ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3724/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, reclamanta A.N.C.M.U. București a chemat în judecată Primăria Municipiului Petroșani, solicitând instanței să dispună anularea dispoziției nr. 2 din 9 ianuarie 2002 privind respingerea cererii de restituire a imobilului Cooperativa P. Petroșani și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului sus-menționat. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul solicitat, reprezentând secțiile sobari, tâmplari, mecanică auto, secția finisaj, reparații mașini de scris, fierărie, tapițerie, a fost preluat de Statul român în mod abuziv și cu toate că a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului cerut, pârâta nu a respectat prevederile Legii nr. 10/2001 și a emis dispoziția de respingere a cererii de restituire.

Prin sentința civilă nr. 1315 din 19 septembrie 2002, Tribunalul Hunedoara, secția civilă, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei. În considerentele sentinței s-au invocat în sprijinul soluției faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului solicitat, deși i s-a pus în vedere această obligație și pe de altă parte, că nu se poate reține preluarea abuzivă a Cooperativei P., deoarece prin HCM nr. 1594 din 4 noiembrie 1959, ținând seama de cererile membrilor cooperatori, s-a dispus transformarea unor cooperative meșteșugărești în întreprinderi de stat, printre care și unitatea în cauză. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 147/A din 13 februarie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia.

Instanța de apel a respins criticile reclamantei, reținând că ea nu a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului pretins, fapt recunoscut chiar în motivarea apelului, nu a prezentat dovezi privind preluarea abuzivă, înscrisurile depuse dovedind că preluarea s-a făcut la cererea membrilor cooperatori. Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea lui și în fond obligarea pârâtei la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului pretins. Preluarea în mod abuziv a imobilului rezultă din actele normative, respectiv HCM nr. 1594/1959, care poartă mențiunea „secret” și se încadrează în categoria actelor normative prevăzute în art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001.

Odată cu preluarea imobilului au fost preluate de la recurentă și bunurile cooperativei meșteșugărești precum și fondurile proprii ale acesteia, pentru care art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, asupra cărora intimata nu s-a pronunțat, respingând doar cererea de restituire în natură a imobilului. Critica adusă de instanțe recurentei, relativ la nedepunerea actelor de proprietate, este nefondată. Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 aceste înscrisuri se puteau depune într-un termen de cel mult 18 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit până la 14 mai 2003, iar primăria a emis dispoziția contestată la 9 ianuarie 2002, cu 7 luni înainte de expirarea termenului inițial, timp în care recurenta ar fi avut posibilitatea să anexeze actele pe care le deține.

În drept se invocă motivele de recurs prevăzute în art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Recursul reclamantei este nefondat. Susținerea recurentei că preluarea imobilului s-a făcut abuziv, întemeiată doar pe prevederile art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, care enunță preluarea de stat în baza unor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial sau Buletinul Oficial, este insuficientă în a forma convingerea instanței în sensul dorit de recurentă. În primul rând, mențiunea „secret” pe un exemplar al HCM nr. 895 din 7 iulie 2959 nu permite concluzia că actul normativ nu a fost publicat, în absența dovezilor în acest sens.

Apoi, actul normativ nu a reglementat o „preluare” de bunuri ci a operat o transformare a unor persoane juridice, cooperative meșteșugărești, titulare ale unei proprietăți de grup, în persoane juridice cu același profil de activitate, având în administrare bunuri din proprietatea de stat, iar preambulul actului normativ explica măsura luată în scopul creșterii producției și productivității muncii și că în elaborarea acestei hotărâri s-a ținut seama de cererile exprimate în adunările generale ale cooperatorilor dintr-un număr de cooperative meșteșugărești, având aprobarea forurilor superioare ale cooperației meșteșugărești. Recurenta nu a izbutit să dovedească, pe lângă dreptul inițial de proprietate asupra imobilului, cerință pretinsă expres de art. 22 din Legea nr. 10/2001, nici faptul că imobilul s-a regăsit în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării, 1959, fapt care ar fi constituit o prezumție de preluare abuzivă, deci fără titlu.

Sarcina probei proprietății și a deținerii legale a imobilului la data deposedării revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, în cauză această obligație îi revenea recurentei-reclamante, conform art. 22 din lege, dar și art. 1169 C. civ. Recurenta nu a depus dovezi privind calitatea de proprietară a imobilului a cărei restituire în natură o cere, deși dacă avea această calitate, putea obține copia cărții funciare, imobilul fiind situat în acea parte a țării în care funcționa sistemul de publicitate prin cărți funciare reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938.

Critica privind termenul limită de depunere a actelor doveditoare de proprietate – 14 mai 2003 raportat la data emiterii dispoziției atacate – 9 ianuarie 2002, nu poate fi primită, recurenta nu a depus nici după expirarea termenului, nici chiar în instanță probe referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului și nu poate invoca în favoarea ei prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru că textul se referă la ipoteza în care „persoana îndreptățită nu cunoaște deținătorul bunului imobil solicitat”, iar nu la situația în care nu își poate dovedi dreptul de proprietate, mai mult nu a reușit nici să identifice imobilul pretins prin indicarea locului în care el a fost situat anterior pretinsei demolări, nedovedită nici ea.

Ultima critică a recurentei vizează bunurile mobile și fondurile proprii ale cooperativei meșteșugărești, referitor la care intimata-pârâtă era datoare să se pronunțe, în sensul acordării măsurilor reparatorii prin echivalent. Recurenta nu a formulat o atare cerere, ea nu este menționată în notificare și nici în cuprinsul contestației formulate, așadar critica apare nefondată. Recursul fiind neîntemeiat, urmează a se respinge. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.N.C.M.U. împotriva deciziei nr. 147/A din 13 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2004.