ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 207/2004

Asupra

recursurilor civile de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, la 10 iulie 2000

reclamanta S.C. D.N. S.A. Târgu-Mureș, sucursala Deva, a chemat în judecată

pârâții D.I.V.G., D.M.C., C.M.E., C.D.M. și C.M. pentru a se constata că

reclamanta are un drept de retenție asupra imobilului situat în Geoagiu Băi

(Vila 15) înscris în CF 2833 top 3332, 3333 și 3334 imobil compus din casă,

curte și grădină. Dreptul de retenție s-a solicitat până la achitarea de către

pârâți în solidar a sumei de 200.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru

plusul de valoare adus imobilului de către reclamantă începând cu 7 februarie 1984

– la zi.

În subsidiar s-a solicitat

constatarea că valoarea creanței reprezentând îmbunătățiri este egală cu

valoarea imobilului la data acțiunii.

Pârâții au formulat o cerere

reconvențională prin care au solicitat evacuarea reclamantei din imobil și

obligarea acesteia să le plătească 300.000.000 lei cu titlu de lipsă de

folosință în perioada ultimilor 3 ani și în continuare câte 27.000.000 lei

lunar pentru cele 9 locuri de cazare sumă socotită la tariful minim al unui

hotel de două stele.

Tribunalul Harghita prin sentința

civilă nr. 2005 din 20 noiembrie 2002 a admis în parte atât acțiunea principală

cât și cererea reconvențională. A obligat pârâții să plătească reclamantei suma

de 257.936.711 lei reprezentând c/val. îmbunătățirilor aduse imobilului și a

obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 300.000.000 lei c/val.

folosinței imobilului pe ultimii 3 ani.

A respins celelalte capete de cerere

ale acțiunii principale și cererii reconvenționale.

Au fost compensate parțial

cheltuielile de judecată și a fost obligată reclamanta să plătească pârâților,

cu acest titlu, suma de 6.432.532 lei.

Pentru a pronunța această soluție

instanța a reținut că imobilul asupra căruia poartă litigiul a fost

proprietatea tabulară a antecesorilor pârâților și naționalizat prin Decretul

nr. 92/1950. În 1984 imobilul a fost preluat de O.J.T. Geoagiu Băi în temeiul

unui proces-verbal din 7 februarie 1984. Judecătoria Orăștie, prin sentința

civilă nr. 844/1999, definitivă și irevocabilă, a dispus retrocedarea Vilei 15

situată în Geoagiu Băi către pârâți. S-a constatat că la preluare imobilul era

degradat ceea ce a determinat realizarea unor lucrări de renovare de către

reclamantă. S-a reținut că valoarea acestor lucrări (în limita celor utile și

necesare) se ridică, potrivit expertizei efectuate, la 257.936.711 lei și că

reclamanta, în calitate de administrator al imobilului, este îndreptățită să-și

recupereze pe calea unei acțiuni în despăgubiri, îmbunătățirile suportate,

această calitate fiindu-i conferită de art. 12 din Legea nr. 213/1998.

S-a considerat întemeiată și cererea

pârâților pentru plata c/val. lipsei de folosință a imobilului și la stabilirea

acestei valori s-a avut în vedere drept criteriu prețul practicat pe piața

liberă pentru o vilă similară în localitate, preț care depășește cu mult suma

pretinsă de pârâți, ca urmare s-a considerat justificată cererea pârâților în

limita pretențiilor formulate. Cererea pentru acordarea dreptului de retenție a

fost considerată ca rămasă fără obiect față de faptul că la 16 noiembrie 2001

imobilul a fost predat proprietarilor.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia 301 A din 27 martie 2003 a respins ca nefondate apelurile declarate de

reclamantă și pârâți.

Soluția a fost criticată de către

reclamantă, în privința sumei reținute ca reprezentând c/val. despăgubirilor

deși o primă expertiză a indicat valoarea de 1.043.913.163 lei cât și în

privința sumei reprezentând lipsa de folosință pentru această din urmă sumă

neexistând nici un criteriu de evaluare iar pretenția fiind inadmisibilă față

de faptul că reclamanta nu a folosit imobilul pentru închiriere. Pârâții au

criticat soluția sub aspectul sumei reținute cu titlu de îmbunătățiri aduse imobilului,

reclamanta nefiind îndreptățită să le pretindă pentru că imobilul nu a avut

destinația de locuință, ei nefiind nici chiriași nici detentori precari iar

multe din lucrări pretinse nu s-au dovedit.

