ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 17/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 17/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra

recursului de față;

In baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința penală nr.224 din 28 decembrie 1999, Tribunalul Militar Teritorial a

condamnat pe inculpații:

cpt.

G.P.

la  15 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor  prevăzute de art.64 lit.a-c C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzut de art.174

raportat la art.175 alin.1 lit.d C. pen.

Totodată,

s-a aplicat  inculpatului și pedeapsa complimentară a degradării militare.

Pe

durata executării pedepsei, în baza art.71 C. pen., inculpatului i-a fost

interzis exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 C. pen.;

sold.rez.

P.I.

la  3 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de  omor, prevăzută de art.174  cu

aplicarea art.74 și 76 C. pen.

S-a

înlăturat pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi.

In baza

art.71 C. pen., pe durata executării pedepsei, inculpatului i-a fost interzis

exercițiul  drepturilor prevăzute de art.64 C. pen.

A fost

respinsă acțiunea civilă exercitată de  C.C., în nume propriu și în numele

copiilor săi minori.

Fiecare

inculpat a fost obligat să plătească statului suma de câte 2.300.000 lei, cu

titlu de cheltuieli  judiciare.

Pentru

a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt următoarele:

Prin

rechizitoriul nr.184/P/1995 din 21 octombrie  1997, Parchetul Militar

Teritorial a  trimis în judecată pe inculpații cpt. G.P., pentru săvârșirea

infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art.174, raportat la art.175 lit.d

C. pen., cu aplicarea art.13  C. pen. și sold.(r) P.I., pentru săvârșirea

infracțiunii de omor, prevăzută de art.174 C. pen., cu aplicarea art.13 C. pen.

Prin

sentința penală nr.11 din 27 ianuarie 1998, Tribunalul Militar Teritorial a

restituit cauza la Parchetul  Militar Teritorial pentru completarea urmăririi

penale, respectiv, pentru prezentarea materialului de urmărire penală. Această

hotărâre a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului declarat de

Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, prin decizia

penală nr.202/1998 a Curții Militare de Apel.

După

restituire, prin rechizitoriul nr.184/P/1995, Parchetul Militar de pe lângă

Tribunalul  Militar Teritorial  a trimis din nou în judecată pe cei doi

inculpați, pentru aceleași fapte.

In

fapt, s-a reținut că în luna decembrie 1989, cpt.G.P.  era ofițer activ în

cadrul U.M.01199 Ghimbav.

In

noaptea de 22/23 decembrie 1989, în contextul evenimentelor revoluționare

aflate în plină  desfășurare, U.M.01199 Ghimbav, a trimis o subunitate, condusă

de cpt.P.C. și inculpatul cpt.G.P., să asigure paza Complexului Comercial  „U”

din Brașov, subunitatea stabilindu-și punctul de  comandă în holul din fața

casieriei centrale de  la parterul imobilului.

In ziua

de 25 decembrie, a fost deschis magazinul alimentar cu autoservire aflat în

subsolul clădirii.

In

aceeași zi, în jurul orei 10,00 - 11,00, victima C.N. însoțit de numiții M.D.

și C.L., toți muncitori la T.A.C.M. Brașov, s-au deplasat către centul orașului

ajungând la Complexul Comercial „U”, de unde intenționau să cumpere  băuturi

alcoolice.

Înainte

de a intra în magazinul  alimentar, C.N. s-a despărțit de colegii săi.

In

jurul orelor 11,00 – 12,00, C.N. s-a  prezentat la casa nr.3 a magazinului

alimentar și a întins casierei  un libret CEC  pentru a plăti mărfurile

cumpărate. Casiera a  încercat să-i explice acestuia că mărfurile trebuie

cumpărate cu bani lichizi, însă C.N. a  insistat în cererea sa de plată prin

intermediul  carnetului CEC.

La

sesizarea unuia dintre cumpărători, cpt. G.P. a trimis câțiva soldați, cu

ordinul de a imobiliza pe C.N. și a-l aduce la  parterul imobilului unde se

organizase punctul de camandă.

