ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1011/2003

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1011/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 84 din 4 decembrie

2001, Tribunalul Călărași a schimbat încadrarea juridică a faptei din

infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) lit. d) C. pen., cu aplicarea art.

37 lit. b) C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la art. 208

alin. (1), art. 209 lit. g) cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. și în baza

art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen., a

achitat pe inculpatul S.N. pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 raportat la

art. 208 alin. (1) și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.

pen.

În baza art. 18

1

alin.

(3) C. pen., cu referire la art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat inculpatului

S.N. amendă administrativă de 1.500.000 lei.

Prin aceeași hotărâre, instanța de

fond a luat act că părțile vătămate P.N. și S.C. E. S.A. București nu s-au

constituit părți civile în cauză.

S-a reținut că, prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Judecătoria Oltenița, din data de 25 iulie 2001,

inculpatul S.N. a fost trimis în judecată, reținându-se în sarcina sa

următoarea situație de fapt:

În seara zilei de 28 ianuarie 2001,

L.N. și P.N. au hotărât să facă o supraveghere a secției după vagoanele

staționate în triajul C.F.R., la aproximativ 50 m depărtare de secție.

Cei doi paznici, neânarmați, aveau

asupra lor o lanternă, în zonă fiind întuneric.

La un moment dat cei doi paznici au

observat o persoană care se îndrepta spre secția pe care ei o țineau sub

observație.

După puțin timp, aceștia au auzit un

zgomot din direcția secției și au presupus că persoana respectivă a spart lacătul

de la ușa de acces.

Cei doi paznici s-au deplasat la ușa

de acces la birouri, constatând că lacătul este intact.

L.N. a deschis ușa, a luat un băț și

a spus celuilalt paznic că merge în spatele clădirii să vadă unde este persoana

văzută mai devreme.

În momentul în care s-a apropiat de

colțul clădirii, din podul acesteia a sărit un bărbat, care imediat a început

să-l lovească cu pumnii. După ce acesta a căzut, persoana respectivă s-a urcat

cu genunchii pe abdomenul său, continuând să-l lovească.

Alertat de strigătele de ajutor ale

colegului său, L.N. a alergat înspre acesta și, de la aproximativ 2-3 m, a

văzut cum colegul său este agresat. Fiind întuneric și nemaiauzind strigătele

colegului său, L.N. a presupus că acesta a fost înjunghiat sau lovit cu o rangă

metalică, ceea ce l-a determinat să-i aplice agresorului, cu bățul, o singură

lovitură, în cap, în urma căreia acesta a căzut într-o parte.

În baza probelor administrate, prima

instanță a reținut o altă situație de fapt, în sensul că nici un moment

inculpatul nu l-a trântit pe paznic la pământ și nu l-a lovit. Ca atare, nu

există nici o probă concludentă în sensul exercitării de către inculpat a unor

acte de violență, pentru a-și asigura scăparea, după ce a săvârșit furtul.

Rezultă așadar că în seara zilei de

28 ianuarie 2001, inculpatul S.N. a mers la Depozitul Curcani al S.C. E. S.A.

București, secția Periș, a pătruns în podul clădirii și a desprins, prin lovire

cu piciorul, o porțiune din sageacul depozitului, care a căzut pe pământ.

Inculpatul S.N. nu a mai putut să

intre în posesia scândurii desprinse de el din sageac, întrucât a fost

descoperit de paznicii depozitului.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat apel, atât Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași, cât și

inculpatul S.N.

Parchetul a susținut că,

nejustificat, instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată

faptei prin rechizitoriu.

În susținerea reținerii în sarcina

inculpatului a săvârșirii infracțiunii de tâlhărie, se invocă declarațiile

martorului L.N. și a părții vătămate P.N., privitoare la comportamentul agresiv

al inculpatului.

