ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5698/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5698/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

2 septembrie 1994 sub nr. 9566 pe rolul Judecătoriei sectorului 3 București

reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică a chemat în judecată pe pârâtul

Consiliul General al Municipiului București solicitând instanța ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să constate dreptul său de proprietate asupra:

imobilului din Aleea R.S. aflat în curtea Bisericii Romano-Catolice Cioplea

sectorul 3 a imobilului din str. S. și a terenurilor situate în str. C.

Cu privire la aceste ultime terenuri

care au constituit fostul complex Tomis, reclamanta își completează acțiunea

(dosar fond) solicitând și restituirea construcțiilor care nu au fost demolate,

respectiv corpul 2 (imobil cu subsol, parter și etaj în suprafața construită de

1055 mp).

Reclamanta și-a precizat acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

În motivarea acțiunii sale precizată

reclamanta a arătat că este proprietara imobilelor revendicate care au trecut

în proprietatea statului în mod abuziv.

Prin sentința civilă nr. 1252 din 11

februarie 1999 Judecătoria sectorului 3 și-a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Tribunalului București având în vedere prevederile art. 2

lit. e) C. proc. civ.

Tribunalul București, secția a III –

a, prin sentința civilă nr. 1158 din 12 octombrie 1999, a admis în parte

acțiunea precizată formulată de către reclamantă și a obligat pe pârât să

restituie reclamantei în deplină proprietate și posesie următoarele imobile: 1)

terenul în suprafață de 1864 mp situat în București, str. C., identificat

conform raportului de expertiză punctele SABNGHLMA – 1698 mp și SPOJ 156 mp 2)

terenul în suprafață de 1350 mp situat în București, str. C. nr. 11,

identificat conform raportului de expertiză între punctele SNBCDEFGION.

A respins ca neîntemeiate cazurile

privind revendicarea imobilelor situat în București, str. S. și din str. R.S.

Pentru a pronunța această sentință

instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantei este întemeiată în parte:

astfel în ceea ce privește terenurile situate în Calea C. a reținut în esență,

că acestea au fost expropriate în baza Decretului nr. 151/1986, construcțiile

fiind demolate, și că în conformitate cu constatările expertului tehnic au

rămas și suprafețe libere, neafectate de detalii de sistematizare, astfel că

scopul pentru care au fost expropriate nu s-a îndeplinit.

Instanța de fond a mai reținut și că

în legătură cu imobilul, teren și construcție, din str. S. scopul pentru care a

fost expropriat în baza Decretului nr. 176/1948 a fost atins, neputând fi

restituit în natură reclamantei fiind în posesia și proprietatea Ministerului

Învățământului.

Referitor la imobilul (teren și

construcție) din str. R.S. a reținut că acesta are destinația de spațiu

închiriat chiar de către reclamantă, astfel că nu este îndeplinită condiția

prevăzută pentru acțiunea în revendicare respectiv că acela care revendică să

fie proprietar, nu posesor.

Curtea de apel București, secția a

IV – a, prin decizia civilă nr. 81 din 14 februarie 2001, a respins ca nefondat

apelul declarat de către reclamantă împotriva hotărârii pronunțată de către

instanța de fond și a respins ca nemotivat apelul declarat împotriva aceleiași

hotărâri de către pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

confirmând în acest fel hotărârea pronunțată de către instanța de fond.

Împotriva acestei decizii a formulat

recurs reclamanta Arhiepiscopia Romano-Catolică invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Curtea Supremă de Justiție, prin

decizia nr. 5228 din 16 noiembrie 2001, a admis recursul, a casat decizia

precum și sentința civilă nr. 1158/199 a Tribunalului București, secția a IV-a,

și a trimis cauza pentru o nouă judecare a fondului pricinii la această din

urmă instanță.

Pentru a pronunța această decizie,

Curtea a reținut că în cauză situația de fapt nu a fost deplin stabilită și

față de neconcordanțele existente între concluziile raportului de expertiză,

susținerile reclamantei și celelalte probe din dosar, rezultă necesitatea

completării probatoriului prin efectuarea unei expertize prin care să se

identifice cu certitudine imobilul situat în Calea C. în raport și de

completarea acțiunii formulată de către reclamantă (dosar fond) și deci să se

stabilească dacă imobilul revendicat se compune din teren și construcții sau

numai din teren viran și dacă acesta a fost afectat în totalitate sau numai

parțial de detaliile de sistematizare prevăzute în decretul de expropriere.