C.N. a

fost condus din magazinul alimentar spre parterul clădirii de către inculpatul

P.I. și numitul D.Ș., ambii militari în termen, fiind legat inițial de mâini

cu o sfoară, care apoi a fost tăiată de P.I.

La

parter, C.N., la solicitarea inculpatului G.P., a ridicat mâinile și a permis

să fie percheziționat. In urma percheziției inculpatul G.P. a găsit asupra lui C.N.

o legitimație de serviciu din care rezulta că ar  fi zugrav-vopsitor la

T.A.G.C.M. Brașov, o copertă de buletin, două librete CEC  și 300 lei.

Pe unul

din libretele CEC soldul era de 34.800 lei, iar pe celălalt de 12.800 lei,

ambele emise în anul 1989, sumele fiind depuse în luna decembrie 1989.

La

întrebările insistente ale inculpatului G.P. cu privire la proveniența sumelor

de bani, C.N. a refuzat să răspundă, așa încât inculpatului i s-a întărit

bănuiala că respectiva persoană ar fi terorist, motiv pentru care l-a întrebat

în slujba cui este. Și la aceste întrebări victima a refuzat să răspundă.

Pentru

a da o mai mare  greutate interogatoriului, inculpatul G.P. a permis  numitului

D.Ș. să-l împingă pe C.N. de la spate cu țeava pistolului mitralieră din

dotare.

Iritat

de comportamentul militarilor, C.N. s-a întors la un moment dat brusc cu fața

către  D.Ș., a prins cu mâinile țeava pistolului mitralieră și prin smuncire  a

încercat să-l dezarmeze.

La

ordinul inculpatului G.P., inculpatul  P.I., fără somație și fără a trage foc

de avertisment, a tras o rafală scurtă în direcția abdomenului victimei. C.N. a

căzut, apoi a încercat să se ridice, împrejurare în care P.I. a mai  tras un

foc de armă în direcția acestuia.

Victima

a căzut pentru a doua oară la pământ, și a încercat iarăși să se ridice, dar

inculpatul P.I. a tras din nou.

Întrucât

C.N. a încercat să se ridice pentru a treia oară, inculpatul G.P. l-a împușcat

în cap cu pistolul din dotare.

Ca

urmare a leziunilor cauzate prin  împușcare, C.N. a decedat.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat  apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul

Militar Teritorial București și inculpații cpt. G.P. și sold.rez. P.I.

Prin decizia penală nr.102/2000, Curtea Militară de

Apel a admis apelul declarat de parchet și a respins apelurile declarate de

cei doi inculpați.

Această

decizie a fost atacată cu recurs de către  inculpați.

Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia penală nr.4973/2001 a admis

recursurile declarate de  inculpați, a casat decizia instanței de apel și a

trimis cauza pentru rejudecare, întrucât decizia atacată nu cuprindea motivele

pe care s-a întemeiat soluția.

Parchetul

și inculpații au criticat hotărârea primei instanțe după cum urmează:

-

parchetul numai cu privire la pedeapsa aplicată inculpatului sold.rez. P.I. pe

care o consideră nelegală, deoarece pentru fapta săvârșită, prin reținerea de

circumstanțe atenuante, pedeapsa minimă ce se putea aplica nu putea fi mai mică

de 3 ani și 4 luni închisoare;

-

inculpații cpt.G.P. și P.I., cu privire la:

-

constatarea că raportul  medico-legal aflat la dosar nu privește persoana

împușcată de ei, întrucât asupra acestei persoane s-au tras numai trei focuri,

cu arme diferite, iar cadavrul prezenta șase împușcături cu același tip de

armă;

-

greșita lor condamnare, în cauză impunându-se achitarea, în temeiul art.11

pct.2 lit.a, cu referire la art.10 lit.e C. proc. pen., fapta fiind comisă în

condițiile ligitimei apărări, deoarece victima era agresivă și  periculoasă,

încercând chiar să dezarmeze  un militar, ceea ce le-a produs  o puternică

tulburare.

Curtea

Militară de Apel, prin decizia penală nr.93 din 3 octombrie 2002 a admis

apelul  declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul  Militar

Teritorial București, a desființat hotărârea atacată în parte, în sensul că a

majorat pedeapsa  aplicată inculpatului P.I. de la 3 ani închisoare, la 3 ani

și 4 luni închisoare, menținând încadrarea juridică a faptei.

