ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4335/2003

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 115 din 31 mai 2002 a Tribunalului Buzău, a fost condamnat inculpatul F.S. la 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 13 C. pen. În baza art. 61 alin. (1) C. pen., s-a revocat liberarea condiționată pentru restul de pedeapsă de 377 de zile închisoare, neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1147 din 8 decembrie 1992 a Judecătoriei Buzău, definitivă prin decizia penală nr. 125 din 25 octombrie 1993 a Tribunalului Buzău și prin decizia nr. 176 din 13 mai 1994 a Curții de Apel Ploiești.

S-a contopit pedeapsa aplicată cu restul de pedeapsă neexecutat, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 6 ani închisoare, sporită cu 6 luni, în final, 6 ani și 6 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 – art. 64 C. pen. S-a dedus din pedeapsă perioada arestării preventive și a reținerii din 11 august 2001 la 16 august 2001. S-a luat act că partea vătămată P.S. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind acoperit prin restituire. A fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 600.000 lei, onorariu avocat din oficiu. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut în fapt că, la data de 11 august 2001, partea vătămată împreună cu martorul O.I.

s-a deplasat în orașul Buzău pentru a achiziționa un televizor și a dorit să-și amaneteze telefonul mobil pentru că nu îi ajungeau banii. Dorind să intre într-o casă de amanet, a fost întrebat de către inculpatul aflat într-un taxi staționat în imediata apropiere, dacă are valută de vânzare. Inculpatul a coborât apoi din mașină și constatând că partea vătămată are în mână un telefon mobil, a vrut să îl vadă, l-a luat, a intrat în mașină, l-a dat și celeilalte persoane din autoturism și a încercat să o lovească în față pe partea vătămată, când aceasta a cerut restituirea bunului și chiar a aplicat o lovitură cu palma peste ceafă martorului O.I. când acesta a cerut la rândul său restituirea aparatului de telefon.

Partea vătămată a atras atenția șoferului inculpatului că va reclama la poliție, dar inculpatul a cerut să se pornească mașina și să plece în cartierul Micro XIV. Ulterior, partea vătămată a anunțat organele de Poliție și apoi, în curtea maternității din localitate, s-a reîntâlnit cu inculpatul, a chemat poliția și s-a procedat la reținerea inculpatului. Bunul sustras a fost recuperat și restituit părții vătămate. Starea de fapt și vinovăția inculpatului au fost stabilite prin administrarea următoarelor mijloace de probă: plângerea părții vătămate și declarațiile acesteia, declarațiile inculpatului și ale martorilor, dovada de ridicare a bunului de care a fost deposedată partea vătămată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul, susținând că nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii reținute în sarcina sa.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr. 445 din 30 septembrie 2002, dosar 6442/2002, în temeiul dispozițiilor art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a respins ca nefondat apelul inculpatului, apreciind ca legală și temeinică hotărârea de fond, fiind corect reținute starea de fapt și vinovăția inculpatului, precum și cuantumul pedepsei aplicate. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, inculpatul solicitând achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., iar în subsidiar casarea cu trimitere spre rejudecare pentru efectuarea unei expertize medicale conform art. 385 15 alin. (2) lit. c) și alin. (3) C. proc.

pen., care să constate lipsa sa de discernământ și, în final, conform art. 385 9 pct. 14 din același cod, redozarea pedepsei. Recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare: Referitor la starea de fapt reținută prin hotărârile anterioare, Curtea apreciază că aceasta a rezultat în mod evident și indubitabil din probele administrate în cauză după cum la fel a rezultat și vinovăția inculpatului în forma intenției directe, acesta având reprezentarea acțiunilor sale și a consecințelor acestora, neimpunându-se efectuarea unei expertize medicale pentru stabilirea existenței discernământului, cu atât mai mult cu cât nu s-au dispus dovezi din care responsabilitatea penală a inculpatului să fie pusă la îndoială.

În legătură cu aplicarea dispozițiilor privind individualizarea pedepsei, Curtea consideră că instanțele au realizat o justă aplicare a prevederilor art. 72 C. pen., luând în considerare circumstanțele reale și personale, starea de recidivă, perseverența infracțională, natura faptei săvârșite anterior, repetatele sustrageri de la executare, fiind dat în urmărire penală, săvârșirea unei noi infracțiuni la scurt timp după liberarea condiționată, atitudinea procesuală nesinceră. Așadar, scopurile conform art. 52 C. pen., nu pot fi realizate decât prin aplicarea unei sancțiuni privative de libertate în cuantum corespunzător, după cum în mod corect s-a și dispus prin hotărârile judecătorești criticate.

Față de cele arătate, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., recursul va fi respins ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat inculpatul la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.S. împotriva deciziei penale nr. 445 din 30 septembrie 2002 a Curții de Apel Ploiești. Obligă pe inculpat la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2003.