ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1005/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 112 din 20

mai 2002, pronunțată de Tribunalul Bihor, în baza art. 175 lit. i) C. pen., cu

aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., inculpatul F.A., a fost condamnat la 10

ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și c) C. pen., pentru infracțiunea de omor calificat.

S-a

făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., a fost computată durata arestării

preventive și inculpatul a fost obligat să plătească unei părți civile o sumă

de bani, cu titlu de despăgubiri și către stat cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că în seara zilei de 23 octombrie 2000, victima, după

ce s-a despărțit de un consătean s-a îndreptat spre casă și în momentul când a

trecut peste valea din apropierea drumului din comuna ce leagă localitatea de

domiciliu, s-a întâlnit cu inculpatul.

Întrucât ambii erau sub influența

băuturilor alcoolice și-au adresat reciproc injurii care au degenerat în

aplicarea de către recurent, peste fața acelei persoane a unei palme, din care

cauză a căzut în șanțul din vale.

Deoarece, victima a continuat să

înjure, acest fapt l-a enervat pe inculpat și ca urmare a lovit-o în cap, cu o

piatră.

Din raportul de constatare

medico-legală reiese că victimei i s-a cauzat un traumatism cranio-cerebral cu

fracturi cominutive de înfundare a oaselor craniului, consecutive contuziei și

dilacerării cervicale cu hematom extra și subdural ce s-a putut produce prin

lovire cu un corp contondent dur (piatră).

Poziția victimei și a agresorului a

fost în ortostatism, față în față.

Urmare a leziunilor suferite victima

a devenit inconștientă, fiind găsită de mai multe persoane, care au anunțat pe

lucrătorii de poliție și ulterior fiind transportată la spital, a decedat în

ziua de 26 octombrie 2000.

Apelul declarat de inculpat a fost

respins prin decizia nr. 198 din 10 octombrie 2002, a Curții de Apel Oradea.

Împotriva acestei soluții,

inculpatul a declarat recurs.

Apărătorul

a susținut, într-un prim motiv, că hotărârile nu sunt legale, deoarece

procurorul nu a început urmărirea penală și a dispus în lipsa acesteia punerea

în mișcare a acțiunii penale și arestarea preventivă a inculpatului.

Pentru acest motiv a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor și în principal aplicarea art. 10

lit. f) C. pen., deoarece lipsește faza procedurală a începerii urmăririi

penale, condiție necesară pentru a fi pusă în mișcare acțiunea penală, iar în

subsidiar, trimiterea cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor pentru

refacerea urmăririi penale.

Motivul nu este întemeiat.

Analizând actele dosarului se

constată din dosarul de urmărire penală de cercetare la fața locului întocmit

de un procuror și de către doi lucrători de poliție din cadrul serviciului de

urmărire penală, care are rezoluția primului procuror, ca cel care a participat

la cercetarea respectivă să efectueze și urmărirea penală. Este evident că

această rezoluție marchează în fapt începerea urmăririi penale, deoarece în

lipsa ei nu se puteau întreprinde asemenea acte de cercetare.

Ulterior, pe baza actelor efectuate,

ordonanța din 27 februarie 2001, în care se precizează că „văzând actele de

urmărire penală dispune punerea în mișcare a acțiunii penale…” duce la

concluzia că dispozițiile procedurale, în această materie, au fost respectate.

Așa fiind, în speță nu sunt aplicabile

prevederile art. 10 lit. b) C. proc. pen. și nici nu este cazul ca dosarul să

fie trimis Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru refacerea

cercetării penale.

Un alt motiv de recurs, invocat de

apărător, se referă la lipsa de discernământ a inculpatului în momentul când a

comis fapta, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea

hotărârilor și achitarea în baza art. 10 lit. e) C. proc. pen., combinat cu

art. 48 C. pen.

În acest sens, el a arătat că la

dosar sunt două expertize medico-legale, care conțin concluzii diferite, ceea

ce creează un dubiu de care profită inculpatul. Față de această situație

apărătorul a solicitat instanței să rețină concluziile din faza de cercetare

penală, a unuia din medicii psihiatrii care a arătat că discernământul

inculpatului este absent, iar expertiza solicitată de Institutul de Medicină

Legală “Mina Minovici” nu poate fi luat în considerare, deoarece îngreunează

situația juridică a recurentului pentru că îl găsește responsabil de fapta

comisă.

Susținerea apărătorului sub acest

aspect este contrazisă de probele administrate în cauză.