Prin

aceeași decizie, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de

inculpații cpt. G.P. și sold.rez. P.I.

Inculpații

au fost obligați să plătească statului suma de câte 800.000 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare.

S-a

decis ca cheltuielile judiciare ocazionate de  soluționarea apelului

parchetului să rămână în sarcina statului.

In

motivarea acestei decizii instanța de  apel a arătat următoarele:

a) cu

privire la apelurile inculpaților:

1) Referitor

la primul  motiv de casare, potrivit căruia persoana descrisă în raportul de

constatare medico-legală nu  ar fi victima ci o altă persoană, s-a

concluzionat că nu poate fi primit, deoarece:

-

victima a fost recunoscută la moragă de  către un coleg de serviciu și anume,

martorul D.I., cel care a dus-o familiei și de către soția acesteia C.C.,

aceștia confirmând plăgile enumerate în actul medico-legal, constatări care

contrazic susținerile inculpaților,  în același sens, fiind și celelalte

dovezi  existente la dosar, care certifică, fără nici un dubiu, că persoana

ucisă de inculpați, nu este alta decât victima C.N.

S-a mai

arătat că unele mici inadverdențe, strecurate în timpul anchetei și speculate

de inculpați, nu pot înlătura în nici un fel vinovăția acestora și cu atât mai

puțin că se  fac vinovați, de comiterea faptelor imputate.

ce privește critica privind omisiunea de a se constata că  faptele au fost în

stare de legitimă apărare, motiv pentru care se impunea a se dispune achitarea,

instanța de apel a arătat că nu  este întemeiată deoarece:

- în

urma percheziției corporale, inculpații s-au convins că victima nu era

înarmată;

- în

jurul victimei, care era singură, se aflau un număr de cel puțin 6 militari,

care au înconjurat-o, și care se aflau în  poziție de tragere, iar în apropiere

se aflau numeroși civili care puteau interveni în orice moment;

-

ordinul inculpatului cpt.G.P.  de a se trage în victimă a fost dat „post

factum”, respectiv, după ce C.N. își retrăsese mâna de pe țeava armei

soldatului D.Ș., această din urmă împrejurare dovedind inexistența iminenței

unui atac de mare gravitate asupra inculpaților.

S-a mai

arătat că, pentru aceleași motive și în special lipsa unui atac și pericol

iminent, nu poate fi primită nici teza  incidenței dispozițiilor art.44 alin.3 C.

pen., deoarece și în  acest caz, cerințele arătate la art.44 alin.2 C. pen.,

trebuiesc  îndeplinite  cumulativ, cu  precizarea că chiar și în situația în

care ar fi fost vorba de existența unui atac „imediat”, depăsirea limitelor

unei apărări proporționale nu poate fi apreciat ca fiind  consecința unei

„tulburări” sau „temeri”, deoarece  pe de o parte, prin  calitatea și

pregătirea lor, iar pe de altă parte prin capacitatea de ripostă a militarilor

prezenți, exista posibilitatea reală și fără pericole sau măsuri  de a

imobiliza în orice moment pe victimă.

b) Cu

privire la apelul declarat de parchet  s-a arătat că este întemeiat numai în ce

privește aspectul de negalitate al criticii și nu și cel de  netemeinicie și

anume greșita reținere în favoarea inculpatului P.I. de circumstanțe atenuante.

Referitor

la aspectul de nelegalitate instanța de apel a reținut că într-adevăr, din

analiza textelor de lege incidente, în cauză, rezultă fără nici un dubiu că,

prin reținerea de  circumstanțe atenuante, pedeapsa ce se poate aplica în cazul

săvârșirii infracțiunii de omor  nu poate  fi mai mică de 3 ani și 4 luni

închisoare (astfel cum rezultă din dispozițiile art.76 alin.2 C. pen.), urmând

a se dispune în consecință.

Decizia

Curții Militare de Apel a fost atacată cu recurs de către inculpații G.P. și  P.I.

