ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 688/2003

D E C I Z I A NR.688 DOSAR NR.3131/2002 S-a luat în examinare recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești. S-a prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat C.D. apărător desemnat din oficiu. A lipsit intimata parte vătămată V.G.D. Procedura de citare a fost îndeplinită. Apărătorul inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal. Procurorul a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului. Inculpatul, în ultimul cuvânt a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.

C U R T E A Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin sentința penală nr.174 din 23 aprilie 2002 Tribunalul Prahova a dispus condamnarea inculpatului D.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal. S-a făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal. Conform art.350 din Codul de procedură penală s-a menținut starea de arest a inculpatului și în baza art.88 din Codul penal s-a computat din pedeapsa aplicată, reținerea din ziua de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi. S-a luat act că partea vătămată V.G.E.

nu s-a constituit parte civilă. Inculpatul a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care 300.000 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu. Pentru a se pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele: În ziua de 25 octombrie 2001, în jurul orelor 16,30, inculpatul s-a întâlnit întâmplător cu partea vătămată V.G.E., pe o stradă din Ploiești. Deși nu se cunoșteau, inculpatul a acostat-o pe partea vătămată și pe un ton amenințător i-a cerut să-i dea banii pe care îi avea asupra ei. De frică, partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 100.000 lei, după care, tot întâmplător, cei doi s-au întâlnit în fața Spitalului „C”. Și de data aceasta, inculpatul a amenințat-o pe partea vătămată solicitându-i să-i dea bani, sub pretextul că el este „șeful” în cartierul respectiv.

Partea vătămată i-a dat restul banilor care i-a avut asupra sa, circa 350.000 lei, după care a alertat poliția. Inculpatul a fost depistat și reținut la 26 octombrie 2001. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.F., solicitând admiterea lui, casarea hotărârii atacate și în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de abuz de încredere. În subsidiar a solicitat reducerea pedepsei aplicate. Prin decizia penală nr.261 din 10 iunie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor judiciare în sumă de 600.000 lei, din care suma de 300.000 lei, onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu.

S-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, reținerea pe timp de 24 de ore din data de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.F., solicitând admiterea lui, casarea hotărârilor și în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, în infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal, deoarece banii pe care i-a luat de la partea vătămată au fost dați de către aceasta, cu titlu de împrumut. În subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere că nu are antecedente penale și se află la o vârstă tânără.

Recursul declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au reținut corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în raport cu materialul probator administrat în cauză, au încadrat corect fapta comisă de acesta, în textul de lege corespunzător și au aplicat o pedeapsă just individualizată, conform criteriilor prevăzute de art.72 din Codul penal. Astfel, infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 din Codul penal constă în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pe de altă parte, potrivit prevederilor art.211 din Codul penal, constituie infracțiune de tâlhărie, furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și în furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea. Așa fiind, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală, iar folosirea violenței sau a amenințării, ori a celorlalte mijloace indicate de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se particularizează dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită în raport cu cea a furtului.

Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal, este săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc pentru realizarea acestui scop. Revenind la cauză, se constată că versiunea susținută de inculpat, în sensul că partea vătămată i-a dat banii cu titlu de împrumut, nu este confirmată de probele administrate. Astfel, deși inculpatul susținea că o cunoaște pe partea vătămată, în declarațiile sale a arătat că nu știe numele acesteia și nici adresa la care locuiește. De asemenea, partea vătămată nu cunoștea numele inculpatului în momentul când acesta i-a luat banii, fiind nevoită să participe la recunoașterea din grup efectuată de organele de poliție, pentru a identifica autorul faptei.

În cauză, din coroborarea probelor administrate a rezultat că inculpatul, însoțit de încă două persoane, a deposedat-o de suma de 550.000 lei pe partea vătămată, iar aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a se împotrivi dat fiind constituția mai robustă a inculpatului. Așadar, în speță, este evident că cerințele dispozițiilor art.211 din Codul penal sunt întrunite, fiind prezentă atât acțiunea principală, a deposedării, cât și cea adiacentă, a întrebuințării de amenințări, împreună realizând conținutul constitutiv al acestei infracțiuni complexe. Așa fiind, instanțele au făcut o corectă încadrarea juridică a faptei astfel că cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de tâlhărie nu este întemeiată și urmează să fie respinsă.

În ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că aceasta a fost corect individualizată, instanțele ținând seama de toate criteriile prevăzute de art.72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei comise, modalitatea și împrejurările comiterii ei, dar și de datele ce caracterizează persoana inculpatului, care se află la prima încălcare a legii penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine nesinceră pe parcursul desfășurării procesului penal nerecunoscând fapta comisă și se află la o vârstă tânără. De altfel, pedeapsa de 6 ani închisoare, sub aspectul cuantumului ei, este în măsură să asigure reeducarea inculpatului în vederea reinserției în societate a inculpatului și prevenția generală, conform scopului prevăzut de art.52 din Codul penal.

Așadar, pedeapsa aplicată inculpatului a fost just proporționalizată și nu există temeiuri pentru reducerea ei, astfel că și cererea privind reducerea pedepsei urmează să fie respinsă ca nefondată. Pentru aceste considerente, în temeiul art.385 15 pct.1 lit.b din Codul de procedură penală urmează ca recursul declarat de inculpatul D.F. să fie respins, ca nefondat. Se va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii pe timp de 24 de ore, la data de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la 12 februarie 2003. În temeiul art.192 din Codul de procedură penală urmează ca inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii pe timp de 24 de ore, la 26 octombrie 2001 și arestării preventive de la 7 noiembrie 2001 la 12 februarie 2003. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, azi 12 februarie 2003.