ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 688/2003

D E C

I Z I A  NR.688

DOSAR NR.3131/2002

S-a

luat în examinare recursul declarat de inculpatul D.F.  împotriva deciziei

penale nr.261 din 10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

S-a

prezentat recurentul inculpat, aflat în stare de arest, asistat de avocat C.D.

apărător desemnat din oficiu.

A

lipsit intimata parte vătămată V.G.D.

Procedura

de citare a fost îndeplinită.

Apărătorul

inculpatului a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor și

schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea de abuz de încredere,

prevăzută de art.213 din Codul penal.

Procurorul

a pus concluzii de respingere, ca nefondat, a recursului.

Inculpatul,

în ultimul cuvânt a arătat că este de acord cu susținerile apărătorului său.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :

Prin

sentința penală nr.174 din 23 aprilie 2002 Tribunalul Prahova a dispus condamnarea

inculpatului D.F.   la pedeapsa de 6 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal, cu

aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal.

S-a

făcut aplicarea art.71, 64 din Codul penal.

Conform

art.350 din Codul de procedură penală s-a menținut starea de arest a

inculpatului și în baza art.88 din Codul penal s-a computat din pedeapsa

aplicată, reținerea din ziua de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la

7 noiembrie 2001 la zi.

S-a

luat act că partea vătămată V.G.E. nu s-a constituit parte civilă.

Inculpatul

a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care

300.000 lei onorariu pentru apărătorul din oficiu.

Pentru

a se pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

În

ziua de 25 octombrie 2001, în jurul orelor 16,30, inculpatul s-a întâlnit

întâmplător cu partea vătămată V.G.E., pe o stradă  din Ploiești.

Deși

nu se cunoșteau, inculpatul a acostat-o pe partea vătămată și pe un ton amenințător

i-a cerut să-i dea banii pe care îi avea asupra ei.

De

frică, partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 100.000 lei, după care, tot

întâmplător, cei doi s-au întâlnit în fața Spitalului „C”.

Și

de data aceasta, inculpatul a amenințat-o pe partea vătămată solicitându-i

să-i dea bani, sub pretextul că el este „șeful” în cartierul respectiv.

Partea

vătămată i-a dat restul banilor care i-a avut asupra sa, circa 350.000 lei,

după care a alertat poliția. Inculpatul a fost depistat și reținut la 26 octombrie

2001.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel inculpatul D.F., solicitând admiterea lui,

casarea hotărârii atacate și în principal, schimbarea încadrării juridice a

faptei, din infracțiunea de tâlhărie în infracțiunea de abuz de încredere. În subsidiar

a solicitat reducerea pedepsei aplicate.

Prin

decizia penală nr.261 din 10 iunie 2002 Curtea de Apel Ploiești a respins, ca

nefondat, apelul declarat de inculpat, obligându-l la plata cheltuielilor

judiciare în sumă de 600.000 lei, din care suma de 300.000 lei, onorariul de

avocat pentru apărarea din oficiu.

S-a

dedus din pedeapsa aplicată inculpatului, reținerea pe timp de 24 de ore din

data de 26 octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la zi.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs inculpatul D.F., solicitând admiterea lui,

casarea hotărârilor și în principal, schimbarea încadrării juridice  a faptei,

din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art.211 alin.2 lit.e din Codul penal,

cu aplicarea art.41 alin.2 din Codul penal, în infracțiunea de abuz de

încredere, prevăzută de art.213 din Codul penal, deoarece banii pe care i-a

luat de la partea vătămată au fost dați de către aceasta, cu titlu de împrumut.

În

subsidiar, a solicitat reducerea pedepsei aplicate, având în vedere că nu are

antecedente penale și se află la o vârstă tânără.

Recursul

declarat nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Din

examinarea actelor și lucrărilor dosarului se constată că instanțele au reținut

corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, în raport cu materialul

probator administrat în cauză, au încadrat corect fapta comisă de acesta, în

textul de lege corespunzător și au aplicat o pedeapsă just individualizată,

conform criteriilor prevăzute de art.72 din Codul penal.

