ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 688/2003
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 688/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
D E C
I Z I A NR.688
DOSAR NR.3131/2002
S-a
luat în examinare recursul declarat de inculpatul D.F. împotriva deciziei
penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.
S-a
prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat C.D.
apărător desemnat din oficiu.
A
lipsit intimata parte vătămată V.G.D.
Procedura
de citare a fost îndeplinită.
Apărătorul
inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și
schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de încredere,
prevăzută de art.213 din Codul penal.
Procurorul
a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului.
Inculpatul,
în ultimul cuvânt a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.
C U R T E A
Asupra
recursului de față;
În
baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin
sentința penală nr.174 din 23 aprilie 2002 Tribunalul Prahova a dispus condamnarea
inculpatului D.F. la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea
infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu
aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.
S-a
făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.
Conform
art.350 din Codul de procedură penală s-a menținut starea de arest a
inculpatului și în baza art.88 din Codul penal s-a computat din pedeapsa
aplicată, reținerea din ziua de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la
7 noiembrie 2001 la zi.
S-a
luat act că partea vătămată V.G.E. nu s-a constituit parte civilă.
Inculpatul
a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care
300.000 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu.
Pentru
a se pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:
În
ziua de 25 octombrie 2001, în jurul orelor 16,30, inculpatul s-a întâlnit
întâmplător cu partea vătămată V.G.E., pe o stradă din Ploiești.
Deși
nu se cunoșteau, inculpatul a acostat-o pe partea vătămată și pe un ton amenințător
i-a cerut să-i dea banii pe care îi avea asupra ei.
De
frică, partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 100.000 lei, după care, tot
întâmplător, cei doi s-au întâlnit în fața Spitalului „C”.
Și
de data aceasta, inculpatul a amenințat-o pe partea vătămată solicitându-i
să-i dea bani, sub pretextul că el este „șeful” în cartierul respectiv.
Partea
vătămată i-a dat restul banilor care i-a avut asupra sa, circa 350.000 lei,
după care a alertat poliția. Inculpatul a fost depistat și reținut la 26 octombrie
2001.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.F., solicitând admiterea lui,
casarea hotărârii atacate și în principal, schimbarea încadrării juridice a
faptei, din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de abuz de încredere. În subsidiar
a solicitat reducerea pedepsei aplicate.
Prin
decizia penală nr.261 din 10 iunie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca
nefondat, apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor
judiciare în sumă de 600.000 lei, din care suma de 300.000 lei, onorariul de
avocat pentru apărarea din oficiu.
S-a
dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, reținerea pe timp de 24 de ore din
data de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.F., solicitând admiterea lui,
casarea hotărârilor și în principal, schimbarea încadrării juridice a faptei,
din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal,
cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, în infracțiunea de abuz de
încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal, deoarece banii pe care i-a
luat de la partea vătămată au fost dați de către aceasta, cu titlu de împrumut.
În
subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere că nu are
antecedente penale și se află la o vârstă tânără.
Recursul
declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Din
examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au reținut
corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în raport cu materialul
probator administrat în cauză, au încadrat corect fapta comisă de acesta, în
textul de lege corespunzător și au aplicat o pedeapsă just individualizată,
conform criteriilor prevăzute de art.72 din Codul penal.
Astfel,
infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 din Codul penal constă
în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea
de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.
Pe
de altă parte, potrivit prevederilor art.211 din Codul penal, constituie
infracțiune de tâlhărie, furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau
amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se
apăra, precum și în furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace
pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori
pentru ca făptuitorul să-și asigure scăparea.
Așa
fiind, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală,
iar folosirea violenței sau a amenințării, ori a celorlalte mijloace indicate
de lege constituie o activitate secundară, prin care activitatea principală se
particularizează dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită în
raport cu cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal, este
săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc
pentru realizarea acestui scop.
Revenind
la cauză, se constată că versiunea susținută de inculpat, în sensul că partea
vătămată i-a dat banii cu titlu de împrumut, nu este confirmată de probele
administrate.
Astfel,
deși inculpatul susținea că o cunoaște pe partea vătămată, în declarațiile sale
a arătat că nu știe numele acesteia și nici adresa la care locuiește.
De
asemenea, partea vătămată nu cunoștea numele inculpatului în momentul când
acesta i-a luat banii, fiind nevoită să participe la recunoașterea din grup
efectuată de organele de poliție, pentru a identifica autorul faptei.
În
cauză, din coroborarea probelor administrate a rezultat că inculpatul, însoțit
de încă două persoane, a deposedat-o de suma de 550.000 lei pe partea vătămată,
iar aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a se împotrivi dat fiind
constituția mai robustă a inculpatului.
Așadar,
în speță, este evident că cerințele dispozițiilor art.211 din Codul penal sunt
întrunite, fiind prezentă atât acțiunea principală, a deposedării, cât și cea
adiacentă, a întrebuințării de amenințări, împreună realizând conținutul
constitutiv al acestei infracțiuni complexe.
Așa
fiind, instanțele au făcut o corectă încadrarea juridică a faptei astfel că
cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei în
infracțiunea de tâlhărie nu este întemeiată și urmează să fie respinsă.
În
ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că aceasta a fost
corect individualizată, instanțele ținând seama de toate criteriile prevăzute
de art.72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei
comise, modalitatea și împrejurările comiterii ei, dar și de datele ce
caracterizează persoana inculpatului, care se află la prima încălcare a legii
penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine nesinceră pe
parcursul desfășurării procesului penal nerecunoscând fapta comisă și se află
la o vârstă tânără.
De altfel, pedeapsa de 6 ani
închisoare, sub aspectul cuantumului ei, este în măsură să asigure reeducarea
inculpatului în vederea reinserției în societate a inculpatului și prevenția
generală, conform scopului prevăzut de art.52 din Codul penal.
Așadar, pedeapsa aplicată
inculpatului a fost just proporționalizată și nu există temeiuri pentru
reducerea ei, astfel că și cererea privind reducerea pedepsei urmează să fie
respinsă ca nefondată.
Pentru aceste considerente,
în temeiul art.385
15
pct.1 lit.b din Codul de procedură penală
urmează ca recursul declarat de inculpatul D.F. să fie respins, ca nefondat.
Se va deduce din pedeapsa
aplicată inculpatului, timpul reținerii pe timp de 24 de ore, la data de 26
octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la 12 februarie
2003.
În temeiul art.192 din Codul
de procedură penală urmează ca inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN
NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.F.
împotriva deciziei penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.
Deduce
din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii pe timp de 24 de ore, la
26 octombrie 2001 și arestării preventive de la 7 noiembrie 2001 la 12
februarie 2003.
Obligă
pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare
către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat
pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.
Pronunțată
în ședință publică, azi 12 februarie 2003.