Prin

motive comune de casare, inculpații au  criticat decizia instanței de apel cu

privire la greșita lor condamnare, solicitând a se  dispune achitarea întrucât

în cauză sunt  incidente, dispozițiile art.44, 45 și 46 C. pen.

Diferit,

inculpatul G.P., a solicitat  ca în cazul în care se va constata că se face

vinovat de  comiterea faptei imputate să se aprecieze ca, raportat la

împrejurările deosebite în care a  săvârșit fapta, respectiv evenimentele

critice din  decembrie 1989, care au creat o stare de panică și insecuritate,

vârsta pe care o avea la acea dată și  anume 23 ani, lipsa de experiență

profesională și  nu în ultimul rând conduita bună de care a dat dovadă atât

anterior cât și după comiterea faptei, în  favoarea sa se impune reținerea de

circumstanțe atenunate cu consecința reducerii  pedepsei sub  limita minimă

prevăzută de lege.

Asupra

recursurilor de față:

a)

Susținerea inculpaților, prin motivul comun de casare în sensul că în cauză se

impune achitarea lor întrucât sunt incidente dispozițiile  referitoare la

legitima apărare (art.44 C. pen.), stare de necesitate (art.45 C. pen.) și

constrângerea fizică sau morală (art.46 C. pen.) este nefondată.

Întrucât,

atât instanța de fond și cât și instanța de apel au  răspus detaliat la critica

privind omisiunea reținrii dispozițiilor art.44 C. pen., motive redate în

esență și în prezenta decizie, și pe care  instanța de recurs și-o însușește pe

deplin, întrucât se bazează pe o analiză amănunțită a cerințelor ce se cer a fi

îndeplinite pentru existența legitimei apărări, cerințe care însă  nu se

regăsesc în situația de fapt, reluarea lor nu se  mai impune, fiind superfluă.

Cât

privesc celelalte  susțineri, invocate pentru  prima dată la instanța de recurs

și anume existența stării de necesitate ori intervenirea constrângerii fizice

ori morale, sub imperiul cărora s-ar  fi comis faptele se constată că nu sunt

fondate. Astfel:

a)

Pentru a fi aplicabile dispozițiile referitoare la  starea de necesitate,

pericolul trebuie să fie iminent pentru valorile arătate în art.45 C. pen., iar

înlăturarea acestuia  produs prin săvârșirea unei fapte  prevăzute de legea

penală, trebuie să fie

generat de un eveniment accidental iar nu de o activitate

deliberată.

Cum din probele de

la dosar rezultă cu claritate că uciderea victimei prin împușcare de către cei

doi inculpați, a fost rezultatul unei acțiuni deliberată și nu urmare a unui

eveniment accidental, aceștia având în vedere posibilitatea de a preveni  o

astfel de situație și prin alte mijloace  cum ar fi imobilizarea victimei,

ținând seama de  faptul că aceasta  nu era înarmată, iar în jurul ei se aflau

un numă de 5-6 militari  înarmați.

Prin

urmare calea aleasă de inculpați  de a acționa, nefiind  rezultatul  unei

întâmplări sau eveniment accidental ci creat de ei înșiși, dispozițiile

referitoare  la starea de necesitate nu sunt aplicabile.

b)

Potrivit art.46 C. pen., nu constituie infracțiune, fapta prevăzută de legea

penală, săvârșită din  cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu

i-ar putea rezista, ori din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin

amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia  și

care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Analizând

critica inculpaților prin  care susțin  că în cauză trebuia să se constate

existența  constrângerii fizice sau morale, la care au  fost supuși din partea

victimei, prin  prisma dispozițiilor legale menționate se constată că nu este

întemeiată.

Din

situația de fapt nu se poate reține, pe de o parte, că victima a folosit față

de inculpați acte de violență de o asemenea intensitate  încât să justifice

folosirea armelor din dotare, iar pe de altă parte nici faptul că aceștia nu

aveau la îndemână alte  mijloace de a obstacula  atitudinea inculpatului,  cum

ar fi imobilizarea acestuia, având în vedere faptul  că aceasta nu era înarmată

și chiar mai mult era înconjurată de un număr de 5-6 militari înarmați, care

puteau interveni în orice moment și imobiliza pe victimă fără nici un risc

major pentru ei.