Curtea de apel a motivat hotărârea

pe împrejurarea că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a probelor

administrate când a reținut a doua expertiză pentru evaluarea îmbunătățirilor,

prima valoare oferită de primul raport de expertiză, neținând cont de

coeficienții de uzură și nici de valoarea de circulație efectivă. S-a constatat

că pretențiile au fost acordate reclamantei în raport de dovezile produse și

s-a considerat justificată și cererea pârâților pentru acordarea lipsei de

folosință câtă vreme deși retrocedat proprietarilor imobilul a rămas.

Împotriva acestei decizii părțile au

declarat recurs în termen legal.

Reclamanta a criticat soluția

reluând, în esență aceleași critici formulate prin apel (greșit s-a reținut al

doilea raport de expertiză; dosarul a fost predat între două secții ale

aceluiași tribunal iar pretențiile pârâților nu sunt justificate pentru că

imobilul nu a fost exploatat în regim hotelier).

În plus față de motivele de apel în

recurs s-a criticat și admiterea cererii reconvenționale deși aceasta era

depusă peste termenul prevăzut de lege.

În drept reclamanta a invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Pârâții în criticarea deciziei

curții de apel, au reluat, în esență, critici formulate în apel (greșita

admitere a cererii de despăgubiri deși reclamanta nu era îndreptățită să le

ceară și nici nu le-a dovedit ignorându-se probele care atestă starea bună a

imobilului la momentul preluării).

Recursurile fiind nefondate, se vor

respinge pentru considerentele ce urmează:

Este de observat în primul rând că

instanța de apel a făcut o corectă analiză a datelor speței deduse judecății prin

prisma criticilor aduse în apel în esență aceleași ca cele ce fac obiectul

prezentelor recursuri. În cauză a fost corect stabilită situația de fapt și

corect aplicate normele de drept incidente la datele speței, instanța de apel

argumentând amplu analiza făcută.

Comentariile asupra greșitei

aprecieri a probelor administrate cuprinse în motivarea recursurilor cu titlu

de critică a soluției din apel nu pot fi primite după 2 mai 2002 de când prin

O.U.G. nr. 138/2000 a fost abrogat pct. 11 al art. 304. În mare parte criticile

se referă, în cele două recursuri, la aspectul greșitei aprecieri a probelor

administrate făcându-se o amplă analiză sub acest aspect.

Cât privește critica nouă prevăzută

în recursul reclamantei referitor la tardivitatea cererii reclamantei ea nu se

poate încadra în nici un motiv de recurs în redactarea art. 304 pct. 1 – 10 C.

proc. civ. și nici în cea arătată în art. 105 alin. (2) C. proc. civ. la care

se referă pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. care condiționează regularitatea

actelor de procedură de cauzarea unei vătămări ce nu poate fi înlăturată decât

prin anularea actului.

Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc.

civ. cererea reconvențională se depune o dată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul

nu e obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfățișare.

La cererea reconvențională depusă de

pârâți la 5 iulie 2001 în dosarul de fond, reclamanta, reprezentată la termen,

nu s-a opus, instanța amânând procesul pentru a se studia cererea.

Este adevărat că în întâmpinarea

depusă de reclamantă la cererea reconvențională se invocă tardivitatea

depunerii cererii reconvenționale. Atitudinea ulterioară a reclamantei în

proces, denotă însă că aceasta nu a mai susținut excepția tardivității

depunerii cererii reconvenționale, de vreme de s-a achiesat la administrarea de

probe și nici în notele scrise și nici în cuvântul oral, la judecarea cauzei,

nu s-a mai făcut vorbire despre acest lucru (așa cum rezultă din încheierea de

dezbateri din 4 noiembrie 2002 din dosarul de fond).

Mai mult decât atât, în apelul

declarat împotriva sentinței, reclamanta nu a invocat această critică.

Este deci evident că reclamanta prin

primirea la dosar a cererii reconvenționale nu a suportat o vătămare, ea

achiesând la această cerere cu privire la care s-au administrat probe de ambele

părți.

Ca urmare, nici acest motiv de

recurs nu poate fi primit.

Pentru considerentele expuse, se vor

respinge ca neîntemeiate recursurile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate recursurile

declarate de reclamanta S.C. D.N. S.A. Târgu-Mureș, sucursala Deva, și de

pârâții C.D.M., D.M.C., D.I.V.G. și C.M.E. împotriva deciziei nr. 301 A din 27

martie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 ianuarie 2004

.