ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 539/2004

Asupra recursului

în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15 februarie 2001, contestatoarea P.M. a

solicitat, în contradictoriu cu intimatul Spitalul Județean „Sfântul Apostol

Andrei” Galați, anularea adresei nr. 1440 din 8 februarie 2001 și a deciziei

nr. 72 din 16 februarie 2001 emisă de intimat, precum și repunerea în situația

anterioară, susținând că prin actele menționate i s-au modificat unilateral,

fără consimțământul său, locul de muncă, felul muncii și salariul.

Judecătoria Galați, prin sentința

civilă nr. 2595 din 2 aprilie 2001, a admis în parte contestația; a respins

capătul de cerere privind anularea adresei nr. 1440 din 8 februarie 2001 emisă

de intimat, ca nefondat; a dispus anularea deciziei nr. 72 din 16 februarie

2001 emisă de același intimat și reintegrarea contestatoarei în postul avut

anterior; a obligat pe intimat la plata diferenței de drepturi salariale

începând de la 12 februarie 2001 până la reintegrarea efectivă și la 1.000.000

lei cheltuieli de judecată către contestatoare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că, în speță, nu s-a probat existența consimțământului

contestatoarei, având loc o modificare efectivă și unilaterală a contractului

individual de muncă prin schimbarea felului muncii, a locului de muncă și a

salariului.

Recursul declarat de intimat împotriva

acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Bacău, prin decizia

civilă nr. 860 din 20 martie 2002, constatând că instanța de fond în mod corect

a dispus anularea deciziei în cauză și reintegrarea contestatoarei pe postul

avut anterior emiterii acesteia, cu consecința obligării la plata diferenței de

drepturi salariale.

Procurorul General al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva

hotărârilor pronunțate în cauză, potrivit dispozițiilor art. 330 pct. 2 C.

proc. civ., arătând că trecerea contestatoarei din postul de medic de

policlinică în postul de medic de spital, fără susținerea unui concurs,

contravine reglementărilor legale.

Astfel, deciziile nr. 737 din 28

iulie 1997 și 776 din 15 august 1997 sunt lovite de nulitate.

În consecință, decizia nr. 72 din 16

februarie 2000, prin care s-a dispus anularea deciziilor mai sus menționate

este legală, fiind emisă tocmai pentru reglementarea încadrării profesionale a

contestatoarei.

Recursul în anulare este nefondat.

Conform dispoziției nr. 260 din 17

septembrie 1996 și contractului de muncă din 13 decembrie 1990, contestatoarea

a fost încadrată, în urma concursului, ca medic primar în specialitatea

medicină internă, cu locul de muncă la Dispensarul Policlinic de pe lângă

Spitalul Județean „Sfântul Apostol Andrei” Galați.

În baza Ordinului Ministrului

Sănătății nr. 572 din 30 iunie 1997 a fost înființat serviciul ambulatoriu de

specialitate în structura spitalului și s-a stabilit că medicii specialiști vor

lucra în cabinete medicale prin sistem de integrare cu spitalul, iar prin

deciziile nr. 737 din 28 iulie 1997 și 776 din 15 august 1997 contestatoarea a

fost trecută din policlinică în spital, cu acordul acesteia.

A avut, deci, loc o modificare a

contractului individual de muncă, prin cele două decizii de încadrare, cu

acordul contestatoarei, care a fost executat timp de 4 ani, fără litigii, până

la data de 16 februarie 2001 când a fost emisă decizia contestată prin care au

fost anulate cele două decizii anterioare.

Decizia atacată este nelegală,

deoarece invocarea ca temei a O.M.S. nr. 736/1999 și a Legii nr. 146/1999 este

de neprimit, în raport de prevederile art. 1 alin. (2) C. civ. și art. 15 alin.

(2) din Constituția României, privitoare la neretroactivitatea legii civile.

Pe de altă parte, invocarea generică

a Legii nr. 30/1990 privind angajarea salariaților, care a fost abrogată prin

Legea nr. 53/2003 (C. mun.), nu poate, de asemenea, fi primită căci art. 1

prevede că angajarea salariaților în unitățile de stat, inclusiv cele bugetare,

se face prin concurs.

Or, în speță, nu este în discuție

angajarea ci trecerea din policlinică în spital, ca efect al reorganizării și

înființării serviciului ambulatoriu de specialitate, prin ordinul ministrului

sănătății, ceea ce echivalează cu modificarea bilaterală, cu acordul părților,

a contractului individual de muncă.

Este de neadmis, deci, ca ulterior,

printr-un alt ordin al ministrului sănătății, după 4 ani, să fie abrogat primul

și, pe această bază, prin decizia atacată să fie modificat unilateral

contractul de muncă, în privința felului muncii, locului de muncă și a

salariului, adică elementele structurale ale raportului individual de muncă.

Rezultă, fără îndoială, că prin

hotărârile judecătorești atacate nu s-a produs o încălcare esențială a legii și

nici nu sunt vădit netemeinice, ceea ce atrage respingerea recursului în

anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 860

din 20 martie 2002 a Tribunalului Bacău, secția civilă.       Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie

2004.