent ne suffit pas à justifier pareille ingérence. Toutefois, en l’espèce, il s’agit d’incitation et apologie de la violence.

S’il est vrai que la requérante ne s’est pas personnellement associée aux opinions exprimées dans l’article, elle n’en a pas moins fourni à son auteur un support pour attiser la violence et la haine. La Cour ne souscrit pas à l’argument de l’intéressée selon lequel elle aurait dû être exonérée de toute responsabilité pénale pour le contenu de l’article du fait qu’elle n’en était pas l’auteur. En sa qualité de rédactrice en chef de la revue, elle avait le pouvoir d’imprimer une ligne éditoriale. Elle partageait donc les « devoirs et responsabilités » qu’assument les rédacteurs et journalistes lors de la collecte et de la diffusion d’informations auprès du public, rôle qui revêt une importance accrue en situation de conflit et de tension ( Sürek c. Turquie (n o 1) , précité, § 63, et Betty Purcell et autres c. Irlande , n o 15404/89, décision de la Commission du 16 avril 1991).

Il convient de relever que la requérante a été condamnée seulement à une peine d’amende. La Cour observe à cet égard que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence. C’est pourquoi elle conclut que la peine d’amende infligée à la requérante, en sa qualité de rédactrice en chef du magazine, peut raisonnablement être considérée comme répondant à un « besoin social impérieux », et que les motifs avancés par les autorités pour justifier la condamnation de l’intéressée sont « pertinents et suffisants ». Eu égard à la marge d’appréciation dont jouissent les autorités nationales en pareil cas, l’ingérence litigieuse était donc proportionnée aux buts légitimes poursuivis, conformément à l’article 10 § 2 de la Convention.

Partant, la Cour conclut qu’il n’y a pas eu de violation de l’article 10 de la Convention. III.

La requérante réclame la réparation d’un dommage moral, sans toutefois le chiffrer.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

La Cour estime conformément à sa jurisprudence en la matière (l’arrêt de la quatrième section – Göç c. Turquie , n o 36590/97, § 41, 9 novembre 2000, et l’arrêt de la Grande Chambre – Göç , précité, § 60) que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral allégué. B. Frais et dépens

La requérante demande le remboursement des frais et dépens encourus devant la Cour, sans les chiffrer. Elle ne fournit aucun justificatif.

La Cour rappelle qu’au regard de l’article 41 de la Convention, seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés et qu’ils sont d’un montant raisonnable ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). Dès lors, la Cour juge raisonnable d’octroyer 1 000 EUR pour frais et dépens. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention du fait de la non-communication à la requérante de l’avis du procureur général près la Cour de cassation; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 10 de la Convention ; 4. Dit que le constat de violation de l’article 6 § 1 de la Convention constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par la requérante ; 5. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, somme à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 mars 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président [1] . L’endroit où fut tué Mahir Çayan, l’un des dirigeants du Parti de la libération du peuple de Turquie (THKP) en 1972. [2] . L’auteur de l’article fait référence à la guerre du Vietnam qui a duré quinze ans. Elle a coûté la vie à cinq millions de civils au Nord Vietnam, et à 255 000 militaires et 430 000 civils au Sud Vietnam. On estime à environ 58 000 le nombre de soldat américains tués (http://fr.wikipedia.org/wiki/Guerre_du_Vietnam). [3] . Jeunesse révolutionnaire. [4] . Parti de la libération du peuple de Turquie . [5] . Armée de libération des ouvriers et paysans de la Turquie .