S-a mai arătat, cu referire la

aceeași critică, că, chiar dacă în speță nu s-ar fi conturat infracțiunea de

tâlhărie, în momentul aplicării art. 334 C. proc. pen., instanța trebuia să

rețină furtul calificat în formă consumată și nu tentativă la această

infracțiune.

Totodată, s-a susținut că, în mod

greșit instanța l-a achitat pe inculpat, întrucât fapta comisă de către acesta

prezintă în concret gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Inculpatul S.N., recunoscând

săvârșirea infracțiunii de furt, a solicitat reducerea cuantumului amenzii,

întrucât nu are mijloace materiale pentru a o achita.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 291/A din 16 mai 2002, a admis apelul

declarat de către inculpat, a desființat în parte sentința atacată și a redus

cuantumul amenzii administrative de la 1.500.000 lei la 100.000 lei.

Prin aceeași hotărâre, apelul

declarat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Călărași a fost respins, ca

nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a apreciat că prima instanță a stabilit corect starea de fapt și că, în

raport de modul și mijloacele de săvârșire a faptei de către inculpat, de

scopul urmărit, de urmarea produsă, de persoana și conduita acestuia, în mod

legal s-a reținut că fapta acestuia nu constituie o infracțiune.

Însă, față de starea fizică a

inculpatului, care a rămas cu o infirmitate fizică permanentă, căsătorit, are

doi copii minori și posibilități materiale reduse pentru întreținere, se impune

reducerea amenzii administrative aplicate acestuia.

Împotriva ambelor hotărâri

pronunțate în cauză Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a declarat

recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17

și 17

1

C. proc. pen.

S-a susținut, că în mod greșit

instanța de fond a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei, atâta timp,

cât din cercetările efectuate în cauză a rezultat însușirea bunului și violența

exercitată pentru păstrarea bunului apropriat în mod ilicit.

S-a mai susținut că în mod greșit

s-a apreciat că faptei săvârșite de către inculpat îi lipsește gradul de

pericol social al unei infracțiuni. În acest sens s-a arătat că valoarea

prejudiciului, într-adevăr modică, nu este singurul criteriu de apreciere

prevăzut de art. 18

1

C. pen. Astfel, fapta săvârșită pe timp de

noapte, în stare de ebrietate, prin agresarea victimei, nu poate fi considerată

ca lipsită în mod vădit de importanță.

În concluzie, Parchetul a solicitat

admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul este fondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În raport de dispozițiile art. 211

C. pen., tâlhăria apare ca o infracțiune complexă, constând dintr-o acțiune

principală de furt și o acțiune adiacentă de exercitare a violenței, de

amenințare sau de folosire al altor mijloace de constrângere.

Administrând probe, instanța de fond

a constatat că exercitarea actelor de violență de către inculpat nu este

dovedită.

Ca atare, în mod judicios prima

instanță a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie.

În consecință, sub acest aspect,

atât hotărârea primei instanțe, cât și a celei de control judiciar nu sunt

supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Dacă s-ar accepta teza contrară, în

sensul recursului declarat în cauză, ar însemna ca o persoană să poată fi

condamnată pentru o anumită infracțiune, fără ca fapta săvârșită să întrunească

toate elementele constitutive cerute de lege pentru existența acelei

infracțiuni, ceea ce apare cu evidență ca o soluție inadmisibilă în raport cu

principiul legalității incriminării.

Însă, potrivit art. 208 C. pen.,

pentru existența infracțiunii de furt este necesar, sub aspectul laturii subiective,

ca prin luarea unui bun din posesia sau detenția altei persoane, împotriva

voinței acesteia, făptuitorul să urmărească însușirea fără drept a acelui bun,

adică să comită fapta cu intenția de a trece bunul în proprietatea sa, ceea ce

s-a dovedit în cauză.

Pe de altă parte, infracțiunea de

furt se consumă în momentul când făptuitorul, luând bunul mobil, îl scoate din

posesia sau detenția părții vătămate, fără consimțământul acesteia, în scopul

de a și-l însuși pe nedrept, și se comportă față de el ca și cum i-ar aparține.