Astfel,

infracțiunea de abuz de încredere prevăzută de art.213 din Codul penal constă

în însușirea unui bun mobil al altuia, deținut cu orice titlu, sau dispunerea

de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pe

de altă parte, potrivit prevederilor art.211 din Codul penal, constituie

infracțiune de tâlhărie, furtul săvârșit prin întrebuințare de violențe sau

amenințări, ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se

apăra, precum și în furtul urmat de întrebuințarea unor astfel de mijloace

pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracțiunii ori

pentru ca făptuitorul să-și asigure  scăparea.

Așa

fiind, în conținutul complex al tâlhăriei, furtul constituie activitatea principală,

iar folosirea violenței sau a amenințării, ori a celorlalte mijloace indicate

de lege constituie o activitate secundară, prin  care activitatea principală se

particularizează dobândind o periculozitate socială distinctă și sporită în

raport cu cea a furtului. Ceea ce urmărește făptuitorul, în principal, este

săvârșirea furtului, violența sau amenințarea neconstituind decât un mijloc

pentru realizarea acestui scop.

Revenind

la cauză, se constată că versiunea susținută de inculpat, în sensul că partea

vătămată i-a dat banii cu titlu de împrumut, nu este confirmată de probele

administrate.

Astfel,

deși inculpatul susținea că o cunoaște pe partea vătămată, în declarațiile sale

a arătat că nu știe numele acesteia și nici adresa la care  locuiește.

De

asemenea, partea vătămată nu cunoștea numele inculpatului în momentul când

acesta i-a luat banii, fiind nevoită să participe la recunoașterea din grup

efectuată de organele de poliție, pentru a identifica autorul faptei.

În

cauză, din coroborarea probelor administrate a rezultat că inculpatul, însoțit

de încă două persoane, a deposedat-o de suma de 550.000 lei pe partea vătămată,

iar aceasta s-a aflat în imposibilitatea de a se împotrivi dat fiind

constituția mai robustă a inculpatului.

Așadar,

în speță, este evident că cerințele dispozițiilor art.211 din Codul penal sunt

întrunite, fiind prezentă atât acțiunea principală, a deposedării, cât și cea

adiacentă, a întrebuințării de amenințări, împreună realizând conținutul

constitutiv al acestei infracțiuni complexe.

Așa

fiind, instanțele au făcut o corectă încadrarea juridică a faptei astfel că

cererea inculpatului privind schimbarea încadrării juridice a faptei în

infracțiunea de tâlhărie  nu este întemeiată și urmează să fie respinsă.

În

ce privește pedeapsa aplicată inculpatului, se constată că aceasta a fost

corect individualizată, instanțele ținând seama de toate criteriile prevăzute

de art.72 din Codul penal, respectiv gradul ridicat de pericol social al faptei

comise, modalitatea și împrejurările comiterii ei, dar și de datele ce

caracterizează persoana inculpatului, care se află la prima încălcare a legii

penale, nefiind cunoscut cu antecedente penale, a avut o atitudine nesinceră pe

parcursul desfășurării procesului penal nerecunoscând fapta comisă și se află

la o vârstă tânără.

De altfel, pedeapsa de 6 ani

închisoare, sub aspectul cuantumului ei, este în măsură  să asigure reeducarea

inculpatului în vederea  reinserției în societate a inculpatului și prevenția

generală, conform scopului prevăzut de art.52 din Codul penal.

Așadar, pedeapsa aplicată

inculpatului a fost just proporționalizată și nu există temeiuri pentru

reducerea ei, astfel că și cererea privind reducerea pedepsei urmează să fie

respinsă ca nefondată.

Pentru aceste considerente,

în temeiul art.385

15

pct.1 lit.b din Codul de procedură penală

urmează ca recursul declarat de inculpatul D.F. să fie respins, ca nefondat.

Se va deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, timpul reținerii  pe timp de 24 de ore, la data de 26

octombrie 2001 și arestarea preventivă de la 7 noiembrie 2001 la 12 februarie

2003.

În temeiul art.192 din Codul

de procedură penală urmează ca inculpatul să fie obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.F.

împotriva deciziei penale nr.261 din  10 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești.

Deduce

din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reținerii pe timp de 24 de ore, la

26 octombrie 2001 și arestării preventive de la 7 noiembrie 2001  la 12

februarie 2003.

Obligă

pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.100.000 lei cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 300.000 lei, reprezentând onorariul de avocat

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată

în ședință publică, azi 12 februarie 2003.