ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1437/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: În baza art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 teza I C. proc. pen., Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva sentinței penale nr. 617 din 24 mai 2001 a Judecătoriei sector 2 București și a deciziei penale nr. 1671/11 octombrie 2001 a Tribunalului București. Critica vizează greșita aplicare a dispozițiilor legale cu privire la soluționarea laturii civile și a solicitat în consecință înlăturarea obligării inculpatei la daune morale către partea civilă. Se susține, în esență, că în cadrul exercițiului normal al dreptului, cel ce se folosește de dreptul său subiectiv nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva, că exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă, doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci în intenția de a păgubi o altă persoană.

Ori, articolul scris de inculpată, în exercitarea profesiei de ziarist viza un subiect de interes public și anume activitatea de prefect al Județului Călărași, a părții vătămate, care trebuia să vegheze la respectarea strictă a dispozițiilor legale, inculpata acționând astfel în virtutea drepturilor la libera exprimare, în care intră libertatea de opinie și libertatea de a primi, comunica și da informații. Pe de altă parte, se mai susține că, din probele dosarului, a rezultat că inculpata a fost de bună credință, cu privire la legitimarea afirmațiilor sale exercitându-și un drept conferit de Constituție, activitate ce nu poate fi considerată ilicită, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală a acesteia.

Recursul în anulare nu este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Prin sentința penală nr. 617/24 mai 2001 a Judecătoriei sector 2 București rămasă definitivă prin decizia penală 1671/11 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, prin respingerea recursului declarat de partea vătămată, partea responsabilă civilmente și inculpată, s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d), C. proc. pen., achitarea inculpatei R.R.V. pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie prevăzută de art. 206 C. pen. Totodată, potrivit art. 14 raportat la art. 346 C. proc. pen., combinat cu art. 999 și următorul C. civ., a admis acțiunea civilă și a obligat inculpata în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata sumei de 50 milioane lei cu titlu de despăgubiri - daune morale.

S-a reținut sub aspectul laturii penale că inculpata, în calitate de ziaristă, nu a acționat cu intenția de a denigra sau calomnia partea vătămată, ci cu intenția ca opinia publică să poată evalua activitatea părții vătămate în calitate de prefect, concluzionând că fapta imputată inculpatei nu întrunește elemente constitutive cu infracțiunea de calomnie. Sub aspectul laturii civile s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale și anume existența prejudiciului, fapta ilicită și legătura de cauzalitate. Astfel, prin afirmațiile cu caracter critic și demascator la adresa prefectului, persoană publică cu atribuții în bunul mers al unor instituții importante ale statului, acestuia i s-a adus o lezare a onoarei și demnității, provocându-i o suferință afectivă, morală.

Cât privește vinovăția, s-a reținut că inculpatei i se poate imputa o culpă rezultând din insuficienta informare cu privire la cele înserate în articol, cât și din modul de redactare a acestuia. Revenind la critica adusă de Parchet, este reală susținerea că în cadrul exercițiului normal al dreptului, cel ce se folosește de dreptul său obiectiv nu poate fi socotit că prejudiciază pe cineva. Este ceea ce au reținut și instanțele subliniind în acest sens că libertatea presei nu este absolută, legiuitorul impunând anumite limite exercițiului acesteia, așa încât, ea trebuie înțeleasă ca o posibilitate de manifestare numai în cadrul drepturilor garantate de lege. Ori, inculpata prin publicarea în presă a unor afirmații cu caracter demascator a lezat onoarea și demnitatea părții vătămate, consecințele unei asemenea agresiuni morale realizându-se și în rețeaua de relații sociale a părții vătămate, relații influiențate de imaginea socială a acestuia.

Acesta reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităților umane, prejudiciu care trebuie reparat potrivit răspunderii civile delictuale, subzistând vinovăția civilă care, este știut, poate fi angajată și în cazul celei mai ușoare culpe, principiul de bază fiind repararea integrală a prejudiciului. În altă ordine de idei, susținerea Parchetului că inculpata a fost de bună credință, ar aduce în discuție schimbarea temeiului achitării știut fiind că buna credință reprezintă acea cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei cunoscută ca eroare de fapt și reglementată în dispozițiile art. 15 C. pen. Însă recursul în anulare privește numai soluționarea laturii civile, pe de o parte, iar pe de alta, schimbarea temeiului achitării, respectiv în art. 10 lit. e), nu ar atrage o altă rezolvare a laturii civile, întrucât, potrivit art. 346 alin. (2) C. proc.

pen., când achitarea s-a pronunțat pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, instanța poate obliga la repararea pagubei potrivit legii civile. Pentru considerentele arătate recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței penale nr. 617 din 24 mai 2001 a Judecătoriei sector 2 București și deciziei penale nr. 1671 din 11 octombrie 2001 a Tribunalului București, secția a II-a penală, ca nefondat, privind pe intimata inculpată T.R.V. Pronunțată în ședință publică, azi 20 martie 2003.