Se mai reține în considerentele

deciziei de casare, că efectuarea unei expertize în raport de elementele mai

înainte arătate cu privire la imobilul din Calea C. se impune și în cazul

imobilului din str. S.

În plus, cu privire la acest imobil

este necesară stabilirea situației juridice și identificarea topografică față

de datele contradictorii existente prin adresele de la dosar ale fostului Sfat

Popular al Capitalei, Consiliului Popular al Municipiului București, ICRAL

Vitan și SC T.

Rejudecând cauza după casarea cu

trimitere Tribunalul București, secția a III – a, prin sentința civilă nr. 1780

din 16 decembrie 2002, a admis în parte acțiunea astfel cum a fost precizată, a

obligat pe pârât să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

următoarele imobile: terenul în suprafață de 1838,9 mp din Calea C. identificat

în raportul de expertiză întocmit de expertul F.M. la S

1

(1647,9 mp) delimitat între punctele

6, 7, 8, 21, 23, 24, 25 și la S

2

(191 mp) delimitat între punctele

11, 12, 13, 14, 15, 16 și 22 în Anexa A 3 – terenul în suprafață de 65 mp

aparținând imobilului din Calea C. nr. 11 (S

4

) identificat în

expertiză cu culoarea verde hașurat între punctele 5, 6, 7, 8 (Anexa B 3);

- terenul în suprafață de 211,5 mp

aparținând imobilului din Calea C. evidențiat la S

2

(Anexa B 3)

între punctele 3, 4, 17, 18, 19, 20, 21, la care se adaugă și trotuarul aferent

Policlinicii (S 3) mai puțin trotuarul aparținând SC E. SA.

A respins ca neîntemeiate cererile

privind revendicarea celorlalte suprafețe.

Împotriva acestei sentințe a

tribunalului au declarat apel reclamante și pârâtul, invocând motive de

nelegalitate și temeinicie.

Curtea de apel București, secția a

IV – a, prin decizia civilă nr. 221 din 12 mai 2003, a admis apelul declarat de

către reclamantă, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat

pârâtul să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de

2754,90 mp situat în Calea C. și construcția veche (S + P + Et.1) cu o

suprafață construită de 1062,8 mp situată în Calea C.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței civile nr. 1780 din 16 decembrie 2002.

A respins ca nefondat apelul

declarat de către pârât împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această decizie

instanța de apel a reținut în ceea ce privește apelul formulat de reclamantă că

este fondat. În acest sens a constatat următoarele cu privire la imobilul din

Calea C. (în suprafață de 3950 mp care a fost expropriat în baza Decretului nr.

176/1948) construcțiile ce au aparținut fostului liceu „Sfântul Andrei” au fost

demolate și a rămas o suprafață liberă de 2754,90 mp pe care nu există elemente

de sistematizare pentru care s-a făcut exproprierea și deci pot fi restituite

reclamantei.

În ceea ce privește imobilul din

Calea C. care a fost expropriat tot în baza Decretului nr. 176/1948 clădirea

veche (S + P + Et.1) cu o suprafață construită de 1062,8 mpmai există această

construcție. A fost edificată de Arhiepiscopia Romano-Catolică, fiind în trecut

chiar sediul acesteia, deci reclamanta dovedindu-și valabilitatea titlului său,

instanța de apel a dispus retrocedarea acestei construcții.

Referitor la imobilele din str. S.

și Aleea R.S. instanța a reținut că întrucât acestea sunt în posesia și

folosința reclamantei nu este îndeplinită condiția prevăzută pentru reclamantul

în acțiunea în revendicare și anume să fie proprietarul, neposesor, în prezenta

cauză reclamanta fiind posesoarea imobilului.

Instanța de apel apreciază că față

de temeiul acțiunii, art. 480 C. civ., această cerere nu poate fi admisă.

În ceea ce privește apelul declarat

de către pârât constată că este nefondat întrucât la data de 2 septembrie 1994,

când reclamanta a înregistrat acțiunea, Consiliul General al Municipiului

București avea calitate procesual-pasivă, ulterior intervenind apariția Legii

nr. 215/2001 care nu poate retroactiva; calitatea procesuală a căpătat-o Municipiul

București prin Primarul General.