Cât

privește constrângerea morală care ar fi intervenit din partea victimei, nici

nu poate fi vorba, această susținere nefiind decât o apreciere eronată a

situației de fapt de către  inculpați, aceasta și numai pentru faptul dacă se

are în vedere că inculpații aveau calitatea de militari instruiți și pregătiți

tocmai pentru a  face față unor situații dificile, cum este și cea din cauza de

față. In realitate cel constrâns atât fizic cât și moral a fost victima și

nicidecum inculpații.

Față de

cele mai sus arătate, urmează a se  constata că motivul de casare  comun

invocat de inculpați  mai sus-analizat nu poate fi primit, iar recursul

declarat de inculpatul  P.I. care vizează același aspect este nefondat și va fi

respins ca atare, în temeiul art.385

15

pct.1 lit.b C. proc. pen.,

având în vedere și faptul  că verificând decizia atacată, din oficiu, în raport

cu prevederile art.385

9

alin.3 C. proc. pen., nu se constată

existența și altor motive care să ducă la  casare.

In ce

privește critica formulată de inculpatul G.P., referitor la pedeapsa aplicată

pe care o consideră prea mare se constată că  este întemeiată.

Potrivit

art.72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepselor  se ține seama, între

altele, de gradul de pericol social  al faptei săvârșite, de persoana

infractorului și de împrejurările care  atenuează sau agravează răspunderea

penală.

Este

fără îndoială că fapta  inculpatului de a ucide pe victimă, prezintă un

pericol  social ridicat, prin însăși natura  ei, fapt iliustrat și de limitele

de pedeapsă ridicate stabilite de legiuitor.

Stabilirea

pedepsei unei persoane numai pe baza acestui criteriu sau prin  acordarea unei

priorități  acestuia și prin neglijarea chiar în parte a celorlalte criterii

de  individualizare, cum ar fi împrejurările  comiterii faptei, ori datele ce

caracterizează persoana făptuitorului fac ca pedeapsa aplicată să nu-și  poată

îndeplini menirea prevăzută de art.52 C. pen.

In

cauză se constată că instanțele nu au  dat o importantă și eficiență

coresăunzătoare împrejurărilor în care a comis fapta  inculpatul, și anume în

perioada evenimentelor din decembrie 1989 când exista o stare de nesiguranță în

întreaga  societate și când circula o  sumedenie de zvonuri care de care mai

alarmiste, care prin modul  în care erau prezentate creau pentru orice persoană

o stare de disconfort psihic și teamă alterând în parte capacitatea de acționa,

faptul că inculpatul G.P. la data săvârșirii faptei era tânăr, având vârsta de

numai 22 ani, absolvent de școală militară de puțină vreme și ca atare cu o

experiență redusă în activitatea ce o desfășura, dar nu în ultimul  rând și

comportarea bună avută  atât anterior comiterii faptei cât și după această

dată. Dacă ar fi avut în vedere aceste elemente și le-ar fi dat semnificația

cuvenită instanțele ar fi ajuns la concluzia că în favoarea inculpaților se

impunea reținerea de circumstanțe atenuante cu consecința reducerii pedepsei

sub limita minimă prevăzută de textul de lege încriminator.

Neprocedând

în acest fel atât instanța de fond cât și cea de apel au pronunțat hotărâri

criticabile sub aspectul individualizării pedepsei aplicate  inculpatului G.P.,

motiv pentru care urmează a se constata că recursul declarat de acesta este

fondat, a fi admis și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de inculpatul C. (fost G.) P. împotriva deciziei nr.93 din 3

octombrie 2002 a Curții Militare de Apel.

Casează

decizia atacată, precum și sentința nr.224 din 28  decembrie 1999 a

Tribunalului Militar Teritorial București, numai cu privire la  pedeapsa

privativă de libertate aplicată acestui  inculpat, pe care, prin reținerea

dispozițiilor art.74 și ale  art.76 C. pen., o  reduce de la 15 ani închisoare,

la 10 ani închisoare.

Menține

celelalte dispoziții ale hotărârilor.

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.I. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe recurentul inculpat P.I. la plata sumei de

1.100.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 6 ianuarie  2004.