ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2322/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința penală nr. 929 din 15

octombrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, s-a

respins, ca neîntemeiată contestația la executare formulată de condamnatul

G.R.D.

Tribunalul a reținut faptul că

petentul a formulat contestație la executare, împotriva sentinței penale nr.

27/1999 a Tribunalului București, secția I penală, întemeindu-se pe

dispozițiile art. 15 C. pen., solicitând schimbarea încadrării juridice, ca

urmare a modificării art. 146 C. pen., prin Legea nr. 456/2001, și, pe cale de

consecință, reducerea pedepsei.

Cum condamnatul G.R.D. se află în

prezent în executarea unei alte pedepse, Tribunalul nu a mai solicitat locului

de detenție relații, privind conduita condamnatului în timpul executării

pedepsei.

Tribunalul a reținut că este de

datoria instanței să verifice îndeplinirea condițiilor, prevăzute de art. 15 C.

pen., iar admisibilitatea contestației la executare nu este afectată de

împrejurarea că potrivit legii noi, fapta săvârșită de condamnat ar primi o

altă încadrare juridică, deoarece noua încadrare este doar analizată de

instanță, fără ca, pe calea contestației, să se dispună schimbarea încadrării

juridice, care rămâne cea stabilită în hotărârea rămasă definitivă, astfel că

pe calea contestației se poate ajunge numai la reducerea pedepsei, ca urmare a

aplicării legii penale mai favorabile.

Mai reține tribunalul că, în speță,

fiind vorba despre aplicarea facultativă și nu obligatorie a legii penale mai

favorabile, având în vedere criteriile, prevăzute de art. 15 C. pen., instanța

a apreciat că, contestația la executare formulată de condamnat nu este

întemeiată; contestatorul a fost condamnat pentru aceea că, în ziua de 30 mai

1998, pe timp de noapte și împreună cu alți doi făptuitori, a pătruns prin

efracție în locuința unei părți vătămate, de unde au sustras bunuri de peste

157.000.000 lei.

Cum pedeapsa aplicată prin hotărâre

este sub minimul special, prevăzut de legea nouă, contestatorul fiind și

recidivist și executând din pedeapsă numai durata arestării preventive, în

prezent fiind și în executarea unei alte pedepse, tribunalul a respins ca

neîntemeiată contestația petentului-condamnat.

Apelul condamnatului a fost respins

de Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 761 din 27

noiembrie 2002.

Împotriva acestei decizii,

condamnatul a declarat recurs, solicitând reducerea pedepsei, prin aplicarea

art. 15 C. pen.

Recursul este nefondat.

În conformitate cu dispozițiile art.

15 C. pen., când după rămânerea definitivă a hotărârii și până la executarea

completă a executării complete a pedepsei închisorii a intervenit o lege care

prevede o pedeapsă mai ușoară, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât

maximul special, prevăzut de legea nouă, ținându-se seama de infracțiunea

săvârșită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunțarea

hotărârii sau în timpul executării pedepsei și de timpul cât a executat din

pedeapsă, se poate dispune fie menținerea, fie reducerea pedepsei. Pedeapsa nu

poate fi coborâtă sub limita ce ar rezulta din reducerea acestei pedepse,

proporțional cu micșorarea maximului special, prevăzut pentru infracțiunea

săvârșită.

Potrivit art. 458 C. proc. pen., în

cazul intervenirii unei legi penale noi care prevede o pedeapsă mai ușoară

decât cea care se execută, instanța ia măsuri de îndeplinire a dispozițiilor

art. 15 C. pen.

Din analiza celor două texte, ca și

din titlul marginal al art. 15 C. pen., rezultă că în cazul pedepselor

definitive la care se referă textul, aplicarea legii penale mai favorabile are

caracter facultativ și că, în cadrul contestației la executare, referitor la

persoana condamnată se impun a fi efectuate dovezi de bună conduită.

Prin dispozițiile art. I pct. 5 din

O.U.G. nr. 207/2000, privind modificarea și completarea Codului penal și

Codului de procedură penală, a fost redefinit înțelesul expresiei „consecințe

deosebit de grave”, prevăzut în art. 146 C. pen., avându-se în vedere o pagubă

materială mai mare de un miliard de lei sau o perturbare deosebit de gravă

cauzată, între altele, unei persoane fizice sau juridice. Acest plafon valoric

a fost majorat la 2 miliarde de lei, prin Legea nr. 456/2001 de aprobare a

O.U.G. nr. 207/2001.

Potrivit celor două acte

legislative, textul art. 209 C. pen., a fost modificat în sensul introducerii

alin. (3), prin care a fost încriminat furtul unor categorii de bunuri, iar la

același articol, alin. (3) referitor la furtul cu consecințe deosevit de grave

a devenit alin. (4).

Rezultă, deci, că nu au fost operate

modificări ale limitelor de pedeapsă, dar a fost redefinit înțelesul termenului

arătat de art. 146 C. pen., ceea ce înseamnă că prin creșterea plafonului

valoric de la 50.000.000, la 2 miliarde de lei, faptele de furt săvârșite sub

imperiul legii vechi nu ar mai putea fi socotite că au produs consecințe

deosebit de grave decât dacă s-ar depăși noul plafon stabilit de legiuitor, ori

s-ar dovedi producerea unei perturbări deosebit de grave a activității unei

persoane fizice sau juridice.

Ca atare, noua dispoziție fiind mai favorabilă în

sensul art. 13 C. pen., aceasta poate constitui pentru cauzele în curs de

judecată temei de schimbare a încadrării juridice, dintr-o infracțiune cu

consecințe deosebit de grave, în alta mai ușoară, iar în cauzele definitiv

judecate, motiv pentru persoanele aflate în executarea pedepsei de introducere

a contestației la executare potrivit textelor menționate, în cadrul căreia se

impun a fi administrate dovezile de bună conduită cerute de lege.

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului se constată că, prin sentința penală nr. 27 din 25 ianuarie 1999, a

Tribunalului București, secția I penală, inculpatul a fost condamnat, pentru

infracțiunea de furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1)

lit. a), g) și i) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.,

reținându-se că, în noaptea de 29 mai 1998, împreună cu alți inculpați, în baza

unei înțelegeri prealabile, au pătruns prin efracție în locuința unei persoane

de unde au sustras bunuri în valoare totală de 135.000.000 lei.

În cursul procesului, inculpatul a

avut a atitudine relativ sinceră. Față de infracțiunea săvârșită, de persoana

inculpatului, care este recidivist, în prezent fiind arestat în altă cauză și

de perioada efectiv executată din pedeapsă, numai timpul arestării preventive,

soluția primei instanțe, de menținere a pedepsei, este concordantă cu dispozițiile

legale.

În consecință, recursul

condamnatului contestator urmează a fi respins, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de contestatorul G.R.D., împotriva deciziei penale nr. 761 din 27

noiembrie 2002, a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurentul contestator la

plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

150.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

16 mai 2003.