ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2828/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 93 din 18 iunie

2002, Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul L.P. la 7 ani închisoare

și 3 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.,

pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c), d) și

f) C. pen., cu aplicarea art. 13 și art. 37 lit. b) C. pen.

A fost menținută starea de arest,

computată durata detenției, confiscată o sumă de bani și inculpatul a fost

obligat să restituie statului cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea

cauzei.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că în noaptea de 27 noiembrie, fiind sub influența

băuturilor alcoolice și cunoscând că persoana are o situație materială bună,

s-a hotărât să-i fure o sumă de bani.

Pentru a pune în aplicare această

rezoluție infracțională, el a mers la domiciliul victimei, a intrat în curte și

pentru că ușa era încuiată prin interior, cu o piatră, a spart geamul, după

care prin spărtura creată a introdus mâna, a descuiat ușa și a pătruns în casă.

Pentru a nu fi recunoscut,

inculpatul și-a pus pe cap un fes negru din PNA, trăgându-l peste ochi, după

care a mers în camera unde victima dormea. A trezit-o din somn și i-a solicitat

bani amenințând-o cu moartea, situație în care victima i-a dat o sumă, pe care

recurentul a cheltuit-o a doua zi.

Apelul declarat de inculpat a fost

respins prin decizia nr. 654 din 5 noiembrie 2002, a Curții de Apel București,

secția I penală.

Împotriva acestor soluții el a

declarat recurs, fără a invoca vreun motiv.

Apărătorul a criticat soluțiile

pronunțate, susținând că ele nu sunt legale deoarece în mod greșit inculpatul a

fost condamnat, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(2) C. pen., întrucât nu s-a dovedit că prin violență a luat de la victimă vreo

sumă de bani. Pentru acest motiv, apărătorul a solicitat admiterea recursului,

casarea hotărârilor și în principal schimbarea încadrării juridice din

infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen., în cea de

furt calificat, prevăzută de art. 208 și art. 209 alin. (1) lit. c), e) și i)

C. pen., iar în subsidiar reducerea pedepsei, în raport cu circumstanțele reale

și personale ale inculpatului.

Recursul nu este fondat.

Analizând hotărârile pronunțate,

prin prisma motivelor invocate se constată că ele sunt legale și temeinice sub

toate aspectele.

Astfel, infracțiunea de tâlhărie

este o faptă penală complexă din care face parte atât furtul, care este

componenta sa principală, cât și actele de violență care constituie componenta

adiacentă.

Amenințarea victimei cu moartea, de

către inculpat, în cazul în care aceasta nu i-ar fi dat banii solicitați, i-a

creat o stare de temere, ceea ce a determinat-o să-i înmâneze o sumă de bani,

destul de consistentă. Modul în care i-a vorbit, felul în care fusese deghizat

pentru a nu fi recunoscut și afirmația că o omoară, sunt aspecte de natură a

alarma victima și de a-i produce o temere serioasă, cu atât mai mult cu cât

aceasta era singură în casă, în vârstă (77 ani) și fără posibilitate de a se

apăra.

Ca atare, chiar dacă nu au fost

exercitate de către inculpat violențe fizice, elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie sunt întrunite, astfel încât încadrarea juridică a

faptei este corect stabilită.

Hotărârile sunt temeinice și sub

aspectul individualizării pedepsei, care a fost făcută cu respectarea

dispozițiilor art. 72 C. pen. și art. 52 C. pen., ce definesc criteriile de

stabilire a sancțiunii penale, precum și scopul acesteia.

Așa cum a fost stabilită, s-a avut

în vedere, printre altele, caracterul calificat al infracțiunii, vârsta

victimei (77 ani) și faptul că inculpatul este recidivist, ceea ce demonstrează

că executarea anterioară a pedepsei nu și-a atins scopul ei educativ.

În consecință, recursul urmează să

fie respins.

Deoarece inculpatul a fost judecat

în stare de arest, urmează ca din pedeapsa aplicată să se compute durata

prevenției.

Cheltuielile efectuate de stat cu

ocazia soluționării cauzei în care se include și onorariul apărătorului din

oficiu, vor fi restituite de către recurent.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

inculpatul L.P. împotriva deciziei nr. 694 din 5 noiembrie 2002, a Curții de

Apel București, secția I penală, ca nefondat.

Compută din pedeapsa aplicată durata

reținerii și arestării preventive de la 28 noiembrie 2001, la zi.

Obligă pe inculpat să plătească

statului 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu în sumă de 300.000 lei, ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi

12 iunie 2003.