ÎCCJ, Decizia nr. 555/2003

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 16 septembrie 2003, pe

rolul Curții de Apel București, secția I penală, au fost înregistrate, sub nr.

2889/2003 al acestei instanțe, recursurile declarate de inculpații D.M. și C.M.

împotriva deciziei penale nr. 1215 din 28 august 2003, pronunțată de Tribunalul

București, secția I penală, în dosarul nr. 2501/2003.

La termenul din 29 septembrie 2003,

fixat pentru judecarea recursurilor menționate, inculpatul D.M., asistat de

apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat amânarea judecării cauzei în vederea

încheierii unui contract de asistență juridică cu un apărător ales.

Curtea a admis cererea

recurentului-inculpat și a amânat judecarea cauzei la data de 20 octombrie 2003.

La acest din urmă termen, inculpatul

a formulat, din nou, o cerere privind amânarea judecării recursurilor în

vederea angajării unui apărător.

Constatând că inculpatului i-a fost

asigurat dreptul la apărare, prin desemnarea unui apărător din oficiu și prin

amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător ales, Curtea a respins

această nouă cerere și a menținut delegația apărătorului desemnat din oficiu.

Susținând că nu dorește să fie

judecat în lipsa coinculpatului aflat în stare de libertate și în lipsa unui

apărător ales, recurentul-inculpat D.M. a formulat o cerere de recuzare a

tuturor judecătorilor Curții de Apel București.

Învestită cu soluționarea cererii de

recuzare, secția penală a Curții Supreme de Justiție, prin încheierea nr. 105

pronunțată la data de 22 octombrie 2003 în dosarul nr. 4735/2003, a respins

cererea formulată de petentul D.M. privind recuzarea tuturor judecătorilor

Curții de Apel București, ca nefondată.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în raport de dispozițiile art. 52 alin. (5) C. proc. pen., atunci

când recuzarea privește întreaga instanță, cererea trebuie să cuprindă

indicarea concretă a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare

judecător.

Or, petentul nu a îndeplinit

condiția menționată, cerută de legea procesuală penală.

Împotriva acestei încheieri petentul

a declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de casare prevăzute de

art. 385

9

C. proc. pen.

În susținerea recursului declarat

împotriva încheierii menționate, recurentul a arătat că, pentru a lua legătura

cu familia, acesta a solicitat instanței amânarea judecării cauzei cu o lună.

Admițându-i-se în parte cererea, în

sensul că instanța a amânat judecarea cauzei, dar nu cu o lună, ci numai cu

trei săptămâni, acesta nu a putut lua legătura cu familia.

Ca atare, nu s-a putut încheia

contractul de asistență juridică cu apărătorul ales, împrejurare în raport de

care acesta consideră că nu i-a fost asigurat dreptul la apărare.

Pe de altă parte, la termenul de

judecată din 20 octombrie 2003, procedura de citare nu a fost legal

îndeplinită, în sensul că recurentul-coinculpat C.M. nu a fost citat la adresa

depusă la dosarul cauzei.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În cauză, petentul, în calitate de

recurent-inculpat în procesul penal, a formulat o cerere de recuzare a tuturor

judecătorilor Curții de Apel București, fără a indica nici unul din motivele de

recuzare prevăzute de Codul de procedură penală.

Cererea de recuzare formulată de

către acesta exprima, în fapt, nemulțumirea inculpatului generată de

respingerea unei cereri repetate de amânare a judecării cauzei, în vederea

angajării unui apărător, soluție apreciată ca nelegală, prin încălcarea dreptului

la apărare.

Totodată, nemulțumirea acestuia era

generată de lipsa coinculpatului la judecarea cauzei, apreciată de acesta ca o

continuare a judecății cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii

procesuale penale.

Or, este adevărat că părțile care se

adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o legală și corectă judecată

care, în egală măsură depinde atât de pregătirea judecătorilor cât și de

imparțialitatea acestora.

Acestei necesități, în raport de

care judecata trebuie să fie mai presus de orice bănuială, legiuitorul a

răspuns prin reglementarea, printre altele, a instituției recuzării.

Astfel, pentru a înlătura orice

dubiu privitor la imparțialitatea magistratului, legea procesuală penală a pus

la dispoziția părții interesate posibilitatea de a solicita îndepărtarea unuia

sau mai multor judecători de la soluționarea unei cauze, formând o cerere de

recuzare.

Cum însă un mijloc, având ca

finalitate păstrarea neștirbită a prestigiului justiției, nu se poate

transforma într-o procedură, la îndemâna părții, de trecere a unei cauze penale

de la un complet la un alt complet de judecată sau de la o instanță la o altă

instanță egală în grad, cu înfrângerea dispozițiilor procesuale privind

competența soluționării respectivei cauze, în fond sau în căi de atac exercitate

în ciclul ordinar al judecății, prin art. 51 din C. proc. pen., cu referire la

art. 46

-

48 din același cod, au fost

determinate limitativ motivele de recuzare.

Potrivit art. 51 alin. (2) C. proc.

pen., recuzarea se formulează în scris sau oral, cu arătarea cazului de

incompatibilitate care constituie motivul recuzării.

În cazul în care recuzarea privește

mai mulți judecători, această cerință urmează a fi observată cu privire la

fiecare dintre magistrații a căror îndepărtare de la judecarea pricinii se cere.

Totodată, în raport de specificul

normelor de drept procesual cu rol de reglementare a desfășurării procesului

penal într-un mod determinat, de natură a asigura exercitarea nestânjenită a

drepturilor și realizarea îndatoririlor părților, recuzarea nu poate fi cerută

pentru alte motive decât cele prevăzute de textele legale menționate.

Or, cererea formulată de inculpatul

D.M. nu satisface condițiile legale impuse de legea procesuală penală, așa

încât soluția secției penale a Curții Supreme de Justiție, de respingere a

cererii informe cu care a fost învestită, este temeinică și legală.

Ca atare, recursul declarat

împotriva acestei încheieri apare ca fiind nefondat.

Totodată, criticile formulate de

recurent în calea exercitată împotriva încheierii pronunțate de secția penală a

Curții Supreme de Justiție nu sunt susceptibile de a fi considerate motive de

casare în sensul dispozițiilor art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge recursul declarat de petentul D.M., ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 192 alin.

(

2) C. proc. pen. recurentul va fi

obligat, potrivit dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

petentul D.M. împotriva încheierii nr. 105 din 22 octombrie 2003, pronunțată de

Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4735/2003, ca

inadmisibil.

Obligă petentul D.M. să plătească

statului 500.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma

de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, va

fi avansată din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată astăzi 24 noiembrie 2003,

în ședință publică.