În cauză, așa cum rezultă din

probele administrate, inculpatul a desprins o scândură din sageac, a lăsat-o

jos și s-a deplasat pe latura din față a depozitului pentru a mai sustrage alte

scânduri.

În consecință, pătrunderea de către

inculpat în podul clădirii, printr-un orificiu existent la nivelul

acoperișului, folosindu-se de grilajul ce asigura fereastra și desprinderea

unei părți din sageac, prin lovire cu piciorul, în scopul sustragerii de

scânduri pentru care acesta se deplasase la Depozitul Curcani, constituie

infracțiunea de furt consumată și nu de tentativă la această infracțiune,

întrucât deposedarea părții vătămate de bunul său s-a înfăptuit în momentul

desprinderii acelei părți din sageac.

Ca atare, reținând în sarcina inculpatului

tentativa la furt calificat și nu săvârșirea infracțiunii de furt calificat,

faptei comise i s-a dat o greșită încadrare juridică, așa încât recursul este

fondat, hotărârile pronunțate în cauză, sub acest aspect, fiind supuse cazului

de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Faptul că inculpatul a fost surprins

de către paznici, este lipsit de relevanța juridică acordată de către cele două

instanțe, în raport de împrejurarea, că în momentul surprinderii sale,

inculpatul intrase deja în stăpânirea bunului mobil formând obiect al

sustragerii.

Potrivit art. 18

1

alin.

(2) C. pen., la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ține

seama de modul și mijloacele de săvârșire a faptei, de scopul urmărit, de

împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi

putut produce, precum și de persoana și conduita făptuitorului.

Se constată că prima instanță a avut

în vedere toate aceste criterii de apreciere și nu numai valoarea

prejudiciului, așa cum se susține în recurs.

În sensul aprecierii gradului de

pericol social, prin recurs se susține că nu se poate face abstracție de

modalitățile săvârșirii faptei și persoana inculpatului, cu referire la

agresarea paznicului.

Or, modalitatea de săvârșire a

faptei nu depășește sfera mijloacelor comune, iar violența afirmată nu a fost

dovedită în cauză.

Ca atare, sub acest aspect,

hotărârile pronunțate în cauză, urmare unei corecte aplicări a dispozițiilor

art. 18

1

C. pen., nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art.

385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., invocat prin recurs.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea

va admite recursul, va casa hotărârile atacate numai cu privire la încadrarea

juridică a faptei, va schimba încadrarea juridică din tentativă la infracțiunea

de furt calificat în infracțiunea de furt calificat prevăzută de art. 208 și

art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., va achita pe

inculpat întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni și în baza art. 91 lit. c) C. pen., va aplica acestuia o amendă

administrativă, potrivit dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul declarat Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București, împotriva sentinței nr. 84 din 4

decembrie 2001 a Tribunalului Călărași și deciziei nr. 291 din 16 mai 2002 a

Curții de Apel București, secția a II -a, privind pe inculpatul S.N.

Casează hotărârile atacate numai cu

privire la încadrarea juridică a faptei.

În baza art. 334 C. proc. pen.,

schimbă încadrarea juridică a faptei din tentativă la infracțiunea de furt

calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 208 și art. 209 lit. g) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., în infracțiunea de furt calificat

prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b)

C. pen.

Potrivit art. 11 pct. 2 lit. a)

raportat la art. 10 lit. b)

1

C. proc. pen., cu referire la art. 18

1

C. pen., achită pe inculpatul S.N. pentru infracțiunea de furt calificat

prevăzută de art. 208 și art. 209 lit. g) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b)

C. pen., întrucât fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracțiuni.

Conform art. 91 lit. c) C. pen.,

aplică inculpatului o amendă administrativă de 2.000.000 lei.

Onorariul apărătorului din oficiu în

sumă de 300.000 va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 februarie 2003.