Însă în litigiile referitoare la

dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile, calitatea procesual-pasivă o

are Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General.

Pe fondul cauzei s-a reținut că motivele

de apel ale pârâtului nu sunt fondate, pe de o parte că acțiunea a fost

formulată anterior apariției Legii nr. 10/2001 și a fost întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, iar pe de altă parte reclamanta, cu actele depuse

și necontestate, a făcut dovada dreptului său de proprietate.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs

Municipiul

București reprezentat de Primarul General, invocând prevederile art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ.

Se susține că preluarea imobilelor

în baza „deciziei nr. 176/1946” probabil a Decretului nr. 176 apărut în M. Of.

nr. 177 din 3 august 1948, nu era o măsură definitivă, nefiind o naționalizare

și nici o expropriere pentru cauză de utilitate publică.

Se mai susține că prin acest decret

bunurile care au intrat în proprietatea statului au trecut în fapt în

administrarea Ministerului de resort, al Învățământului, iar pentru bunurile

imobile care au servit întreținerii sau sprijinirea școlilor, aplicarea

decretului a fost făcută în mod legal.

Referitor la aplicarea Decretului

nr. 151/1986 se susține că el și-a făcut efectele și asupra suprafețelor de

teren care au rămas libere din Calea C., care au fost expropriate pentru

utilitate publică și sunt afectate de detalii de sistematizare.

O ultimă susținere este în legătură

cu împrejurarea că procesul-verbal de carte funciară depus de către reclamantă

„nu constituie titlu absolut de proprietate, ci unul relativ, până la proba

contrarie”.

În concluzie, recurentul solicită

admiterea recursului său și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca

neîntemeiată.

Recursul este nefondat pentru

următoarele considerente:

Este de reținut în primul rând că

recursul, deși este motivat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 (când

hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii) și pe pct. 10 (instanța nu s-a pronunțat asupra unui

mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare

pentru dezlegarea pricinii), dezvoltarea motivelor nu există, nefăcându-se o

legătură între textele invocate și susținerile din recurs.

Mai este de reținut, în al doilea

rând, că recurenta „omite” să aibă în vedere faptul că prezenta cauză se află

în al doilea ciclu procesual, declanșat de admiterea de către Curtea Supremă de

Justiție a recursului reclamantei, pârâtul din această cauză nedeclarând, în

primul ciclu procesual, recurs.

În același sens este de reținut că

cel de al doilea ciclu procesual a început după casarea cu trimitere spre

rejudecare dispusă de către Curtea Supremă de Justiție cu consecința prevăzută

de art. 315 C. proc. civ., respectiv că problemele de drept rezolvate de către

instanța de casare sunt obligatorii pentru instanțele care rejudecă cauza.

După enunțarea acestor aspecte

teoretice în legătură cu susținerile

recurentului

urmează a reține în afara faptului că instanța de casare a stabilit

cadrul juridic conform considerentelor din decizie, în plus, în legătură cu

titlul de proprietate al reclamantei, acesta rezultă pentru terenurile

revendicate din actele autentice de vânzare-cumpărare existente la dosar fond,

proprietăți care figurează, de altfel, și în planurile topografice din anul

1911.

În ceea ce privește admiterea în

parte a acțiunii reclamantei cu privire la imobilele menționate în

dispozitivele hotărârilor instanței de fond și apel (după rejudecare) urmează a

constata că hotărârile au fost amplu motivate și au avut în vedere împrejurarea

că există suprafețe de teren care nu au fost utilizate conform decretului de

expropriere, pentru utilitate publică, constatate și arătate precis delimitat

în raportul de expertiză, cu mențiunea că aceste suprafețe nu sunt afectate de

detalii de sistematizare.

De asemenea s-a constatat că nu mai

există pe terenurile în legătură cu care s-a dispus restituirea nici o unitate

de învățământ care să justifice eventual consecințele pe care le-ar mai avea

aplicarea Decretului nr. 176/1948.

Astfel fiind, față de considerentele

mai înainte arătate, reținând că nici una din criticile formulate în recurs nu

este fondată urmează a respinge recursul ca neîntemeiat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 221

din 12 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.