Astfel, raportul de expertiză

medico-legală psihiatrică efectuat de către Serviciul de medicină legală al

județului Bihor, concluzionează că discernământul inculpatului, raportat la

fapta comisă a fost diminuat, propunând aplicarea prevederilor art. 113 C. pen.

În cadrul aceluiași raport există și

opinia unui medic psihiatru, în sensul că în momentul comiterii faptei,

discernământul era absent.

Existând această situație,

tribunalul a dispus efectuarea unei noi expertize psihiatrice.

Institutul Național de Medicină

Legală “Mina Minovici” a concluzionat în raportul respectiv că „inculpatul a

avut păstrat discernământul recomandându-se aplicarea art. 113 C. pen.”

Deci,

nu există contradicție între aceste două acte medicale, iar opinia unui medic

psihiatru de la Serviciul de medicină legală al județului Bihor, nu poate pune

la îndoială concluzia experților de la Institutul Național de Medicină Legală.

Afirmația apărătorului în sensul că

a reține concluziile raportului întocmit de Institutul Național de Medicină

Legală “Mina Minovici” ar duce la încălcarea principiului „dubiul profită

inculpatului” este o aberație.

Nici cererea de a se schimba

încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de omor calificat prevăzută de

art. 175 lit. i) C. pen., în cea de loviri cauzatoare de moarte prevăzută de

art. 183 C. pen., sau cea referitoare la aplicarea art. 73 lit. b) C. pen., nu

sunt întemeiate.

Probele care au fost complet

administrate și corect interpretate duc la concluzia certă că inculpatul a

comis fapta imputată pentru care a fost condamnat, iar existența circumstanței

atenuante a provocării nu este dovedită de probele din dosar.

Față de această situație, nici

susținerea recurentului că o altă persoană ar fi omorât-o pe victimă nu este

întemeiată, martorii audiați nerelatând că la locul faptei ar fi fost și alte

persoane.

Expertizele medico-legale, întregesc

concluzia că inculpatul i-a aplicat victimei lovituri în cap cu o piatră, dat

fiind poziționarea contuziilor la nivelul acestuia, toate excluzând susținerea,

recurentului de autoaccidentare de o piatră de râu, deoarece leziunile nu se

puteau produce în acele zone ale capului, frontal și parietal, apărarea în

acest sens fiind făcută numai în scop de a-și ușura situația.

În sfârșit, un alt motiv de recurs

l-a constituit cererea apărătorului de a se schimba încadrarea juridică a

faptei din infracțiunea de omor calificat prevăzută de art. 175 lit. i) C.

pen., în infracțiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen., întrucât fapta nu

s-a săvârșit în public.

În acest sens, apărătorul a

menționat că victima a fost găsită la 5 - 6 metri de drumul comunal, căzută în

marginea unei văi lângă apă, existând până la drum o porțiune de pietre.

Nici acest motiv nu este întemeiat.

Așa cum rezultă din actele de la

dosar, infracțiunea a fost comisă pe un drum comunal dintr-un sat și ca atare

în mod corect instanțele au reținut agravanta prevăzută de lit. i) a art. 175

C. pen. „prin faptă săvârșită în public” înțelegându-se, potrivit art. 152

alin. (1) lit. a) C. pen., că ea a fost comisă într-un loc care prin natură sau

destinație este întotdeauna accesibil publicului chiar dacă nu este prezentă

vreo persoană în acel moment.

Faptul

că victima a adus injurii inculpatului care la rândul său a înjurat-o, nu duce

la concluzia că acesta din urmă a comis infracțiunea sub stăpânirea unei

puternice tulburări sau emoții determinată de o provocare din partea persoanei

vătămate produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei

sau prin altă acțiune ilicită gravă.

Sub aspectul individualizării

pedepsei, hotărârile sunt temeinice, instanțele ținând seama de criteriile

menționate în art. 72 și de persoana inculpatului.

Acordarea de circumstanțe atenuante

prevăzute de art. 74 C. pen., dovedește că s-a ținut seama de împrejurările

favorabile inculpatului, iar pedeapsa în cuantumul stabilit este de natură să

asigure realizarea rolului ei educativ și de prevenție generală.

Față de toate acestea recursul

urmează să fie respins.

Cheltuielile efectuate de stat în

care se include și onorariul apărătorului din oficiu ce va fi avansat din

fondul Ministerului Justiției, vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul, declarat de

inculpatul F.A. împotriva deciziei nr. 198 din 10 octombrie 2002, a Curți de

Apel Oradea, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 1.100.000 lei cheltuieli judiciare în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 februarie 2003.